agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-22 | |
LITERATURA a fost întotdeauna plină de grafomani și veleitari, dar parcă niciodată ca în ultimele două decenii, de când s-a dat drumul la tipărit. Sute de autori, care umblaseră în zadar pe la editurile de stat cu manuscrisele în traistă, și-au putut vedea, în sfârșit, copiii visați, care aveau forma cărților (fără a fi, de fapt, cărți). S-a dovedit, astfel, că adevărata literatură „de sertar” – despre care s-a vorbit atâta – a fost mai ales subliteratura. Evident că, după ce și-au trimis în lume (așa vine vorba) primele volume, autorii în cauză s-au așternut cu hărnicie și tenacitate la producerea altora.
În urmă cu aproape un secol și jumătate, în celebrul său articol „Despre poezia română”, devenit ulterior, la includerea în volumul din 1874, „O cercetare critică asupra poeziei române la 1867”, Titu Maiorescu, aflat la vârsta de 27 de ani și la începuturile activității sale de critic, reacționa vehement față de o stare de lucruri asemănătoare celei de azi și-i conferea demersului său un rol sanitar, încercând nu să vindece, ca într-o infirmerie literară, producțiile bolnave, ci să le identifice, să le izoleze (profilactic) și să încurajeze, pe această cale, nașterea unei literaturi sănătoase. Rezultatele se cunosc, însuși criticul de atunci atrăgând atenția asupra lor într-un alt articol, în parte la fel de sarcastic , din 1872. Aflat pe un cu totul alt versant al vieții și al activității, Alex Ștefănescu procedează aidoma înaintașului său celebru, într-un moment în care subliteratura a depășit cu mult proporțiile de odinioară și amenință să compromită definitiv domeniul creației, și așa marcat de lipsa de interes a consumatorilor, care, de câtăva vreme, preferă erzațul. Criticul junimist se iluziona (cât fusese el de lucid), la capătul unui demers validat de rezultatele sale, că, așezată pe făgașul ei firesc, literatura de bună calitate va înlocui intervenția critică, operele valoroase infirmând fără drept de apel nonliteratura. Din păcate, lucrurile n-au stat și, mai ales, nu stau deloc așa, astfel încât a fost și, probabil, pe măsură ce canalele pe care subproducțiile sunt disipate aidoma virușilor gripei mai vechi sau mai noi se vor înmulți, o să fie și pe mai departe necesară intervenția critică fermă. Care poate și trebuie să se desfășoare în două moduri: selectând operele de valoare și respingându-le explicit pe cele precare. Rol pe care și l-a asumat, astăzi, în ambele sensuri, Alex Ștefănescu. După ce a publicat câteva mii de articole și a dat, ca rezultat al acestora, o istorie a literaturii române contemporane, criticul se ocupă, iată, de subliteratura de ultimă oră. În mai multe publicații, între care „România literară” (unde susține o rubrică întitulată „Tichia de mărgăritar”), dar și pe postul TVR Cultural, Alex Ștefănescu a luat și continuă să ia în discuție, în ultimii ani, sute de cărți slabe. O parte dintre comentariile astfel rezultate au fost incluse în volumele „Ceva ce seamănă cu literatura” (Știința, Chișinău, 2003) și „Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste” (Humanitas, București, 2009). Această îndeletnicire (pe care unii o dezaprobă, calificând-o drept o formă de cinism), desfășurată în condiții destul de diferite de cele de acum un secol și jumătate, nu va avea nici rezultatele de atunci. Subliteratura a devenit, între timp, un balaur cu sute de capete, care sunt, vorba lui Caragiale, în stare de-a fi capabile să crească la loc cu aceeași repeziciune cu care criticul de azi le retează. El va fi fiind conștient de acest lucru, de aceea înlocuiește (oarecum resemnat) vehemența maioresciană cu un fel de ironie ceva mai amabilă, astfel că produsul său critic devine o scriere umoristică de cea mai bună calitate. Care are rostul oricărei opere umoristice, adică de a te face să te desparți/ detașezi de ceva râzând