În volumul „Elegiile de la Dorweiler” (ed. Paralela 45, 2008), Gellu Dorian arată o remarcabilă capacitate de modulare lirică a ipostazelor dragostei, în deopotrivă efemeritatea manifestărilor ei și permanența „memoriei inimii”. Alternarea frecventă a evocării cu invocarea creează acel ritm sistolă-diastolă ce susține circulația sensului și respirația formei în corpul textual. Orfismul viziunii e filtrat de viziunea creștină, ce creează, prin acel mod de a privi din perspectiva „finală”, o anume transluciditate a rostirii. Moartea și viața/învierea sunt polii ce întrețin iconomic tensiunea existențială, firul întâmplărilor se „simplifică” adesea hieratic, modelizant, facilitând concentrarea și intensificarea stării poetice.
În „nodurile” texturii regăsim frecvent leit-motivuri biblic-creștine, ce semnalizează o conștiință a limitelor potențată de „minunea” credinței, în chiar miezul „tânguirii”: „din coasta mea te nășteai, din sângele tău renășteam”; „un cuțit tăia pâinea stropită cu vin, / rupeai din mine, / rupeam din tine, sorbeam cerul în care/ m-ai ascuns”; „cine o să-și spele mâinile primul, / cine o să ne vândă”; „eu mormântul tău, / tu mormântul meu – // vei trece cu mine prin iad, / fiecare cu sângele celuilalt în trup” (Casa Veche). Cântecul dezvăluie voalat miracolul de fond al alterității: „cântai cât să aud că exiști” (Casa Veche); „acolo nici Pilat nu se mai spală singur pe mâini, îi sunt duse/ mâinile la spălat, sângele este atât de albastru/ încât nu poate păta cerul, / aici încă îl mai bat în cuie pe Iisus” (Gara de Nord. Septembrie 1999).
. Trupul cuprinde în sine paradoxul ființei omenești înzestrate cu vocația de a fi „mai mult decât ea însăși”, renăscând din „restul de viață”: „mă învârt în jurul trupului meu/ până când din el iese chiar trupul meu” (Un rest de viață). „Trupul” e aici investit cu valoare transcendentală, este semn al prezenței donatoare a lui Dumnezeu în chipul vieții, a cărui epifanie transpare în chiar „kenoza” inteligibilului în sensibil: „cine nu crede în Înviere nu va putea iubi atât de frumos – // s-a auzit acest vers pe care l-ai prins de pereți/ și-a devenit peste noapte icoană”; „când se prăbușește cerul poți avea în față chiar trupul/ lui Dumnezeu adunându-se din toate părțile lumii, / poți chiar vedea ce Dumnezeu ai avut în tine” (Apartamentul 5. Prieteniei. Valea Seacă). Trupul este, mai mult, icoană, condiție a unei răsturnări de perspectivă prin resacralizarea liturgică a lumii: „trupul tău peste care lumina îl dezvelea pe Dumnezeu”; „stau și te îndepărtezi ca imaginea din care ies să privesc/ trupul tău ca pe o imagine din care ies să privesc/ trupul tău ca pe o biserică/ la ale cărei icoane m-am închinat zi și noapte – // vie în ele rugăciunea străinilor,/ facă-se tristețea mea bucuria lor” ([Mă apropii de tine ca de o imagine prin care intru]).
Luciditatea poetului nu lasă ca fluxul rostirii să piardă rezidualul trăirii, reținând acel contrast între fericire și disperare ce se diseminează din paleta existențială: „cine știe, / să fi fost doar aceea fericirea pe care o dezgropăm zilnic/ și-o găsim schimbată ca disperarea de acum” (Apartamentul 8. Centrul Vechi). Criza trăită, cu eflorescențele ei paradoxale, este în primul rând a incomunicabilității, a neputinței ieșirii din sinele apăsat de o boală a sângelui/spiritului: „nu mai poți ieși de sub sângele tău/ ca un cactus înflorit” (Mușcătura) „singurătatea venea ca o înțelepciune/ care nu stătea mult, te vindeca să te îmbolnăvească de moarte” (Rotunda 13); „se aude chiar sângele lui Cain în venele lui Abel” (Muguri gata să zboare); „în curând te vor căuta prin patul nesfârșit ca un pustiu”; „trupul meu se va rostogoli prin suflet ca o avalanșă prin/ fuga schiorului” (De azi pe mâine).
