În volumul de eseuri “Navigare” (2001) al lui Eugen Uricaru găsim notate câteva impresii originale ale sale și despre “Universul nostru penitenciar”, între paginile 75-81, începând astfel: “închisorile propriu-zise, așa cum a fost și cea de la Sighet, n-au fost altceva decât pilonii de susținere ai unui univers penitenciar. Poate nu este prea bine spus, piloni, ci mai degrabă ganglionii unui sistem limfatic, ai unei puteri total înstrăinate omului normal.” Și prozatorul care a condus primul echpa redacționară de la revista “Echinox”, E. Uricaru, mai adaugă despre sovietici sau despre ideologii noștri comuniști: “ideologii inumanului au denumit nu foarte utopica lor proiecție - om de tip nou – în care om este o denumire generică, specificul aparținând noutății sale. Omul nou n-a fost doar o obsesie a dictaturii comuniste ci și argumentul hotărâtor pentru instalarea universală a penitenciarului ca formă de organizare a umanității”.
Apariția ultimelor două romane publicate de E. Uricaru la Cartea Românească, în anul 2006, respectiv 2008, constituie de fapt un singur eveniment ; publicistic, ar fi vorba, într-adevăr, despre două evenimente, însă pentru creatorul unui ciclu romanesc, cum se pretinde însuși E. Uricaru, nu sunt în număr de două, ci apare o unică paradigmă epică, prin care se întrevede alegoric viața unor oameni și istoria central-europeană dintr-un panopticum, cel al orașului bănățean Peta. A face transparente culoarele istoriei moderne a Ardealului, dar și labirintul secret al comunismului din Republica Populară Română ori a Internaționalei a doua și-a treia transfrontaliere, apoi întrucâtva utopia ariană a hitlerismului berlinez până în anul 1937 – iată obiectivul principal mărturisit de autor, încă de pe coperta a treia a romanului “Supunerea”. Forța de atracție a acelor rânduri, modest așezate, de-un alb imaculat al literelor contrastând față de culoarea închisă a romanului, pe coperta îndoită exact precum aripa unei păsări nocturne, îndeamnă pe orice iubitor de proză și de istorie nu doar să răsfoiască ci și să citească romanul din 2006, “Supunerea”, creându-și imediat un reflex condiționat ca să aștepte și continuarea lecturării ciclului, prin “Cât ar cântări un înger”, din 2008. De asemenea, așteptăm volumele ce vor mai apărea, pentru că arcanele secolului al XX-lea sunt atât de încurcate, necunoscute, enigmatice.
Citind “Supunerea”, suntem deplini mulțumiți de calitatea introspecțiilor asupra vieții primelor personaje importante ca Petra Maier, Cezar Maier, Pantelei Marcenco, Neculai Crăciun, Todor Grancea. Petra Maier este tipul femeii puternice prin însăși vulnerabilitatea ei. Eugen Uricaru nu-i face nicidecum un portret realist simplificator. Artistic, portretul literar al Petrei este mai viu prin modernitatea lui și mai osirian-isiatic prin canonicitatea sa hieratică decât al tuturor portretelor feminine din literatura românească a ultimelor două decenii, de după 1990. La sfârșitul unui capitol din “Supunerea”, chiar din prima parte despre Siberia, Petra este numită codificat, printr-un paralelism al inițierii prin calvarul ei, chiar Isis. Intertextual, acest ciclu romanesc al lui E. Uricaru, are la început ca model “Metamorfozele” (“Măgarul de aur”) lui Apuleius și basmul rusesc “Punguța cu doi bani” prelucrat de I. Creangă – pentru că și deținuta Petra Maier se va salva, va retrăi prin accesul ei la taina “aurului”, din punguța miraculoasă cu patru grăunțe de aur (cât “alunele”) găsită sub o piatră mai strălucitoare decât celelalte în taigaua siberiană unde ar fi fost exterminată până în primăvară, odată cu miile prizonierelor de război. Petra se afla în situația bătutei găini a babei absolute (șefa lagărului Dal’stroi), singura prizonieră ce va găsi mărgeaua, acel “lucru valabil”. Criticii literari n-au observat deloc faptul că miracolul mărgelei, precum și a ștersei fitișcane Petra din lagărul lui Stalin, prelungește în alegorie basmul lui Creangă. Nu degeaba va insista E. Uricaru și asupra destinului tragic al soladatului din stepa de dincolo de Urali – sacrificat precum un cocoș nevinovat pentru ca Petra să trăiască, iar mitul securizării maxime a Dal’stroiului să nu fie știrbit prin nimic. Deținuta ardeleancă Petra Maier se va comporta și pentru acest aspect demitizant, antitetic față de basmele