cu poftă. VOLUMUL apărut la Humanitas (în care autorul include texte tipărite în perioada 2001-2008 în „Ziarul de duminică”, în „România literară” și citite la „Revista Literară Radio”, pe postul „România Cultural”, aproximativ o sută dintre cele 250 provenind din cartea apărută în 2003) se deschide cu câteva explicații privind îndeletnicirea care a putut să irite, să contrarieze, dar mai ales să amuze a criticului. Sigur, a combate literatura proastă ține, în primul rând, de responsabilitatea meseriei, dar e, la Alex Ștefănescu, și rodul unei mărturisite înclinații spre râsul enorm. La limită (limita ideală și utopică, desigur) criticul și cei criticați se vor amuza împreună de prostia care ia forma veleitarismului literar: „...mai există un motiv care m-a făcut să pierd atâta timp cu citirea unor scrieri ratate, un motiv care nu mai ține de simțul răspunderii, ci de o plăcere a spectacolului. Cărțile pe care le-am parcurs constituie un carnaval al prostiei omenești, al prostiei care stă ascunsă în fiecare om, prost sau inteligent, și așteaptă să se manifeste cu exuberanță. Îmi place, recunosc, să privesc acest spectacol, imprevizibil, pitoresc, și să râd orgiastic. Toată viața mi-a plăcut să râd, nu de cineva, ci cu cineva de ceva. Să râd, de data aceasta, cu cititorii și, cu puțin noroc, chiar cu autorii în cauză, de tot felul de combinații de cuvinte care seamănă cu literatura dar nu sunt literatură”. Dezideratul e admirabil. Mă tem, însă, că autorii luați în tărbacă nu vor avea inteligența (sau detașarea) de a râde odată cu criticul, ci se vor mărgini să rânjească. Ar mai fi de observat că, urmărind să obțină efecte umoristice, Alex Ștefănescu s-a oprit, citind peste o mie de cărți proaste, nu asupra celor pur și simplu mediocre sau anoste, ci asupra celor în care prostia i s-a părut expresivă, iar stupiditatea, spectaculoasă. Prefața (care are un evident model în articolul maiorescian amintit) mai conține, în afară de precizări de tipul celor de mai sus, un îndrumar eficace pentru scrierea de cărți idioate. Maiorescu (mai sobru, însă și mai rigid) dădea unul privind scrierea de poezie bună, dar, pe baza lui, incrimina de asemenea scrierile fără valoare. Indirect, „îndrumarul” de acum le-ar fi util și autorilor care țin să scrie mai bine decât o fac: ar fi suficient ca ei să se ferească de „metodele” recomandate de critic. Acest compendiu pe care l-aș numi de „estetică întoarsă” este, ca și la criticul junimist, armătura „teoretică” pe baza căreia se va desfășura discuția. Dar îi prilejuiește autorului realizarea unui florilegiu menit a sugera factura întregului. Sunt, dacă am numărat bine, șaptesprezece „metode” de a scrie prost, ilustrate cu delicioase exemple. Prima metodă (nu le voi reține pe toate), a „inadecvării registrului stilistic”, denumită, după Ion Băieșu, „Tanța și Costel”, productivă în toate genurile, dar mai ales în proză, constă în „utilizarea unui limbaj solemn-oficial” pentru reprezentarea unor scene de viață comune. Iată și un savuros exemplu, desprins dintr-un autor numit Constantin Buligoanea (există, în această carte, o adevărată comedie a numelor, pe care autorul o ignoră): „- Din această clipă ești soția mea! Sunt soțul tău! Conform tradiției și pentru amintirea acestei clipe, dă-mi voie să-ți introduc această verighetă pe degetul corespunzător de la mâna stângă”. Sau altul, la fel de trăsnitor, dintr-un text de Marin Beșcucă: „Dragostea acestei nopți se scurse vijelios, parcă la întrecere cu muritul clipelor sub apoteoza timpului. Un somn greu tăia peste ființele lor, și un respirat dur arăta chinul din interiorul trupurilor ostenite. Ea se trezi mai repede și plecă spre primele proceduri”. Proceduri fizioterapeutice, desigur. Și încă unul, pe care, dacă n-aș avea încredere în probitatea criticului, l-aș crede, pur și simplu, inventat, așa de artificială este discuția vrednică de limbajul de lemn al pliantelor turistice dintre două prietene, desfășurată în liniștea unei camere: „Cu atât mai mult, spuse Dana, cu cât la Voroneț nu poți să nu admiri geniul anonim; încadrarea acestei bijuterii artistice în peisajul ce pare să-l fi inspirat pe artistul neîntrecut aduce elemente de valoare fundamentală ce se nasc din bogăția peisagistică a țării...”