În poezia Lilianei Ursu se întrepătrund întinse teritorii ale naturii și culturii, umanizate și întrelegate de o sensibilitate ce mizează pe firescul străbătut de sugestia atingerii sacrului. Realismul descrierii e străbătut de tușe impresioniste și irizări mistice.
În volumul „Înger călare pe fiară” (ed. Cartea Românească, 1996), autoarea vorbește despre o plecare ce declanșează o reverberație a naturii polifonice a lumii: „toată seara s-a auzit un foșnet ciudat/ ca și cum cineva ar fi încercat cuvântul tristețe/ în toate limbile pământului” (Insula ceasului sau scrisoare din Constelația Lebedei). Legătura inextricabilă și reciproca oglindire între natură și cultură pornește chiar din casa poetei, unde „cresc oleandri, copii, mușcate și foarte multe cărți/ despre scafandri, subconștient, mistică și arta fugii” (Despre sacrificiu).
Rețeaua de sinapse se prelungește în toate locurile atinse de suflet, vivificând prin sanguinitatea gândirii asociative o realitate afectată de fărâmițare și blocaje. Între „omul sendviș” și o „flacără mică” [„iau în mâini zăpada/ iau în gură zăpada/ și mă transform într-o flacără mică” (Sala de Muzică)] sunt dispuse gesturile și reacțiile cotidiene, perindările și interioarele, schițele de sfinți, scriitori, muzicieni, cerșetori, copii, îngeri, animale și plante.
Combustia spirituală operează miraculoasa convertire a graniței, transformarea sfârșitului în început, plecând de la veșmântul investit cu atributele jertfei: „ultima aruncată în foc/ e rochia vișinie, cu flori de câmp/ și de la ea se aprinde/ TOTUL” (Ofelii și Electre). Starea poetică difuzează într-un mod care evocă, păstrând forța de sugestie a echivocului, substanța ritualică, donologică a lumii: „Poemul esențial l-am scris pe o vâslă, / înainte de plecare. / Poate s-a șters de mult/ sau poate marea/ îl știe acum/ pe de rost. (...)/ Cărarea pe care merg/ e o lamă de cuțit. /Poate de aceea/ cerul din spatele pădurii/ e atât de roșu” (În pădure).
În volumul „Sus să avem inimile” (ed. Eminescu, 2001) se intensifică evocarea sfințeniei, a momentelor de grație: „Și lupta corăbierilor cu marea/ când l-au avut pe Iona cu ei: / clipa aceea de pace în plină furtună/ când toți și-au luat mâinile de pe vâsle/ să se roage” (Pinul din golf); „Până și despărțit de trup, pe tava Irodiadei/ Capul tău spre Iisus era întors, / Lui îi dăruiai ultima lacrimă, / Ultimul surâs” (Sfântului Ioan Botezătorul, Înainte Mergătorul Domnului).
Arta poetică a autoarei nu pleacă de la simpla evidență, ci de la vocația transcendentală și fidelitatea față de viziune: „Nu poți să visezi și mai ales să scrii poezie/ Decât dacă aștepți o viață aceeași corabie/ Precum Ovidiu, / și descrii aceeași pasăre roșie sau numai albastră/ Chiar dacă pe cerul țării tale sunt numai păsări gri și negre.” (Ars poetica). Versul înaintează pictural în transpunerea realității, cu discreție, „cum ai îndrepta o noapte întreagă/ Culoarea mâinii mici din icoană/ Smerind până și aerul din jur” (Poem în octombrie).
Călătoriile amplifică efectul de multistratificare și fac sesizabil acel contur discret al subiectivității care, suspendând procesul obiectivizării, redescoperă taina lumii și chemarea la o asimilare poetică a ei: „Șuierul trenului/ ca o linie subțire în peisaj/ ușor albăstrie/ desparte/ aceste zile de iunie. Ce nu se vor, ce nu se lasă descrise/ ci doar blând trăite/ și blând ignorate” (Studiu de culoare la Turnișor).
Volumul recent apărut „Zidul de Lumină (Lightwall)” (bilingv, trad. engl. Sean Cotter, Zephyr Press, 2009) continuă geneza lirică după o perspectivă iconică, titlul volumului fiind dat de evocarea unei minuni: „De ochiul păgân, / de mâna răzbunătoare/ Te-au ascuns în zid// alături ți-au pus/ o candelă aprinsă. // dar Duhul Tău/ zăvorât minții păcătoșilor/ plutea peste Constantinopol/ fericit/ și fericind. // «După multă vreme, la deschiderea zidului, icoana Născătoarei de Dumnezeu Hodighitria (Povățuitoarea) a fost aflată nestricată și candela ei, întocmai ca în ziua în care a fost pecetluită în zid»” (Zidul de lumină).