rusești, precum cloșca cu (un) pui de aur. Tezaurul de la Pietroasa, inventariat de Al. Odobescu, furat ca și tăblițele de aur de la Sinaia, ori tezaurele român și polonez umflate de către rușii sovietici și postsovietici devin arcanele tramei romanului “Supunerea”, simboluri ale unei rezistențe spirituale anticomuniste, mărci anamnetice ale intelectualității încătușate. Petra va avea, toată viața, un singur pui, dar cu totul și cu totul de aur, pe Cezar. Aur ce se va topi repede, deși prezenta puritate. El se naște din acele patru grăunțe de aur. Așadar va trebui să afle singur patru reguli sau taine pentru a mântui lumea. Ocrotitorul său, Basarab Zapa îi va tâlcui tot ce va descoperi de unul singur, spre sfârșitul pubertății sale și când va intra la liceu. Goana după aur a lui Lenin, Stalin, Hrușciov, Brejnev (acesta din urmă fiind născut și crescut chiar în Basarabia regatului României – după cum afirmă eseistul E. Uricaru în 2001), goana după înhămarea poparelor europene la troica Rusiei nu încetează nici măcar în mileniul al treilea. Chipul maternal bine reliefat al Petrei, pare străinilor evanescent, insignifiant, șters. Doar ofițerul de securitate Neculai Crăciun și vecinul ei Basarab au ocazia să-l vadă înbujorându-se, numai când era vorba de Cezar, copilul și salvatorul ei de la o exterminarea sigură din lagăr. Și în R.P. Română Petra supraviețuiește tot datorită lui Cezar, pentru că altfel, dacă-l avorta ori nu-l trata de o sumedenie de boli, n-ar fi scăpat pe timpul ocupației rusești, ci ar fi fost închisă, ca restul familiei sale. Constant, acest chip feminin al Petrei rămâne unul adolescentin, de șaptesprezece-optsprezece ani, pentru că în el se conservă o puritate și-o omenie care ne duc imediat cu gândul la neprihănirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Maria cea plină de har. Fără să cădem în exagerarea mitului imaculatei concepții, cum s-a întâmplat la Conciliul I Vatican. Acest aspect simili-mariologic apare și în tabloul religios al picturii falamande de pe coperta romanului “Supunerea”: o “Dulcea sărutare” aproape ortodoxă, foarte rară în pictura occidentală medievală. Porteretul fizic și psihologic al Petrei devine tot mai viabil ca realizare estetico-literară și verosimil, fiind o reproducere a profanei ficțiuni valahe despre femeia-fecioară, Jeanne d’Arc, a mitului maternității sfinte. Petra ar putea fi absolvită, dacă citim partea întâi din “Supunerea”, de păcat, de orice păcat, ea fiind renăscută de Cezar, crăișorul ei care o scoate din gulagul morții, din Siberia. Amestecând tente ale picturii abstracte (gotice, baroce, cubiste, naive) cu pictura bizantină dar și cea prerafaelită din epoca victoriană, E. Uricaru alătură, foarte paradoxal, tipul inadaptului social (Petra, Basarab) față de tripticul femeii impecabile cu pruncul impecabil, ocrotită de acest bătrân, Basarab Zapa, inițiatul “fugii” din Egiptul berlinez-moscovit. Petra Maier rezistă în calea intrigilor a trei bărbați, din aparatul de stat, care abia așteaptă s-o strivească dacă ar uza de dreptul elementar la exprimare. În ordinea apariției acestor antagoniști, ei sunt: fostul legionar Pantelei Marcenco, Todor Grancea și Neculai Crăciun. Acest ultim personaj, Neculai Crăciun pare a fi inspirat din prototipul drăcușorului priceput și inventiv la toate, Chirică – argat la stăpânul Stan (Ipate) din povestea lui Ion Creangă; ori, mai degrabă din cel caragialean al demonului misit din “Kir Ianulea”. Oricum, tot pe Scaraoschi îl reprezintă. Neculai e cel care “aduce daruri de două ori”, adică poate să și pedepsească. El îl va ucide în bătăi pe Basarab Zapa, în momentul chiar dispărea această practică torționară, în aprilie 1964, prin eliberarea tuturor deținuților politici. Neculai Crăciun n-o va putea amăgi niciodată pe eroina Petra Maier, deși îi promite viclean, cum aflăm spre sfârșitul romanului “Cât ar cântări un înger” că se va căsători cu ea, foarte grabnic. Petra Maier este prototipul complementar al Acriviței în literatura noastră. La peste un secol de la modelizarea răutății feminine absolute în Acrivița, iată că Eugen Uricaru aduce în “Supunerea” (2006) corectarea imaginii terfelite a chipului femeii. Basarab a avut ca meserie, pentru scurt timp, pe aceea de fotograf ambulant, care retușa făcând adevărate tablouri