. Prozatoarea se numește Georgeta Blendea Zamfir. Mă întreb cum va fi vorbind ea cu soțul, în bucătărie... Trecând peste „enunțarea emfatică de adevăruri banale”, ajungem la „practicarea obscurității”, care scoate, bunăoară, din lira unui Mihai Munteanu asemenea bâiguieli neologistice: „Eludând un sunet de pe/ pajiștea cuvintelor integrale,/ disociind larvele încinse de infuzii radiante, copleșit/ de subsumarea accentelor grave,/ narcotizat de manechine celeste,/ obosit de mesajele venusiene, /încerc abia acum, într-o/ frazare ritualică, să-mi dirijez anapestul...”. De obicei, criticul însoțește asemenea inepții cu un comentariu ironic ce ține loc de concluzie: „Nu ne rămâne decât să închidem cartea lăsându-l pe poet singur pe pajiștea cuvintelor integrale. De ce să-l deranjăm când este atât de ocupat cu disocierea larvelor încinse de infuzii radiante?”. S-ar putea, totuși, ca Alex Ștefănescu să aibă surpriza de a descoperi, pe coperta vreunui volum viitor (sau a vreunei antologii, pentru că autorii aceștia sunt grijulii cu „opera” lor), un text laudativ desprins cu abilitate (prin omiterea unor mici precizări) din comentariile sale ironice. Iată un asemenea pasaj, pe care-l extrag din cel de-al treilea comentariu ce i se consacră acestui Mihai Munteanu, autor nu doar de volume de versuri, dar și al unui roman, care se intitulează nici mai mult nici mai puțin decât „Atacul feromonilor”: „Autorul are o vervă îndrăcită, introducând, în aproape fiecare frază, glume, jocuri de cuvinte și aluzii la diverse informații din memoria noastră colectivă. Cu aceeași dezinvoltură, folosește în treacăt cuvinte străine, creează momente de pitorească oralitate, improvizează versuri etc”. Ce-ar mai conta observația că „tot acest verbiaj vulgar-simpatic te ia pe sus în timpul lecturii, ca un taifun, și te duce...nu se știe unde”. Sau faptul că, în final, criticul exprimă următoarea opinie: „Este foarte probabil că mulți și-ar dori să-l aibă alături (pe Mihai Munteanu, n.m.) în concediu și să râdă până la lacrimi ascultându-i monologurile trăsnite. Dar această producție verbală, care seamănă cu literatura, nu este literatură”. Revenind la „metode”, las la o parte „parada de știință” (productivă în eseistică), „artistizarea forțată a textului” (identificabilă în poezie și proză), „imitarea scriitorilor consacrați”, „utilizarea limbii de lemn”, „excesul de interpretare” (păcat al criticii, dar și al eseisticii filosofice) , „scrierea de texte umoristice de către autori fără umor”, „imitarea modului cum vorbesc copiii” etc., și ajung la „ridicarea în slăvi, în termeni bombastici, a unui scriitor minor”. Zăbovesc asupra acestei înclinații, care e mai mult decât o metodă, întrucât e de văzut peste tot, înflorește pe solul primitor al presei cotidiene locale, ia forma unor prefețe bombastice, dar și pe cea a monografiilor consacrate unor autori de al treilea sau al patrulea rang, în care comentatorii (mai rar de marcă) se compromit și compromit în același timp. Iată unul dintre numeroasele exemple, extras din comentariul „Operă docliniană și critică timoftiană”, în care este luată în discuție (de fapt, în râs) cartea „Apologia lui Esau. Eseu asupra poeziei lui Octavian Doclin”, apărută la Editura Marineasa din Timișoara, în 2001: „Coborând în profunzimile semioticii docliniene, revedem, cu volumul în discuție, drumul parcurs de poetul hermeneut, drum al interogațiilor, al incertitudinilor centrate pe zona abisală a actului creator”. Fără acest „eseu” aiuritor al lui Doru Timofte, Octavian