Eul liric nu ocolește revolta, însă mărturisește un „defect de vedere” în proiectarea „absenței”, căci „cerul e gol când nu poți vedea ce-i în el, / ce-i în tine” (Sophia). În acest context întâlnim imagini răvășitoare ce portretizează o dragoste confruntată cu apocalipticul însingurării și al pustiirii: „frumosul ei cap ca o clopotniță în mijlocul unui sat pustiit” ([I-am așezat capul între cuvinte...]); „nimeni nu are nevoie de ea, / nimeni nu are nevoie de tine/ când ea stă cocoțată în ochii tăi ca o sperietoare/ (...) numai ea stă departe/ și de departe se vede până aici cum mor” (Scara).
Elogiul frumuseții ocupă pasaje întinse, aceasta fiind investită cu forța expresivă detonată de asocieri ce contrag, în sâmburele de spațiu-timp al prezenței, contrastele trăirii: „atât de frumoasă pe cât încă îmi mai pot imagina cerul/ în care alergai după îngeri în brațele mele”; „atât de frumoasă încât uitarea se așeza ca o zăpadă/ peste sângele porcilor tăiați de sărbători”; „atât de ușor zboară îngerul prin interiorul văzului/ încât îi văd fața, atât de frumoasă încât frumusețea lui/ mă vindecă și mă aruncă în lume, învins/ ca tot omul obosit după o secundă de viață”; „poate numai eu am văzut ceea ce altora nu le este dat să vadă/ și acum numai eu nu mai văd și alții nu se mai satură de privit, / nimeni nu poate afla mai mult/ trăind ca o hienă pe leșul frumuseții ei fărâmițate”; „răstignită pe crucea din mine, pământ/ în care mă așez s-o simt cum mă zămislește/ și iarăși mă naște până la moarte și înviere, / și iarăși mă învie până la moarte” (Dama de pică).
Îngerul potențează prin prezența sa erotismul, îl întoarce în vederea de suflet, întâlnindu-l cu uimirea dezvelirii revelatoare: „Sub sărutul tău stă îngerul care mă sărută”; „te întinzi peste toți îngerii de peste mine/ îi sufoci ca pe niște răsuflări astupate de perini, / nicio clipă mai mult decât clipa în sine/ simți cum sufletul lor/ îmi iese din piept, / cum cobor și rămâi dezvelită sub cer în chiar ochii/ Celui de Sus” (Gura de aer).
Spectrul distanțării pune totodată în abis erosul, trecându-l prin proba angoasei părăsirii. Conștiința în care scapără scânteia inefabilului comandă armonia contrastelor, îl predă pe om, în acest punct-limită, necondiționatului iubirii: „ea nu a plecat niciodată, niciodată nu va mai reveni, / rămâne acolo unde viața scrâșnește din dinți/ și durerea este frumoasă”; „ea a plecat atât de devreme/ încât aici s-a făcut foarte târziu”; „somnul ei vine ca o amenințare, / dacă din vis nu se va trezi, / zorii vor fi triști, tristețea fără scăpare”; „ea stăruie și speră-ntr-o zi când dezvelită de măști/ va iubi cum iubește orbul lumina”; „ea rămâne lumina cuibărită în întuneric, / spinul însângerat de pe fruntea celui rămas/ să aștepte, glasul stins/ și asurzitor, prăpastia pe care o urc, o cobor, // ea ar mai putea fi o zi anume/ dintr-o întâmplare neașteptată, ceva asemănător/ cu scânteia ce-aprinde în ultima clipă focul” (Sophia).
Imagini compuse precum „paradis în descompunere” sau „iad aproape râvnit” au rostul de a indica tensiunea „agonică” a așteptării apariției celuilalt, într-un loc consacrat prin recurența prezenței și extinderea erosului în sensibilitatea față de alteritatea „marginală”: „uneori te așteptam zile în șir să vii la masa din colț/ mereu acolo, în colț, să putem privi în afara noastră/ ca dintr-un paradis în descompunere, / ca într-un iad aproape râvnit”; „te strigam/ ca disperatul căruia i se ia și disperarea”; „bucuria era un lucru condamnabil printre cei mulți și triști/ ea venea ca un păcat să se spele cu chiar lacrimile noastre” (Terasa).
Recurența unor scene cu conotații aparent desacralizante este motivată nu atât de o intenție precisă în acest sens, cât prin viteza și versatilitatea trăirii. În raport cu acest flux al sentimentului ce nu cunoaște zăgazuri, abisul și înaltul reprezintă repere ale unei orientări care pentru a discerne trebuie să stea pe loc și să cugete. Or, fulminanta viteză de asociație poetică sugerează aici o decizie care poate exista înainte de orice premeditare. Avem impresia că poetul nu se oprește la cuvinte, ci trece prin ele rapid ca printr-un tunel îngust săpat în piatră. Materia denotației se dematerializează intermitent și devine la fel de subtilă și multipotențială ca energia.