din poze. Așa că însuși naratorul homodiegetic din romanele lui E. Uricaru poate retușa, invers decât în realism, perceperea greșită a femeii, pe care a avut-o, puțin cam din misoginism, I.L. Caragiale, nu și Mihai Eminescu. Petra Maier nu trebuie să se plângă nimănui cum a rămas gravidă în Siberia, pentru a scăpa din lagărul de muncă forțată Dal’stroi, amăgind o caraulă, fiindcă în Uniunea Sovietică tocmai se legiferase șansa plecării urgente din lagăr: ca mamele însărcinate să fie scutite de muncă forțată. Ea a profitat de unele mici puncte slabe (scăpări ce s-ar fi remediat repede) ale supravegherii stricte din penitenciarul din taiga și, fiind singura româncă, informată de-o deținută cadru sanitar, din Basarabia, a căutat s-o mituiască cu aur și să i se constate medical sarcina. La consultul făcut femeilor din lagăr, inițial doar ca o formalitate, toate prizonierele nemțoiace, unguroaice, poloneze, cehe, slovace, beloruse, ucrainience se autosugestionau în zadar că rămăsăseră grele, deși n-aveau cu cine. Numai Petra acționase foarte calculat, ca să-i fie depistătă gravidia, știind că altfel pierdea ultimul tren ce străbătea taigaua, nevrând să moară și ea peste iarnă.
Originară din Carei, refugiase cu familia ei încă din vara anului 1940 în Peta, mai la sud de Timișoara. Revenită la încheierea războiului din taigaua unde era să moară de-atâtea ori, în orășelul Peta, află că părinții și unchiul său fuseseră deportați în Bărăgan sau urmau să fie exterminați prin închisorile comuniste. Neavând unde sta, Petra este angajată, cu acceptul lui Pantelei Marcenco și a fiicei unui avocat, devenită comunistă – adică prin voia celui care o trimisese abuziv în Siberia și mila unei activiste ce va lucra apoi și la Secția Specială, care garnatează cu propria viață pentru viața Petrei și a băiatului ce urma să se nască în curând, Cezar – la “Apărarea Patriotică”, primul organism revoluționar prosovietic. Aceasta era de fapt o celulă teroristă, un reziduu al vechiului Comintern, care va recurge la acțiuni conspirative, la tâlhării, calomnii, exproprieri, crime – la adăpostul soldaților și ofițerilor ruși încartiruiți în castelul unui nobil de locuise în Peta. Ca angajată neplătită, Petra Maier îngrijește de curățenia sediului, având și cheile de la fișetul cu arme. Pe timpul marei foamete, Petra e ajutată cu pachete de șefa ei, dar și de Marcenco. Cu mari sacrificii ea poate să-și crească băiețelul, pe Cezar, care se născuse slab ca un pisoi. Inaniția, oasele fragile, greutatea anormal de mică a trupului lui Cezar îl vor urmări tot timpul scurtei sale vieți, care de la început seamănă cu cea a unui “puer senex” – un laimotiv al decadenței Imperiului roman dar și al epocii baroce. Dacă n-ar fi fost ajutat din pruncie de-un renumit medic în localitate, Cezar n-ar fi scăpat unei mulțimi de boli ce s-au abătut mereu asupra sa. El are un sistem imunitar deficitar. Autorul romanului “Supunerea” reușește să aducă în prim plan laitmotivul renascentist al sfintei familii – mamă, prunc, ocrotitor. În casa din Peta unde crește Cezar se mai afla un locatar niștiut aproape de nimeni, Basarab Zapa, un fost inginer din Cernăuți, care se ferea să apară la lumina zilei, pentru a nu fi prins și dus în vreun lagăr ori în colonia morții din apropierea Petei. Acest bărbat, destul de vârstnic, devine ocrotitorul și vindecătorul copilului Cezar. Îl scoate, prin ritualuri șamanice, din transele când levita până deasupra coloniei morții de lângă Peta, transe pe care le-avea deseori și la școală. În ciuda fragilității sale, Cezar este cel mai năstrușnic la joacă, alegând însă rolul perdantului în jocul de-a hoții și vardiștii – pe-atunci de-a nemții și rușii. În cazemata sa secreată, din subsolul unei case dărâmate, va întâlni pe un evadat, pe care nu-l mai poate salve. Inzestrat cu darul prezicerii, cezar anunță moartea unor oameni din orășelul Peta. Prin aceasta este el deosebit, evident și periculos pentru regimul care declarase război împotriva oricăror forme de “obscurantism religios”. Din punct de vedere clinic, Cezar suferă de-o boală foarte rară, prezentă numai la o mică populație seberiană, de dincolo de Urali, pe care o moștenise ereditar de la tătăl său, un soldat aflat în termen, care păzise lagărul de femei Dal’stroi până când a fost executat.