Doclin, autor onorabil, reținut ca atare în „Dicționarul general al literaturii române”, ar fi rămas nebășcălizat. Lui Alex Ștefănescu îi scapă, totuși, faptul că, în 1997, la Reșița, apăruse, tot în forma unei cărți, un amplu text „botian” (adică de Ionel Bota), intitulat „Muntele și poezia. Eseu asupra poeziei lui Octavian Doclin”, iar cu un an înainte, în revista „Luceafărul”, fusese publicat un comentariu „rachierean” (aparținându-i lui Adrian Dinu Rachieru, adică), intitulat „Cercul Doclinian”. Totuși, Adrian Dinu Rachieru este prins în flagrant, elogiind-o pe Monica Ilaș, probabil din pricină că o confundă pe frumoasa autoare a versulețelor calofile dintr-un volumaș, cu propria ei poezie. Același Adrian Dinu Rachieru, „un cunoscut și apreciat sociolog al literaturii”, este descoperit încercând „să practice dezinvoltura” într-un roman, fără să izbutească, desigur, opinie pe care criticul o exprimă reduplicând (și întorcând pe dos) una dintre celebrele sale comparații, prin care încerca să-l elogieze pe N. Manolescu, socotit un soi de balerină sprințară: „Este însă o dezinvoltură eșuată, ca a unei gospodine trupeșe, care, angajându-se într-o piruetă, face să trosnească podeaua sub ea”. Dar pentru că a venit vorba despre oameni competenți într-un domeniu (ca Adrian Dinu Rachieru), care nu ezită să se facă de râs apucându-se de scris literatură, să reținem cazul lui George Burlacu, „doctor în zootehnie, membru titular al Academiei de Științe Agricole și Silvice, profesor asociat la Universitatea de Științe Agricole și Medicină veterinară din București”, un „eminent specialist” care „ar zâmbi ironic dacă un scriitor ar începe într-o bună zi să practice fără niciun fel de pregătire prealabilă medicina veterinară”, dar care nu ezită, el, să se apuce, tot fără niciun fel de pregătire, să scrie literatură. Bineînțeles, de proastă calitate. Pe care un critic (regretatul George Muntean) nu pregetă, totuși, s-o aprecieze superlativ, situându-l pe autor „la întretăierea orizonturilor lui Panait Istrati, Galaction și Sadoveanu, ale lui Zaharia Stancu și Marin Preda...”. Nici mai mult, nici mai puțin! EVIDENT că, în această originală și savuroasă „fiziologie” a veleitarismului și a autorlâcului, având în cele mai multe locuri dreptate, criticul mai și exagerează și, fără îndoială, mai nedreptățește pe câte cineva (probabil fără voie). De un tratament prea aspru mi se pare că ar avea parte târgovișteanul Emil Stănescu (autor al volumului „Nocturne/ Diurne sau Platoșele suprapuse/ Mica poveste a verbelor”), dar în chip mai evident e nedreptățit Liviu Nanu, care nici nu e prezentat integral defavorabil, mai ales că poetul ar putea extrage și așeza, și el, pe coperta unui eventual volum, agreabila caracterizare pe care criticul i-o face: „Simpatic și ușuratic, emfatic și flușturatic, Liviu Nanu tratează poezia ca pe o femeie pe care a cucerit-o de la prima întâlnire, privind-o printre gene. El își scrie versurile fluierând, neînțelegând de ce alții își bat capul cu complicate probleme de estetică”. Mă tem că textul despre Liviu Nanu a fost scris, pur și simplu, pentru a se ajunge la fraza-concluzie, pe care i-a impus-o aprioric criticului împrejurarea că poetul e profesor de educație fizică: „Autorul are calități înnăscute pe care le administrează prost, din cauză că îi lipsește o serioasă cultură poetică. El confundă poezia cu gimnastica aerobică”. Criticul are, într-un fel, dreptate: autorul „are calități înnăscute”. Pe care le și administrează bine, mai ales când scrie proză umoristică. Savurosul volum de povestiri „Cârciuma lui Bicuță” e o dovadă. Mai adăstând un pic în zona micilor rezerve sau constatări critice, ar fi de observat întâmplarea că Alex Ștefănescu, care-i citează, probabil, exact pe nonscriitorii de care se ocupă, tratează neglijent citarea unui vers din „Odă (în metru antic)” de Eminescu (pag. 153). Dar iată