George Bernard Shaw spunea că nimeni nu poate fi specialist pur, fără a fi idiot în sensul strict al cuvântului. Afirmația, cu toată plasticitatea ei, este discutabilă, dar ofertantă în perspectiva unui viitor subiect. Un alt aspect al problemei este cel referitor la impostura în materie de specialiști, aspect care a ieșit la iveală în urma ultimelor licitații cu obiecte de artă. Nu știm ce părere ar fi avut Bernard Shaw despre această problemă, dar credem că se impune cu necesitate existența unor specialiști în materie de… specialiști. Eventual o facultate de experți…

Căldura insuportabilă a verii menține, se pare, în actualitate “problema spinoasă a nudurilor” despre care am scris cu ceva timp în urmă în "Săptămâna Financiară". Spun aceasta pentru că, în urma acelui articol, subsemnatul am fost “certat” pe un site de artă de un “semnatar” anonim, în următorii termeni: “Ceea ce nu știe, sau trece în mod vinovat cu vederea domnul Manega, este faptul că lucrarea de la Goldart este un fals. De ce? Pentru că originalul se află într-una dintre cele mai cunoscute colecții din țară, colecția domnului dr. Ștefan Chicoș. Mai mult, această colecție este expusă la Muzeul de Artă Vizuală din Galați. Mi se pare jenantă această dezinformare din partea unui jurnalist de investigații!”.

Cine dezinformează?
La scurtă vreme, am primit la redacție un mail, de data asta semnat, și încă de un specialist în artă contemporană, după cum se declară. Specialistul se numește Maria Valentina Iancu și este curator la departamentul de artă românească modernă al Muzeului Național de Artă. Iată ce-mi scrie doamna sau domnișoara curator: “Ca jurnalist de investigație, a face niște afirmații în necunoștiință de cauză poate se cheamă dezinformare! Dar, în mod normal, înainte să faci o analiză, documentezi puțin problema. Și de data asta problema este cât se poate de clară. Ca specialist în arta românească modernă, deși nu am văzut lucrarea pusă în vânzare de Goldart, pot să vă spun că este vorba de un fals. De ce? Pentru că aceeași lucrare se afla într-o binecunoscută colecție din Galați, mai precis cea a d-lui dr. Ștefan Chicoș. NUD CULCAT este una dintre piesele cele mai importante ale colecției și a fost expusă acum câteva luni la Muzeul de Artă din Galați”. În finalul scrisorii, specialista în artă contemporană mă iartă pentru incompetența profesională, cu condiția să repar greșala: “Bineînțeles, greșelile poate sunt admisibile și totdeauna pot fi reparate. Vă consider un jurnalist de calitate, sigurul specializat în ultimii ani în piața de artă, de aceea consider că ar trebui să vă reparați greșeala (ezit deocamdată să o numesc gafă) și să fiți puțin mai atent pe viitor. Nu vă mai avântați în subiecte pe care nu le stăpâniți. În afară de faptul că dezinformați necunoscătorii, vă scade credibilitatea!”

Pricina supărării
Mă fac că nu observ identitatea de topică și retorică a celor două texte, vocabularul și argumentațiile comune, și accept, ca ipoteză de lucru, că e vorba de doi oameni care sunt solidari în aceeași prostie. Și dacă e prostie trebuie, nu-i așa? – s-o demonstrăm și s-o corectăm. Cele “două” persoane fac referire la următorul comentariu al subsemnatului, apărut în "Săptămâna Financiară" din 27 iulie: “NUD CULCAT al lui Camil Ressu, de pildă, era chiar o capodoperă, mult mai așezată în stil și mai reprezentativă - după părerea cunoscătorilor - decât AIȘE de la Artmark, care avea trimiteri evidente către pictura lui Dominique Ingres. Și totuși AIȘE s-a vândut la Artmark cu 160.000 euro, iar NUD CULCAT de la Goldart nu a fost licitat de nimeni, deși oferta era aproape un chilipir: 23.600 euro. E adevărat, AIȘE avea în spate reputația celei mai scumpe lucrări vândute în perioada interbelică, faptul că a fost cea mai scumpă achiziție a lui Iosif Dona, mai scumpă chiar decât Pissaro și decât Cezanne-ul lui Zambaccian, la care se adaugă expunerea permanentă la Muzeul Național de Artă și prezența în zecile de antologii de pictură românească etc. Pe de altă parte, NUD CULCAT era o lucrare perfectă, cu o certitudine a autenticității aproape fără echivoc. Și totuși, nu s-a apropiat nimeni de ea, în ciuda prețului prietenos, ușor sub cota de piață a artistului, care se situează în jurul sumei de 30.000 euro… Explicații, în contextul prezentat, nu există”.

