CREATORUL ingenios al spațiului din jurul Cantonului 248, pe unde fantasmele mitologice și derizoriul cotidian se amestecă difuz și comic în capul unui copil năucit de lecturi modelatoare, astfel încât cantoniereasa, soția lui Zeus, coboară din cer, în car de argint tras de boi, iar Briareu joacă zaruri cu Cronos după ce familia vine de la biserică din Adjudu-Vechi, Liviu Ioan Stoiciu, așadar, a ajuns la cel de-al zecelea volum de versuri. Unul (”Post-ospicii”, Ed. Axa, Seria “La steaua – Poeți optzeciști”, 1997) este o antologie. Se adaugă patru romane și două cărți de publicistică de aspect jurnalier și memorialistic gravitând în jurul Revoluției, în care scriitorul a fost implicat, conducând, pentru scurtă vreme (22 decembrie 1989 – 5 martie 1990) județul Vrancea. O operă, carevasăzică, amplă deja, variată și chiar accidentată, ca viața însăși a autorului, spectaculoasă, încurcată, de la copilăria petrecută la cantonul amintit, lângă Halta CFR Adjudu-Vechi, Spoon River moldav, la meseriile așa diferite și numeroase că l-ar intimida și pe Mark Twain – profesor suplinitor, miner și vagonetar în subteran, calculator-contabil, corector și ziarist, arhivar, expeditor import-export, magaziner, normator transporturi auto, zilier, primitor-distribuitor, șantierist, muncitor necalificat, încărcător de vagoane de marfă, controlor de calitate în siderurgie, pedagog școlar, mânuitor de carte și bibliotecar (și toate astea într-o țară unde, după terminarea studiilor, omul rămâne, de obicei, ca bătut în cuie, într-un singur loc de muncă!) –, două facultăți începute și nici una sfârșită, actualmente redactor-șef adjunct la “Viața Românească” și publicist comentator la “Cotidianul”. Ducându-și, cu toate acestea, cum zicea odinioară Arghezi, condeiul în gură prin vâltorile vieții…

ÎNCEPUTURILE poetice ale lui Liviu Ioan Stoiciu, remarcabile, stau sub semnul abilității ludice și fanteziste. Treptat însă își face loc între exercițiile sale livrești și parodice, derulate în cel mai autentic stil optzecist, o dimensiune gravă. Deși lucrul acesta se produce și în creația altor congeneri, poetul face totuși, printre ei, o figură aparte, fiind un tradiționalist printre citadini. Proprietar al unui teritoriu în care se întâlnesc satul și orașul, ritualurile strămoșești și zvonul radiosurselor stelare, mitologia greacă și îndeletnicirile domestice ale sătenilor, poetul cultivă, firește, un tradiționalism care nu este, în sensul evidențiat cândva de G. Călinescu și în contextul dat, decât o formă de postmodernism, adică un stil. Este, în felul lui, un sucit și un hâtru, cu ceva din locvacitatea simpatică a eroilor lui Marin Sorescu din “La lilieci”, dar și din înclinarea ludică a lui Ion Gheorghe din “Icoane pe sticlă” ori din încrâncenările sale hermeneutice din “Scripturile”, contrapunctate însă de umor și de o evidentă dezinvoltură orală. Componenta gravă nu-l transformă într-un alt poet, ea se construiește în trunchiul viziunii sale ironice, ludice – producătoare de texte în care metafizica este difuză și adesea pierdută sub straturi aluvionare de vorbe, iar nu sublimată în poeme ferm articulate. Tendința a devenit mai vizibilă, dacă nu mă înșel, o dată cu volumul “O lume paralelă” din 1989, unde puntea dintre mit și cotidianul derizoriu devine și altceva decât simplă anecdotă: “Altă civilizație. Umbra/ a ceea ce am fost nu mai poate să dăinuiască/ așa la nesfârșit: o/ lipsă de stăruință, venită poate cu vârsta, pe zi ce/ trece o va transforma într-o/ mână de vreascuri, cu siguranță, unde-i/ mai sunt împânzite ruinele? Pădurile/ veșnice? Valuri succesive de civilizații. Ruinele/ acum locuite…// Am fost o familie unită la/ poalele unui munte. Munte/ al șovăielii./ Am fost? Acum 20 000 de ani. După/ cum are să se dovedească, o/ lumină albă. Cu feluri și chipuri de cuiburi/ făcute din schelete a/ sute și sute de tineri dinozauri, din/ cei cu cioc de rață. Sute și/ sute de cuiburi aparținând unor anomalii/ magnetice? Pretexte. Păduri/ și ruine, cuiburi/ făcute din schelete, umbra/ a ceea ce am fost”. (“Umbra”).