Acțiunea romanelor “Supunerea” și “Cât ar cântări un înger” este centrată numai asupra anilor de calvar 1944-1964, adică timp de două decenii. Eugen Uricaru vrea să epuizeze în aceste două părți ale unui ciclu romanesc mai extins tot ce s-a întâmplat cu Cezar și Petra Maier. Mult mai important, pe plan diegetic, devine personajul Basarab Zapa abia în partea a doua a ciclului, “Cât ar cântări un înger”. În acest roman, lungile pasaje de analepsă privesc trei experiențe interbelice ale lui Basarab: studenția la Viena, detenția sa după războiul civil din Rusia cu evadarea dintr-o expediție sovietică în Tibet și episodul din 1937 al racolării sale de către Sepp Zelenka și de către membrii unei asociații ariene Ahnenerbe din Berlin, condusă de profesorul Beger și chiar de Himmler. În 1937 va refuza să devină călăuza unei expediții în Tibet. Va dispărea exact ca doctorul Honigberger din nuvela fantastică a alui Mircea Eliade. Cancelarul Germaniei, Adolf Hitler voia să afle tainele din lamaseria unde Basarab Zapa îl avusese ca maestru pe Dorji Lama, un sfânt ce mai putea fi încă în viață. Cele patru secrete tradiționale ale acelor călugări budiști – rezistența corpului uman la temperaturi foarte scăzute, accelerarea vitezei de alergare (teleportarea), dispariția în întuneric și dominarea nevoilor fizilologice puteau fi transformate de Hitler în atribute ale unei invincibile armate cu care ar fi cucerit lumea, inclusiv tot Nordul Asiei și al Europei. Basarab Zapa zădărnicește toate planurile noii expediții înspre Tibet, ratând și unica șansă de-al mai prinde încă în viață pe Dorji Lama, conducătorul lamaseriei care-l salvase cu mulți ani în urmă. Este interesantă arta narativă din “Cât ar cântări un înger” – foarte oscilantă în ce privește memoria involuntară a naratorului. Se restituie intermitent amintirile din tinerețe și de la maturitate ale inițiatului Basarab Zeca, un discipol al lui Dorji Lama care recurge numai în situații-limită, de trei ori în viață la puterea șamanică pe care o deținea, neavând însă voie s-o vulgarizeze.