“Ca specialist în arta contemporană…”
Doamnă/domnișoară curator, deși eu nu sunt decât un simplu jurnalist care scrie despre ceea ce vede și înțelege din dinamica cifrelor pe piața de artă, îmi permit să mă adresez dumneavoastră cu aceleași cuvinte cu care ați binevoit să mă onorați: “nu vă mai avântați în subiecte pe care nu le stăpâniți. În afară de faptul că dezinformați necunoscătorii, vă scade credibilitatea”. Păi cum își permite un specialist în arta contemporană să spună că un tablou este fals, dacă nu l-a văzut? Vă mai citez o dată: “Ca specialist în arta românească modernă, deși nu am văzut lucrarea pusă în vânzare de Goldart, pot să vă spun că este vorba de un fals. De ce? Pentru că aceeași lucrare se află într-o binecunoscută colecție din Galați, mai precis cea a d-lui dr. Ștefan Chicoș“. Se poate, doamnă/domnișoară curator, să vă susțineți afirmația categorică doar pe o simplă deducție? Sigur sunteți specialist?

Care-i falsul?
În altă ordine de idei, n-ați observat că tablourile sunt diferite? După părerea mea (și a altor nespecialiști), un falsificator încearcă să facă un tablou identic cu originalul, nu o variantă a aceluiași tablou. Variante fac autorii originali. Asta din cultura mea generală…
Cât privește documentarea subsemnatului în abordarea unui subiect, nu vă faceți griji. Bunăoară, în cazul variantelor de care spuneam, informațiile noastre “pe surse” ne-au relevat faptul că reluarea aceluiași motiv în mai multe lucrări ale unui artist este o practică obișnuita și veche în arta universală. În 2004, de pildă, la New York, casa Christie’s a vândut cu 20 de milioane de dolari un tablou de Monet reprezentând sediul Parlamentului londonez. Acest tablou era una dintre cele 19 variante ale aceluiași peisaj, realizate de același artist. Sau: știați că Leonardo da Vinci a pictat-o pe Mona Lisa în mai multe variante, inclusiv una nud (iarăși nud, vara e de vină…) și că la începutul lunii iunie, anul curent, aceasta din urmă a fost expusă pentru prima dată la Museo Ideale din Toscana? Portretul a aparținut unchiului lui Napoleon, cardinalul Joseph Fesch (1763-1839) și a fost ascuns în peretele de lemn al bibliotecii personale a acestuia, unde a fost uitat timp de peste un secol. Fesch achiziționase „Portretul Mona Lisei, amanta lui Francis I, de Leonardo da Vinci” de la Rospigliosi, un influent membru al aristocrației romane, și a rămas în posesia sa până la moarte. Pictura a fost cumpărată apoi de Napoleon al III-lea, pentru ca, în final, să ajungă în muzeul particular al contelui Giuseppe Primoli, descendent al lui Luciano Bonaparte, unul dintre frații lui Napoleon. Conform raționamentului de specialist al doamnei/domnișoarei curator de la MNAR, unul dintre aceste tablouri este neapărat fals. Care?...

Duplicate românești
În privința artei românești, clasice și contemporane, situația este la fel de concludentă. Știți câte “Care cu boi” a pictat Grigorescu? Sute! Care, dintre cele realizate cu mâna lui, este fals? Sau, mai încoace: Nicolae Dărăscu, Tonitza, Pallady, Petrașcu, Ștefan Dimitrescu, Francisc Șirato, Băncila, Jean Alexandru Steriadi și mulți alții, fie din dorința de a repeta o formă plastică reușită, fie din alte motive, au procedat identitc, reluând cu exactitate motivele sau schimbând detalii mai mult sau mai puțin importante. Iar în cadrul recentei expoziții “Nicoale Dărăscu – magician al culorii”, de la Muzeul Național Cotroceni, unele “Veneții” sau “Balcicuri” ale sale nu diferă decât în amănunte. Două exemple din această expoziție atrag în mod special atenția: tabloul “Case din Iași” aparținând Muzeului de Artă din Timișoara seamănă izbitor cu “Case vechi din Tulcea” de la Muzeul Municipiului București. Ele au fost intitulate mai tarziu, de persoane care ignorau evidența fundalului identic. Un alt exemplu este “Peisajul cu case din Tulcea”, de la Muzeul de Artă din Craiova, care are un “duplicat” pe aceeași simeză, în “Peisaj cu case” de la Muzeul Brukenthal. Diferența dintre ele constă în prezența discretă a unui măgar în cea de-a doua. Primul este datat 1916, cel de-al doilea 1918. Autorul a repetat primul tablou la interval de doi ani, probabil ca urmare a unei comenzi.

Recurs la poveste
Acestea fiind spuse, eu nu cred, doamnă/domnișoară curator, că sunteți specialist. Sunteți doar posesor de diplomă, ceea ce v-a permis să obțineți un post la MNAR. De altfel, impostura devine aici un fel de circumstanță atenuantă pentru că, din corelarea unor detalii evidente, pare că susțineți cauza cuiva. O faceți însă la modul la care am relatat deja, ceea ce mă legitimează să vă adresez, în final (parafrazând o replică din “Povestea porcului” de Ion Creangă), următoarele cuvinte: dacă v-a învățat cineva, rău v-a învățat, iar de-ați făcut-o din capul dumneavoastră, rău cap ați avut!