În întregul său, volumul “La plecare”, (Editura Vinea, București, 2003, 130 pag.), se integrează în poezia thanatică, fiind un fel de epopee a despărțirii sufletului de trup. Lupta se duce într-un limb cețos al conțtiinței, în care se aude rumoarea miturilor, a culturii, a propriei poezii, a credinței, a îndoielii, a ritualurilor, a lumii de dincolo și a lumii de dincoace, a vieții și a poemului, a trecutului și a prezentului, a copilăriei și a vieții mature, a realității și a imaginației. Și în care nu se clarifică aproape nimic, poemul și, în ultimă instanță întreaga carte urmând cursul acesta sinuos al lucrurilor abia întrevăzute, pâcloase, prin care adie iminența revelației și suferința absenței acesteia. Cu alte cuvinte, lirismul de acum al poetului este ceea ce a fost întotdeauna, discurs sincopat, amestec de memorie involuntară și luciditate, du-te-vino între copilărie și prezent, între real și imaginarul poetic, proză în care sunt diseminate accente tragice, tragedie în care sunt insertate accente ironice, ludic sub care mijește tristețea, suferință sub care se ascunde jubilația, obscuritate din care se ițește adevărul și luminiș în care el se ascunde. Este o poezie in statu nascendi, aluvionară, plină de meandre, cu insule de strălucire și largi teritorii amorfe, mai mereu interesantă însă, deși evită prelucrarea, șlefuirea, lucrul definitiv. Sau nu ajunge la ele: “Zbârcit. Venea din antichitate? Îndurerat și/ sceptic./ Amenințat de radiația/ emisă de stelele noi. Unde a ajuns? S-a întors în/ pușcăria aia/ scârboasă de carne și oase, de scursori și limfă, de-acasă? Are// căutătura metalizată, strâmbă: «Vierme! Democrația ta e/ o înșelăciune!»… Aude voci/ dând ordine. Are obsesia camerelor/ vechi, a dușumelelor goale, găurite, mirosind a șobolani și/ a căutăturii autorităților/ prin vizor: n-ai/ murit? A/ aștepta să ți se întâmple, a nu ceda, a avea răbdare,/ a nu te resemna. Ce vorbești, Franț?// Plus craniul/ uscat al unuia care a avut convingeri ca/ mine. A nu dezerta! Aha…Iar troznește ceva în casă. Iar// se deschide Biblia. Demoni cu fața albastră și cu/ colți ieșiți în afară: căutătura aceea a lor care te îmbrâncește și te scuipă, că/ «să vă iasă o dată din cap/ amintirile»…Nu știți/ carte?// A regăsi pentru ultima oară, ușor, dintr-o dată, drumurile ce/ au fost ascunse…”. Un discurs obscur și, totodată, persuasiv. Pe de altă parte, în ciuda acestei stări de lucruri, montarea la nivelul întregului este realizată cu multă grijă, cu intenții semnificante evidente. Așa, fiecare dintre cele trei cicluri ale volumului este blindat de moto-uri și de inserturi care au darul de a da coerență delirului, de a ordona informul, de a limpezi obscuritățile, de a aduna risipirile și de a face din fragmente părți ale întregului. Altfel, vorbind despre incertitudine și nebulozitate poemul ia, uneori sugestiv, alteori contrariant, forma lor.