și o caustică și îndreptățită caracterizare a unui pretins filosof: „Gelu Doru Ilieș este un Rică Venturiano al filozofiei. În loc să cadă în genunchi în fața Vetei, ambetat de amor, el se prosternează în fața vieții, morții, infinitului, cunoașterii etc., ambetat de filozofare. Și la fel ca Rică Venturiano, în pofida trăirilor lui sublime, stârnește râsul”. Toate bune și frumoase, doar că „ambetat" nu înseamnă „îmbătat” și nici „beat”, ci pur și simplu, „plictisit” (în acord cu sensul etimonului francez). Zița, sora numitei Veta, o știa foarte bine când se lamenta: „Þațo, [...] eram ambetată absolut!”. Astfel, Eminescu nu putea spune „Ea, ambetată de amor...”. Și n-o putea spune nici chiar Mircea Cărtărescu, la care Cătălinei îi ia locul o chiuvetă îndrăgostită de o steluță zărită prin gaura din perdeaua bucătăriei. Și nici Depărățeanu, care se visa „beat de soare, de parfum și de amor”, sau Topârceanu, care-l corecta, declarându-se „beat de soare și pârlit îngrozitor”. Glumesc, desigur, dar nu vreau decât să mai oblojesc puțin rănile sufletești ale pseudoscriitorilor ridiculizați cu metodă (și uneori fără milă) de către critic. AR FI FOST necesar, poate, să mă opresc mai pe îndelete asupra procedeelor comice utilizate de către autor în comentariile sale, în împletire cu cele critice, bineînțeles. Sau, mai bine, asupra calităților sale de umorist. Mai întâi ar fi, cum a observat el însuși, plăcerea de a se amuza și de a amuza. Pe fondul ei, sunt desfășurate strategii variate, menite a surprinde și a te face să râzi. Este mimată, uneori, seriozitatea, spre a răsturna apoi totul în derizoriu. Sunt alese citatele cele mai stupide, care în sine provoacă râsul. Sunt utilizate analogii și comparații pline de haz. Se practică metoda reducerii la absurd. Se insinuează existența unor relații mai mult sau mai puțin sentimentale între prefațatori și autoare. Dar cel mai adesea criticul obține efectele dorite prin utilizarea comentariului mucalit. Nu pot încheia aceste însemnări, care amenință să devină un eseu, ceea ce ar putea să mă pună în situația clienților lui Alex Ștefănescu, fără a aminti comentariul „Un cocoșat al vremii noastre”. Criticul o ia încetișor, cu un soi de pedanterie mimată, observând, mai întâi, că după celebrul cocoșat al lui Hugo, a mai apărut unul, în romanul „Cocoșatul din muzeu”, de Petru Bucinschi. Se numește Seec Nolty, este „ghid într-un muzeu de artă și obișnuiește să se masturbeze”. Face, apoi, câteva observații (negative) asupra stilului nefiresc și încărcat de neologisme al autorului, după care începe să rezume ironic romanul (ceea ce înseamnă că l-a și citit!). Mai dă câteva exemple comentate de stil încâlcit și inadecvat, și, în fine, conchide cu umor că „la sfârșitul lecturii mai apare un cocoșat: cititorul însuși, cocoșat de retorica greoaie a romanului, pe care a trebuit s-o suporte pe parcursul a 200 de pagini”. Îți dai ușor seama că respectivul cititor (care e, fără îndoială, și singurul) este tocmai criticul. Dar eventualul cititor (era să zic cocoșat!) al textului de față ar pierde mult dacă n-aș aminti și de comentariul „Vulva prehensilă”, dedicat unei cărți de Ion Antoniu. Iată ce scrie po(h)etul, ale cărui declarații de dragoste îi par criticului rostite de un robot: „prescrise-mi sunt mângâieri de urgență tactilă/ dezlegând epiderma de amneziile gurmande/ trupul tău străfulgerat e legănat întru dorințe/ te arde pofta-mi castă-n vulva-ți prehensilă”. Și iată încheierea critică: „Uităm cu plăcere cartea, imediat după ce o închidem. Un singur gând ne urmărește: cum o fi, totuși, vulva prehensilă?” Chiar așa! Cum o fi? Am citit cartea lui Alex Ștefănescu râzând în hohote. _____________________________________ *Alex Ștefănescu, „Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste”, Editura Humanitas, București, 2009, 372 pag. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate