Apărută întâi la Paris în 2000, iar abia anul trecut (2008) la Editura ieșeană Junimea, cartea poetului și eseistului Horia Bădescu, Memoria Ființei – Poezia și sacrul se vrea a fi un manual al bunelor practici cu poezia, un tratat de hermeneutică poetică, un manifest și chiar o profeție a poeziei viitoare. Dacă la baza cărții se află un proiect de doctorat, lucru care ar putea îngreuna lectura cititorilor neavizați deoarece autorul folosește, în unele locuri, expresii și argumente academice, în ansamblul ei, cartea poate fi citită de toți cei care pretind că aspira la înaltele spirale ale poeziei. Asta deoarece autorul aduce în discuție raportul dintre poezie și sacru (numinos), elemente care contribuie la ceea ce Constantin Noica numea devenire întru Ființă. Având la origine ideea redactării unei lucrări științifice, Horia Bădescu se sprijină în argumente sau, în unele locuri, se completează în idei inspirându-se din autori deja cunoscuți în domeniul hermeneuticii precum Martin Heidegger, Basarab Nicolescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Gilbert Durand, Octavio Paz, René Girard, Rudolf Otto, Lucian Blaga, etc.
Ca un adevărat recuperator de memorie, de sacru, de cuvânt rostit în verb, de dumnezeire și credință, Horia Bădescu se aventurează în căutarea marelui Adevăr, și anume, a Ființei. Cele care proclamă adevărul sunt, în viziunea autorului, poezia și mistica. ”Două căi către cunoașterea adevărului, care nasc din ceea ce participă la Ființă, din ceea ce viețuiește, din ceea ce există întru sacru – acolo unde a exista semnifică a fi în, a trăi valoarea Ființei, a trăi întru sacru.” Doar participând la realitate, cu ajutorul verbului, poezia prin rostirea celui care o cântă poate revela, asemenea misticii ne atenționează autorul, și asta pentru că, atât trăirea poetică, cât și cea mistică, izvorăsc din credință, indiferent de zeul în care poetul se găsește. În viziunea lui Horia Bădescu, o viziune de altfel unificatoare ”Dumnezeul poeziei nu este nici Vișnu, nici Set, nici Alah, nici Elohim. Dumnezeul poeziei este al tuturor și al nimănui. Este a-cultic și a dogmatic.” Mergând pe liniile prozatorului și eseistului mexican Octavio Paz care spunea că natura poezie implică sacrul fără zeu, autorul nostru vorbește despre lirismul ca discurs sacru în afara dogmei, a religiilor, discursul Ființei cu și despre sine însăși.
Dacă, unii autori, atunci când scriu poeme, le scriu cu buldozerul, dacă, unii sculptori, atunci când gravează în lemn folosesc pana sau ibricul de cafea, dacă, anumiți oameni când se roagă bagă capul în nisip, o fac pentru că acesta este felul lor de a privi în ceva anume, felul lor de a vedea întru ceva. În tratatul despre Memoria Ființei, eseistul Horia Bădescu vine și ne arată o altfel de vedere asupra obiectului de cunoscut, fie el și un proiect poetic. Ca și Novalis autorul nostru ne spune că Poetul e cel care trebuie să ne facă să vedem. Altfel spus, poetul este cel care ne arată lumea, cel care o deschide și o raportează la existența Ființei, este cel pentru care viziunea poetică și lumea se conțin una pe alta, căci poetul se află în lume și lumea în el. Obiectul de cunoscut, și anume obiectul cunoașterii poetice, comportă o structură dialectică în viziunea autorului, asta deoarece el apare, ca și la Blaga, despicat în două: într-o parte care se arată și într-o parte care se ascunde. Rămâne ca prin uimire, mirare să descoperim orizontul Ființei.
Dacă Basarab Nicolescu spunea că lumea se constituie ca o relație cu celălalt, atunci, în interiorul acestei relații, se instituie semnul. Poezia, în viziunea lui Horia Bădescu, trebuie, prin semne și simboluri, să ofere o deschidere spre a vedea în Ființă, trebuie să fie ceea ce Ezra Pound numea detaliu luminos, amănuntul esențial. „Prin natura ontologică a semnului poetic, poezia aduce cu sine, în orizontul Ființei, lumea și eu-l. Dacă, în planul sacrului, dispariția semnului trage după sine ne-vederea, ei bine, în planul poetic, sunt refuzate semnele fără conținut. Horia Bădescu, mergând de data aceasta pe linia deschisă de Aristotel și apoi continuată de Heidegger, ne vorbește despre metaforă. Aceasta, ca metaforă sacră, nu se constituie ca o performanță analogică, ci ca purtătoare, deci transmițătoare și, în același timp, posesoare și creatoare de valoare. Ea trezește sensul. Cu alte cuvinte, în calitate de „creatoare de relații între lucruri, metafora este expresia unei gândiri co-participative. Poezia nu gândește întru om, ci întru Ființă, omul situându-se în deschiderea Ființei, care, după Heidegger, e Ființa însăși” conchide Horia Bădescu.