Exclusiv din această perspectivă, a continuității ori circularității subiectului din “Supunerea” înspre “Cât ar cântări un înger”, ar trebui să plece și demersul nostru interpretativ, traseul hermeneutic. Din păcate, criticul literar Mircea A. Diaconu, semnând articolul “Supunerea?” din prestigioasa revistă de la Chișinău “Contrafort”, în toamna anului 2007, s-a legat de unele aspecte extraliterare, minimalizând valoarea acestui roman. Prozatorul E. Uricaru nu s-a ambiționat să-i dea o replică, pentru că deja se afla atunci la câțiva pași de finalizarea următorului volum al său, “Cât ar câtări un înger” – “al doilea roman dintr-o serie care promite că va dezlega și alte enigme ale sufletului omenesc”. Aceste cuvinte aparțin unui alt critic (poate redactorul din 2008 al cărții “Cât ar cântări un înger”, Mădălina Ghiu, sau altcineva), semnatar al prezentării volumului, pe aceeași copertă ultimă. Aici există un mic rezumat, indicând în esență subiectul celor nouă noi capitole despre eonii actanțiali Basarab și Cezar ce continuă plotinian (dar și în stilul lui Franz Kafka, Herman Hesse și Ismail Kadare) “Supunerea”, subiect despre a cărui dezvoltare mai amplă Mircea A. Diaconu n-avea cum să știe spre sfârșitul anului 2007 și criticase foarte dur și nemotivat lipsa de consistență a personajului secundar Basarab. Reproducem și noi mai jos prezentarea (recomandarea către cititori), de pe coperta a patra, a romanului “Cât ar cântări un înger”:
“Basarab Zapa, personajul straniu din romanul « Supunerea », revine în noul roman al lui Eugen Uricaru, pentru a destrăma aura de mister care îl înconjoară. Emblematic pentru o întreagă generație care a avut nenorocul sau șansa de a trece de la normalitatea României interbelice la starea de asediu continuu a României postbelice, bătrânul ocrotitor al lui Cezar – copilul « născut, iar nu făcut » în lagărul siberian – își trăiește ultimele zile din viață. Sunt trei zile de anchetă. Pentru că el este omul care « știe », se străduiește, cu toată ființa și conștiința sa, să moară în tăcere, aidoma lui Hermes, zeul care s-a născut cu degetul pe buze.
Tibetul, Germania lui Hitler și România lui Dej nu sunt doar spații istorice în care personajele evoluează, ci spații ale Puterii absolute, în care are loc în secret o luptă surdă între lumină și întuneric. Uneori, lumina este înșelătoare și întunecată, iar întunericul prietenos și salvator, mai ales într-o lume fără reguli, dominată de violență.”
Criticul Alex. Ștefănescu semnase și el un articol amplu în “Observator cultural”, în urmă cu șapte ani, de unde putem să aflăm că ascensiunea ca prozator a lui E. Uricaru a început încă de la data debutului său editorial, întârziat cu patru ani de cenzura comunistă – volumul de povestiri fantastice “Despre purpură” (1974). Considerațiile avizate făcute de Alex. Ștefănescu despre întreaga operă epică de până atunci a prozatorului, de exemplu asupra romanului “1784 – Vreme în schimbare”, publicat de către E. Uricaru cu prilejul bicentenarului de la răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan, pot fi comparate cu un eseu al autorului, inclus în volumul de eseuri “Navigare”, din anul 2001. Ipoteza de la care pleacă prozatorul este că Horia s-a consultat mereu cu un prelat român, greco-catolic din Cluj, intermediarul imperial al lui Franz Iosef, având de la început acordul acestui monarh pentru începerea unei contrarevoluții antimaghiare în principatul autonom al Transilvaniei. “Iosefinismul” este prezentat de obicei, în cărțile și manualele noastre de istorie, drept o politică imperială înțeleaptă, neagresivă, de răspândire a “luminilor”. E. Uricaru reușește să convingă publicul cititor că poliția secretă habsburgică de pe timpul lui Franz Iosef era la fel de energică precum cea franceză de la curtea lui Ludovic al XIV-lea și cea a urmașului său, Ludovic al XVI-lea ori a reginei Maria Antoneta. Horia a pretins până la moarte drepturi egale pentru românii ardeleni și a cerut să se înființeze la Blaj un institut universitar, tocmai pentru că împăratul de la Viena îi dăduse de la început aceste garanții, care loveau clar în interesele a ceea ce se autointitulase odată, segregar la 1784 pentru imperiu, “Unio Trium Nationum”. În volumul de eseuri “Navigare” putem afla, dacă avem curiozitatea, un întreg seif cu aprofundări polemice asupra istoriei europene, despre drama unei tinere națiuni din Centrul Europei, care-i totuna, concomitentă cu drama românilor basarabeni și din Ducatul Bucovinei (unde va spune în “Cât ar cântări un înger” că s-a născut și-a trăit Basarab Zapa). E. Uricaru își extrage din această eseistică a sa, ca dintr-un ghem magic, diamantul neșlefuit în joc de șerpi Glycon, al fiecăruia dintre romanele sale istorice și psihologice.