Volumul lui Liviu Ioan Stoiciu este, în întregul lui, un singur poem, o epopee ritualică a plecării, dar și una a scripturalizării; a tragediei existenței, dar și a tragediei (inter)textualizării acesteia. Este un procedeu complicat, difuz și cețos, elementele textualizante fiind insertate strategic sau întâmplător, oarecum cu teama de coerență, de linearitate, ca și cum poetul s-ar sfii să vorbească direct despre moarte, alegând să vorbească despre trans-scrierea ei.

CARTEA ÎNTÂI, intitulată “De unul singur – Înfățișarea”, pare un poem al vocilor interioare, trans-scriere a vacarmului ultim al conștiinței, amestec de voci, iluzii, amintiri, flux al memoriei între trezie și somn, între iluzie și luciditate. E ceva amintind (minus anvergura, firește) infernul interior din “Moartea lui Vergiliu”, un fel de delir al muribundului ce se (auto)inițiază în moarte murind, amestec de înfiorare și silă, de supunere la ritual și teamă, de lunecare spre vis și de cădere în realitatea neîndurătoare, de accedere într-o lume paralelă și de recădere în lumea aceasta: “Preotul își apropie iar gura de urechea lui. Dar el nu/ aude, vede crengi cu/ clopoței,/ cu flori și steluțe de hârtie și se întreabă dacă nu sunt și ele cazne/ ale universului/ observabil: iarna, când ursul își/ suge unghiile…Când// pe cer florile de hârtie, clopoțeii și steluțele continuă să/ se scufunde în propriul/ lor sine, «ca mine». Crengi cu clopoței, flori și steluțe care/ își împlinesc datina, de Sfântul/ Vasile, apărute pe/ un profil al/ colinei. Iarna, când un lichid gălbui începe să-i apară în diferitele/ deschideri ale corpului – // numără crengile și le repartizează «celor douăsprezece/ grade ale/ ierarhiei demonilor», așa cum a citit la orele de religie, ține bine/ minte, e plin de neîncredere și/ ironie. Pe// un profil al/ colinei: spunând acum sorcova, la retragere, iarna, scuturând/ creanga, la/ întâmplare, către tot ceea/ ce se zărea pe fereastra camerei lui de dormit încă/ din prima copilărie, acasă la/ părinți”.
Pe de altă parte, este aici o privire din exterior, a martorului, în care se derulează un spectacol deloc măreț, mai curând absurd și confuz, dublat de propria voce interioară, de propriile iluzii și de propria silă. Martorul este cel care “cântă dintr-o creangă de soc, sprijinit de poarta putrezită/ a casei bunicilor”, descurajat și răzvrătit, trăind propriul său coșmar: “Ce face, gândește? Nu, gândurile lui/ tac. O voce interioară numai/ bâiguie: «că sunt și eu»…Ar trebui întâi să examineze/ simptomele/ morții, așa cum apar ele, pe rând. Îi crește capul, ajunge la/ dimensiuni neverosimile, ocupă/ tot spațiul înconjurător, în timp ce fața i se micșorează, se/ îngustează și ia forma unui bot, apoi/ forma unui cioc de cocoș, cioc-cioc, aude bătăi în ușă, îi pare rău,/ înghite o/ râmă”.