Cadrul festin dinaintea sau din timpul intrării întru poezie, întru Ființă, este și el luat în vedere de gânditorul român. Asta deoarece sentimentul stării de creatură reprezintă pentru el o emoție puternică, o emoție ce se împărtășește din puterile sacrului. Această emoție puternică nu poate fi decât izvorâtă dintr-o criză de identitate, o criză din care poezia este facerea poemului însuși, ca realizare a unui proiect ontologic în virtutea imaginarului prin care devine purtător de sens, deschizător de vedere. Poetul apare acum ca o relicvă a omului religios, însă acesta există, în ciuda trăirii religioase, într-o lume desacralizată. În acest sens, poezia secolului XX, cu precădere poezia avangardistă, textualistă cum are să o numească Horia Bădescu, este lipsită de sens, este poezia unui joc, din a cărui reguli lipsesc uimirea și misterul. Semnele folosite de poeții avangardiști sunt considerare oarbe, semne fără valoare, fără deschidere. „Extazul vizionar al simboliștilor nu este nimic altceva decât beția deznădejdii poetului dinaintea vidului descoperit în el însuși și în univers, absența din lume a zeului”.
Cu toate acestea, gânditorul român, influențat de Manifestul lui Basarab Nicolescu, nu ezită să construiască modelul viitoarei poezii. În viziunea acestuia poezia comportă o structură metafizică, o structură trialectică, o emoție cosmică, emoție transcendentală din care se naște și jocul cultural. Ca și Edgar A. Poe sau S. Taylor Coleridge, Horia Bădescu consideră că, prin natura lui de a vedea și simți, poetul are capacitatea de a unifica toate lucrurile fără ca el să se schimbe. „Sarcina poetului este aceea de a atinge limita de la care absolutul poate fi perceput, dar nu ca prezență, ci ca absență (Poe), căci poetul are capacitatea de a unifica toate lucrurile, de a fi orice lucru… rămânând, totuși, el însuși și de a ne face să simțim divinitatea totdeauna incertă (Coleridge). Finalitatea poeziei este aceea de a da expresie imanenței, Ființei, ca valoare de existare.”
Totodată, gânditorul român este de părere că, toate mecanismele matematice, toate încercările textualiștilor de a vedea sau privi întru Poezie, nu pot fi părți ale Adevărului, acestea fac doar simțite, ca și magicienii, rodul unor adevăruri circumstanțiale. Totuși, Poetul, conștient că el creează lumea asemenea zeilor, comportă o atitudine magică, însă una de natură ontologică și gnoseologică, deoarece forțele lui esențiale sunt simboluri ale existenței spirituale, acele metafore sacre. „Poezia își pune în evidență natura magică nu numai ca hierofanie provocată, element de ruptură și de acțiune asupra nivelurilor de Realitate, ci și prin folosirea unor procedee ritualice asemănătoare practicilor magice. Dar, spre deosebire de magie, ea nu se manifestă ca un viol, ci ca o nuntire a nivelurilor de Realitate.(…) Totuși, ca și magia, poezia trebuie să-și folosească întregul farmec, să seducă, să încânte pentru a realiza interferența nivelurilor de realitate și a face ca numinosul și puterea sa să se manifeste în câmpul de inducție a sacrului.” scrie gânditorul român.
Refuzând, așa cum am văzut (în calitate de poet), apartenența la un anume zeu, asumându-și misticismul până la capăt, pornit împotriva experimentului poetic și al magicienilor de metafore profane sau moarte, Horia Bădescu caută în rugăciune poezia transcendentală a viitorului, o „poezie organică despre care Novalis spunea că este cea scrisă cu întreaga noastră ființă, cu înăuntru și înafara noastră, cu proiecte ontologice scrise în noi și împlinite în virtualitatea imaginarului poetic.” Doar prin extaz, izvorât din acea criză de sine, criză de identitate, căutarea poetică își află terțul secret inclus, care este treimea cea de Ființă: Viață, Existență, Sacru, conchide eseistul român.
În final mai putem spune că întregul proiect poetic al lui Horia Bădescu, suma acestor concepte folosite în carte, ni-l înfățișează pe Om descoperindu-l pe Dumnezeu în umanitatea sa. În fond, spune eseistul, acesta trebuie sa fie vocația poetului. „Vocația poetului nu este aceea de a ne arăta că omul este divin, ci că divinul se află în om, că este adevărata sa natură, umanitatea sa.” Ca și Hölderlin, Horia Bădescu crede că Omul locuiește întru ființă, pentru că, în chip poetic, își desfășoară proiectul, locuirea, existența, întru sacru, întru iubire. De fapt aceasta este poezia viitorului, una a locuirii întru Ființă, una metafizică.

Horia Bădescu Memoria Ființei – Poezia și sacrul
Ed. Junimea, Iași, 2008