Un alt erou de referință, atât pentru Banat cât și pentru întregul Ardeal, despre care E. Uricaru discută, pe baze documentare, în volumul “Navigare” este Avram Iancu, “Crăișorul” lui Liviu Rebreanu. Avocat, strateg militar și apoi arestat la domiciliu chiar de către vechii săi căpitani subordonați și de rudele sale îmbogățite, Avram Iancu a fost și el, exact precum Horia, o victimă benevolă a promisiunilor vieneze. Luciditatea de care a dat dovadă și în ultima perioadă a vieții sale ne convinge – după cum mărturisesc unii prieteni ai săi ce l-au vizitat și l-au văzut călărind când se afirma că-i nebun – că presupusa alienare mintală a sa trebuie demitizată, pe atunci nefiind încetățenit în lume termenul “domiciliu forțat”, sau foucaultianul mijloc de coerciție din epoca modernă, panopticum. Avram Iancu a fost supravegheat foarte îndeaproape, însă nu a fost nicidecum nebun, după cum circulă și astăzi o vorbă bătrânească – simplă scorneală ce impietează asupra renumelui acestui tribun al unității statale a românilor. Fără de Horia și Iancu, sau fără demonstrația făcută la tratatul de la Versailles, că și noi avem o dovadă de cultură, colecția “Convorbiri literare” aruncată pe masa negocierilor pentru dobândirea Ardealului, astăzi nu am fi fost decât un pământ extracarpatic, nu și intracarpatic, integral ca moștenire zalmoxiană. De fapt, replica artistică a eroului revoluționar din perioada fecundă 1948-1949 – am forța prea mult dacă am spune și un avatar eminescian, acel Iancu din “Geniu pustiu…” –, este personajul Cezar Maier din romanele “Supunerea” și “Cât ar cântări un înger”. În rezonanță, sfătuitorul și “ocrotitorul” băiatului, Basarab, nu repetă decât pe plan simbolic acea karmă martirică a lui Horia, sau alegoria jertfei.
Această ipoteză, pe care criticii literari dar și cercetătorii istorici n-au cum s-o verifice, poate fi susținută mai mult decât infirmată de evoluția paradigmatică a acestor personaje de roman. Fiul încă nevârstnic al “spălătoresei” Petra Maier din Peta, este născut cam prin anul 1950 și mort în aprilie 1964, exact când pe timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a dat amnistia tuturor deținuților politici. Eliberarea lor se datora și lui Alexandru Drăghici, ministrul de interne, care nu a ascultat indicațiile moscovite spre a se continua la noi războiul fraticid antiburghez și antimoșieresc (împotriva intelectualității, țărănimii etc.). Tocmai de aceea nu s-a ajuns în fazele sale finale, de război civil. Dacă ciclul istoric al suferințelor ar avea, ca la hinduși, câte un deznodământ fericit, reîncepând apoi iarăși moara istoriei – despre care amintește mereu E. Uricaru și-n aceste două ultime romane ale sale – atunci anul de grație 1964 închide ciclul prin care aristocrația și cărturarii Școlii Ardelene îl avuseseră de pătimit până la închiderea din România a gulagul comunist – unde au pătimit sași, șvabi, cehi, polonezi, uniații greco-catolici, maghiarii din Ardeal și bineînțeles ortodocșii. O Europă Centrală în miniatură, arestată însă și decimată prin Sighet, Aiud, Gherla, în colonii mai ales transilvane de muncă forțată.
Experimentul frescei simili-realiste pe care o face E. Uricaru în ciclul romanesc al părții întâi “Supunerii” și al părții secunde “Cât ar cântări un înger” merită o continuare pe măsură, cercetându-se și mai abisal, dar și mai protestatar drama populației nevinovate a unei jumătăți din Europa pe care au vrut-o atât fasciștii, cât și comuniștii. Legat de titlul romanului dein 2006, “Supunerea”, s-ar potrivi ca explicare a alegerii sale de către E. Uricaru cuvintele din “Jurnal II”, finalizat în 1981 de către Ion Caraion, însă publicat abia în 1998 la editura Albatros : “Alegoria supunerii și cea a împotrivirii nu-se două lucruri perfect disjuncte, ci unul ; două fețe ale aceleiași subtilități, al cărei miez ține de o stare a bântuirii continue, de o situare a omului – pururi – în amenințare. Iar amenințarea vine din toate părțile, din toate timpurile, din toate (in-)disponibilitățile.”