Liviu Ioan Stoiciu pare a dori să contureze o imagine din anticamera morții, un spectacol al familiarizării cu propria condiție. Drama celuilalt devine, prin contemplație, propria dramă. Spectacolul este eteroclit, amestec de sublimități și mizerie. Uneori în el se amestecă mila și dragostea, disperarea și voluptatea de a fi: “pe masă, busuioc și un vas cu/ apă,/ pentru sfințit: în chioșcul verde, în derivă, plină de mister, tu,/ surghiunită…Stai în/ ramă, cu dinții pătați de ruj: pe mine/ mă aștepți? După/ ce vei spăla mortul, ți se va da de pomană o lumânare/ aprinsă, un colac, un ștergar și/ un săpun.// Surghiunită de propria/ ta dorință, cu tulburări de metabolism, pe malul râului care/ arată drumul spre botez…Mă aștepți să// te mângâi, să-ți transmit impulsuri/ electrice specifice către/ diferite organe/ interne. «Prin a mea ticăloșie»: întrupat din/ nourii de praf/ cosmic. Având un caracter/ ondulatoriu…Tu,/ o dărăpănătură de oase și carne, nostalgică: dătătoare de sens…”. Alteori este neîndurător: “Nu fi moale și cald! Se îndeamnă singur. Fii tare și rece! Apoi,/ după ce-i închid ochii, îl leagă pe sub/ fălci cu/ o basma, anume, să nu înțepenească, să nu-i rămână/ gura căscată, să-i iasă viermii din burtă,/ din a treia zi”. În ultimă instanță, peste el se proiectează iluzia ritualului (steagul, sfeșnicul, coliva, lumânările, agheasma, eresurile) și iluzia mai mare a imaginației dirijate a scribului: “rămas cu capul plecat: se aud sunete de trâmbiță, fluierături,/ strigăte/ din fundul hăului. Ci/ întunericul/ cuprinsese tot locul…«Scriu de adio// la lumina lunii»: caligrafiază, afundat/ în mâl până la brâu, unde plantele marine îi/ transformaseră/ carbonul («carbonul atâtor pasiuni», subliniază, apoi șterge), / în materie organică,/ materie ce a fost depusă în/ sedimente. Aceste/ pasiuni încălzind sângele care vine de când se știe de la ficat…// Rămas cu capul/ plecat, cu înfățișarea unui om cumsecade, face/ cu degetul, mustrător,/ acelora care aruncă în el cu pietre: niște/ omuleți micuți-micuți, cât/ furnicile, de culoare verde…Chinuindu-se în continuare să/ scoată din Marea Mediterană (unde a/ ajuns, după/ moarte), o machetă/ a sistemului nostru solar, cu manetă, din anul/ 63 înainte de Hristos”. Zîmbetul hâtru, de histrion tragic, nu lipsește, iar ludicul ia forma asocierii dintre freamătul galactic și ritualul tradițional al spălării mortului.

POEZIA lui Liviu Ioan Stoiciu a avut mereu și are în continuare nevoie de un scenariu care să ordoneze fragmentele, de un supratext. În “La fanion”, acesta era mitologic și conducea către parodia amuzantă. Era (și este) un fel de cârjă, folosită însă pe post de floretă. De data aceasta scenariile se complică. Poetul apare ca un client al ospiciului, o ființă dedublată, care are viziuni, care trece dincolo de coaja lucrurilor și dincolo de prezent, dincolo de aparențe sau de evidențe, ceea ce contrariază bunul simț comun și provoacă punerea la index, ancheta, încarcerarea. El își asumă însă condiția: “Am primit un ordin lăuntric. «Nu te gândi la nimic! Scrie!» Era aceeași voce de dincolo de mormânt. Tu ești? «Da, fiule, eu ți-am cerut să scrii. Cred că pe calea asta o să reușim mai bine»”. Și, mai departe, în cadrul aceluiași scenariu: “Privește prin pământul mormântului, se concentrează, îi repetă doctorului că a rămas în contact radio cu «o ființă din lumea