Poeta parcurge și intersectează diverse timpuri, spații și figuri, prezentificând liric istoriografia și geografia exterioară după o hartă a întâlnirilor semnificative: „La radio Concertul Imperial/ și Beethoven încercând cu disperare/ să mai audă o dată în viață/ cântecul greierilor” (Concert pentru monahul Vasile). Umbra locuirii poetice a lumii, din multiple ipostaze, este permanentizată, păstrată întreagă de intimitatea cu veșnicia: „În Turnul Archebuzierilor eram pe rând/ Soldat, poet și paznicul focului. / Pândeam crivățul și austrul, vântul cel lin/ și vântul frunzit cel ce dezgroapă colțul ierbii/ Și mugurii din coaja copacilor bătrâni (…) Doar arhitectul care știa toate turnurile pe de rost/ Doar el ne putea spune unde au fost casele poeților/ Deși de mult dărâmate fiindcă numai ele își păstrează/ Umbra întreagă” (Turtă dulce cu oglindă și Sibiu).
În jur se desenează fuga interioară, precum și enigmaticul contrast între derularea mundană și o verticalitate ce nu se lasă eludată: „Lungă a fost iarna/ Și somnul un biet iepure/ Fugărit de prea mulți vânători” (Sărbătoarea urzicilor); „E sâmbătă seară, / E mai, după ploaie, / Ei beau pe terasă și povestesc despre încăpățânarea bradului/ de a rămâne în picioare, / despre topoarele lor tot mai leneșe” (Citindu-l pe Ovidiu sâmbătă seara). În rugăciune, cuvântul își caută inspirația ce hrănește realitatea: „E un pește/ Care-și crește peștii în gură, / Lipsindu-se de cele ale hranei. // Cum aș putea cu rugăciunea/ în gura mea cea păcătoasă/ Să cresc o sfoară de grădină/ Sau măcar un vișin” (O grădină sau măcar un vișin).
Într-o atmosferă în care săgeata temporală se pierde în indefinit se profilează imaginea sacrificială: „Ce animal tânăr târau prin zăpadă vânătorii? / peste iarba înghețată, ne mai îndrăznind înălțarea”, „în sângele dinspre ziuă/ când nimeni nu mai știe/ dacă iarna vine sau pleacă” (Zăpada de lângă schit). Timpul sfințit pulsează în melosul prezenței din anotimpul sfârșitului: „Vara arhanghelilor/ durează doar o zi, / doar cântecul unei păsări (...)/ se mai numește și vara iernii” (Vara Arhanghelilor).
Interesant este de urmărit cu ce funcție este investită tehnica enumerării sau a catalogului (după Joseph Warren Beach, un procedeu fundamental al prozei moderne), frecvent folosit în largile desfășurări pe orizontală, acumulând la un loc realități și referințe livrești. Pe această direcție vedem că rezultă dimensiunea prozaică de tip contiguitar a acestor poeme, dar nu numai atât. În ce măsură și cum anume, ne întrebăm, această succesiune de tip acumulativ e aptă să transforme o relație de tip metonimic (presupunând combinare și contiguitate) într-o noutate a sintezelor verticale calitative. Criticul Michel Butor vedea în proliferarea lanțurilor de contiguități o caracteristică a literaturii americane, ce ar avea ca substrat o viziune alienantă, serialistă, dată de multiplicarea obiectelor de consum.
În poezia de față, din modul afectiv cum este iinvestit acest serialism nu rezultă, evident, acel atonalism agresor la adresa lirismului fundamental, acel „bruitism” compatibil cu o reificare a viziunii. În acest sens, Roman Jakobson vorbea de o „afazie” a similitudinii (sau a selecției) în condițiile unui flux contiguitar crescând monstrous, fără șansă de simplificare calitativă.
Poezia practicată de Liliana Ursu își păstrează, însă, sentimentul și melodicitatea. Lejera „punere în abisal” este preferată atât unei viziuni explicit simbolizante, cât și densei abisalități a trăirii. Travellingul continuu creează senzația de poveste care nu începe, de cutie fermecată care rămâne închisă, dar al cărei capac minunat pictat reține atenția. Lumea sensului nu este anihilată, ci este pe timp indefinit amânată sau pusă între paranteze, dar oricând un contrapunct grav are libertatea să se facă auzit. Se poate, de asemenea, aprecia că poezia autoarei este modelată de un tipar al ficțiunii mediatice, în care imaginea lumii se totalizează instantaneu, mai ales pe canale vizuale.
Senzația de eliberare somatică și neurală se exercită aici – pe moment – indiferent de starea de împlinire psihică sau chiar în pofida ei. Sincopa afectivă nu împiedică neuronul să jubileze, să se înstăpânească – precar, ce-i drept – asupra clipei. Conștientă de această precaritate fundamentală a „senzației călătoare”, poeta Liliana Ursu reușește să evite capcana primarelor efuziuni afective, păstrând neutralitatea, uneori chiar severă, a tonului, și în subtext lumina ironiei agere.