Sângele ce pleacă să dea de veste, mutarea într-o „pată de cer”, ascunderea durerii sunt tot atâtea semne ale circulației sensului și „modelării” spațiu-timpului după o afectivitate condusă de intuiția unei eshatologii liminare: „sufletul stătea deasupra mea și fâlfâia ca un drapel/ ciuruit de gloanțe”; „sufletul nu poate fi găsit oricând în orice loc/ și o dată plecat niciodată/ așa cum se rup hainele pe sub pielea soldatului în tranșee/ cum sângele lui pleacă să dea de veste peste tot/ că nu mai trăiește decât într-o pată de cer”; „vei uita că ai știut că moartea este ca o durere/ pe care ai ascuns-o în tine fără să o simți nici atunci/ nici acum niciodată” (Coborârea).
Uitarea, izolarea, muțenia, îndoiala, străinătatea sunt copleșite în anumite momente de o liniște născută din strigăt, în care se poate decela un fond gestual sacral: „toți au plecat în lume, iar lumea i-a uitat pe toți/ în memoria mea unde este loc de hârjoană”; „va fi timpul să mușc din mine, / să văd dacă mai exist” (Strigăt de om singur); „Pe mâinile mele cresc alte mâini care mă mângâie”; „Din gura mea iese strigătul speriat/ lăsându-mă mut și străin, singur, / nici măcar cu el ca un colac de salvare pe un ocean disperat, / singur, doar cu sângele adunat într-o inimă/ prin care nu se mai simt cuțitele plantate ca niște trandafiri/ într-un parc fără Rilke. (...) Strig și acopăr lumea cu liniște” (Strigăt de om singur); „inima zvâcnea ca piatra din praștia lui David pe tâmpla lui Goliat” (Deșertăciune).
Tăvălugul vieții nu poate șterge acea relație de interioritate între nume și trup ce consfințește gestul de recunoaștere și dăruire, conjugat unei topologii sensibilizate eshatologic, evocată prin modificări surprinzătoare de perspectivă: „Numele ei era atât de îndepărtat/ că i-l puteam rosti numai dacă țipam”; „forma numelui ei era chiar trupul”; „scâncea și-mi spunea că e mult prea devreme/ să începem, să ne ciobim ca niște vase pline cu vin/ sau cu lacrimi, spunea că nu poate fi adevărat/ ce se întâmplă, / să uităm imediat ce vor veni zorii”; „gata, să sfârșim ziua cum se cuvine, vine viața peste noi/ și nimic nu vom mai ști despre aceste zile”; „nu, mai întâi spovedește-te, uită-ți copilăria/ spală-te de toate relele, și apoi vino să mă iubești ca în acea zi/ când ți-era frică să nu mă privești să nu cumva să-mi strivești ochii”; „când va veni să mă strige, numele ei va fi atât de aproape/ de buzele mele încât cerul se va închide ușor/ peste noi, ca ruinele peste numele unei cetăți antice”; „acum numele ei e foarte aproape/ și ea foarte foarte departe” (Parfumeria).
În „pariul” donației necondiționate, dragostea are ceva din destinul lui Iov, ea tinde să refacă integritatea conștiinței și comunicării într-o lume tot mai fragmentată, a structurilor-resturi înstrăinate de taina chipului: „ai ajuns unde eu nu mai sunt decât răsuflarea ta ușoară”; „doi nebuni care credeau că iubirea/ e doar atât și nimic mai mult, / dar ea e și singurătatea de acum, / burta acestei lumi plină de resturi din care încercăm să ieșim/ întregi, ca Iov din tristețile sale (Cântarea din cer). În măsura în care devine „mormânt al învierii”, trupul femeii se face și plămada unui mod de existență caracterizat prin gravitația luminii și fervoarea treziei: „toate până-ntr-o zi când intri în trupul femeii ca-ntr-un mormânt/ din care vei învia”; „numai trupul tău va pluti peste case, ostenit și frumos/ ca al femeilor plecate să-și arunce cenușa în cerul plin de ape, / cum li se-ntâmplă celor ce fug din somn/ de frica miilor de mâini/ care vin să astupe o singură gură” (În afara așteptării).
Oscilația între „aproape” și „departe” ritmează melodic parcursul elegiilor, melancolia și tristețea fiind convertite estetic de pulsația unei „prezențe în absență”.