cealaltă, cel puțin una», nu e crezut, nu are stare, este dezbrăcat în salonul unui spital de nebuni – unde bolnavii, intrați în pielea unor soldați romani, trag la sorți cămașa lui Iisus”. Poemele sunt niște declarații fragmentare, ambigue, hermetice, nu o dată amorfe, derutante, uneori sugestive și tulburătoare. Ele sunt un delir al propriei vieți, al trecutului personal și supraindividual. Granițele dintre prezent și istorie se șterg, viața devine vis, lunecare în trecut, în ficțiune, boarea timpului melancolizează lung: “Măi, dar repede mai treci tu/ prin rouă,/ țăcănind armele și uitând/ să inventezi vehicolul cu patru roți…”. În Cartea a doua (“Dedublarea – Mărtrurii”) scenariul acesta permitre o nouă perspectivă. Poetul reactualizează astfel și pune într-o lumină tragică imaginea Cantonului 248 – de fapt propria lui creație devenită aventură ontologică – , reînviind și exorcizându-și fantasmele. E tot un joc aici, dar de data aceasta trist, rememorativ, cu zâmbetul clovnesc transformat în rictus amar: “LA ZALMOXIS, zeu muritor, al rodniciei sufletului,/ la om și al pământului, păcurar,/ să trimit noi soli/ dar oricum, în vara lui 105, Traian, Dacicul,/ vine iar, să biruie, să/ taie capul și mâna dreaptă a lui Decebal, răzvrătitul, să/ stingă lumânările din vasul cu făină de la/ cap, să ia/ comorile, mirezmele/ trandafirilor, aluziile și copilărelile și să le tot ducă, la Roma…acolo,/ unde se urcă pe scenă cu simptomele sfârșitului, o dată cu actorii de/ pantomimă și cu/ gladiatorii, cu medicii lor, larmele, bătăile scurte în porți,/ baloanele de săpun […] în sfârșit, de restul istoriei/ neamului, îmi mai zise/ tata, gros, imitând pe grecotei, ăsta/ care se maimuțărea, vilegiaturistul, la noi, Constantin,/ când recita, trântind cușma de pământ,/ măi, fiule, măi,/ vei afla direct de la domnișoara învățătoare, la școală…că deja/ aveam șase ani și până în sat, de la canton, nu?/ era vis de visat, nu/ glumă…(ah, și ce opriri de mărfare,/ pline cu stâlpi de carne și oase, ce magii și vârtejuri de praf mai/ lăsam eu, în urmă, crescând,/ în haltă acolo, la/ Adjudu-Vechi, la noi…ah!”. În altă parte – un alt ton și o altă viziune: “ZVONURILE pădurii, că spiralele de energie părăsesc, trei zile după/ deces, cadavrele: nu/ mai am răbdare să le ascult, au/ ceva persistent în/ ele, erotic…Stau în spatele arborilor de pe mal, cu/ sângele înfierbântat de vena/ cavă. Pe/ malul mării fără inimă: chiar/ aici, îmi arătase ea,/ o frumoasă femeie, care mă însoțise la stațiune, stațiune balneocllimaterică, aici/ în argila cenușie, au fost descoperite / cuiburi/ cu șaptesprezece ouă de dinozaur…[…] Pădurile de azi, straturile/ carbonifere de mâine, nu? Desprinși de cadavre, privesc de pe/ tavanul/ camerei în care au murit acum un secol, pereche, și ascultă/ zvonul pădurilor…”. Totul pus, în final, sub semnul “Faptelor” și îndeosebi al faptei poetice: “Dați de știre…Eu, cu sentimentul că/ mă identific, rămas/ singur, cu/ circul și cu arderile mele chimice interne, între/ 50 și 60 de ani pe lumea asta, sosit în vizită: în care apa/ mă umple pe trei/ sferturi, și iarba…Iarba frăgezită de morți îmi/ dictează.”.
“La plecare” este, în hermeneutica lui complicată, nu o dată obscură, un poem deopotrivă ludic și grav al aventurii ontologice și poetice, în țesătura căruia se află eșantioane memorabile, care luminează și dau coerență întregului.