agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6032 .



arhitectură și putere
articol [ Cultura ]
Albert Speer

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ceni ]

2010-05-14  |     | 



Criticul de artă și documentaristul Robert Studley Forrest Hughes, a cunoscut și a rămas fascinat de Albert Speer, arhitectul lui Adolf Hitler, unul din cei mai puternici arhitecți din lume. Hitler, care avea de asemenea veleități de artist, și-ar fi dorit să devină arhitect fiindcă poseda o viziune exactă a lumii pe care voia s-o creeze. De aceea avea nevoie de un artist care să scrie viitorul societății în marmură, beton și spațiu. „Arhitectura este singura artă care modelează lumea direct. Dintre arte, ea este expresia supremă a politicii și ideologiei.”( Robert Hughes, Viziuni asupra spațiului)(*)
În conturarea secolului XX, Albert Speer, pentru care conta doar mărimea în creația arhitectonică, spera că operele sale vor persista o mie de ani. El nu era însă unicul arhitect din perioada lui care nutrea acest deziderat. Dar, cu clădirile sale nu s-a putut încadra totuși în această nobilă afirmare. Unele clădiri n-au apucat să fie construite fiindcă Germania a pierdut războiul, altele au fost dărâmate sub ocupațiile SUA, Marii Britanii și Rusiei. „După război, printr-un acord comun, arhitectul Speer a fost idealizat. Ce au început aliații în Germania, au terminat comuniștii. Astăzi, Berlinul se reinventează, demolează ruinele, înlătură ultimele urme ale amintirilor sale insuportabile.”(*) Ambiția lui Speer era să urmeze arhitectura clasică din trecutul Germaniei. Păcatul lui nu era genocidul făcut de tributarii nazismului, ci doar ambiția, neînțelegând decât prea târziu caracterul malefic al lui Hitler. El a procedat la fel ca orice alt arhitect, în locul lui. Al treilea Reich trebuia să dureze un mileniu, așa că pe vechea configurație a Berlinului trebuia să se ridice alta nouă. „Bulevardul central avea să măsoare 90 de metri lățime. La un capăt trebuia să fie gara, mai mare ca Grand Central din New York. La mijloc, un arc de triumf de patru ori mai mare ca cel din Paris, pe care vor fi scrise numele celor 1,8 milioane de morți ai Germaniei. La capătul celălalt, cel mai mare dom din lume. Avea să fie cea mai mare capitală din lume. Dimensiunile ei trebuiau să copleșească pe toată lumea. Speer îi raporta direct lui Hitler, nu avea alt superior. El avea să fie dictatorul construcțiilor, cum era Hitler al statului.”(*) Speer prin operele inițiate încerca să convingă destinul că trebuie să fie de partea lui Hitler care îi mărturisise lui Speer niște lucruri ce nu le mai spusese altcuiva. Hitler era solitar, dar relația cu Speer era cea mai apropiată de prietenie dintre toate.
Când Hitler, ca potențial salvator al Germaniei, i-a oferit o slujbă unui tânăr arhitect pregătit, patriot și neexperimentat, acesta nu putea decât să accepte ceea ce părea credibil, real. „Relația lui Hitler cu Speer a fost descrisă ca o poveste de dragoste, dar era mai mult o poveste narcisistă, cu Speer în rolul alter-ego-ului neîmplinit al lui Hitler. Hitler își dorise să devină arhitect, dar nu reușise. Fusese și pictor, dar n-avea strop de originalitate. Acuarelele sale erau bunicele tehnic, dar un kitsch total. Speer era omul care avea să creeze în numele său, în condițiile sale.”(*)
Berlinul de la acea vreme era exact cum nu-și doreau naziștii. Era foarte corupt în toate structurile administrative, drept pentru care Hitler a zis că nu se poate face nimic cu un asemenea Berlin. Speer împreună cu Hitler, aveau un vis comun: construirea unei capitale noi, iar numele acestei capitale să fie Germania. Această reconstruire avea în vedere mutarea Monumentului Victoriei, care comemora victoria Germaniei asupra Franței în 1870. Această mutare a marcat noul acces est-vest care trece prin centrul orașului. Mulți arhitecți au lucrat la crearea acestei expresii a puterii național-socialiste, însă șeful tuturor, ministrul construcțiilor, inspectorul general era mâna dreaptă a lui Hitler, Albert Speer, în vârstă de 32 de ani. S-au construit de asemenea mai multe obiective social-economice și administrative, totul executându-se într-un stil aparte, un fel de clasicism modernizat, marca definitorie a naziștilor. Era un stil fără fantezie artistică elegantă, cu excepția fanteziei glaciale a puterii. „Acel gen de arhitectură reprezenta ideologia, funcția, obediența și eficiența. Cum scria Goebbels când i-a ordonat lui Speer să zugrăvească pereții interiori ai uneia din clădirile de pe listă: «Nu pot funcționa în aceste camere întunecate, am nevoie de soare, de linii clare, urăsc amurgul, revoluția noastră nu va fi oprită de bătrâni, dosare vechi sau tencuială veche.»”(*) Cea mai ostentativă parte a arhitecturii germane era în altă parte a Berlinului: stadionul pentru Olimpiadă, construit în 1936, și care reprezenta un adevărat festin politic. Aspectul original al stadionului a fost creat de arhitectul german Walter March, o structură din beton cu pereți despărțitori din sticlă, care i-a displăcut lui Hitler atât de mult când a venit în vizită, încât a anulat jocurile olimpice. Speer a intervenit imediat și a adăugat o armătură de piatră și cornișe masive, pentru a-i face pe plac dictatorului, care a aprobat astfel desfășurarea Jocurilor Olimpice, deși în esență Hitler urmărea altceva prin acest stadion, după cum i s-a confesat lui Speer. Stadionul avea semnificația credinței absolute a lui Hitler că avea să fie stăpânul lumii.
Noul trebuia să înlocuiască vechiul. Tânărul Speer, ca om al lui Hitler, era la curent cu semnificațiile sinistre ale programului de reconstrucție a Berlinului. „Conștiinciozitatea germanilor este proverbială, dar acești doi oameni erau extrem de conștiincioși. Au decis să fotografieze toate clădirile sortite demolării, nu doar construcțiile, ci și mobila, sufrageriile, totul. Desigur, acum toți oamenii sunt morți. Locurile în care au trăit și au muncit au fost distruse. N-au mai rămas decât fotografiile.”(*)
Speer s-a considerat un arhitect dezinteresat, deasupra ideologiei. Totuși nu avea mâinile atât de curate precât pretindea. „Homo architekton” prin munca lui dovedește implicit o acțiune politică. În septembrie 1938, Speer, în mod deliberat, a legat proiectul de reconstrucție a Berlinului de politicile antievreiești. A fost ideea lui Speer să-i mute în casele evreilor pe cei evacuați din zonele în care se construia, scopul fiind de a-i elimina pe evreii din Berlin, deși avea ca pretext marele proiect arhitectural de modernizare a orașului. Au fost deportați astfel 50.000 de evrei în ghetouri și tabere de concentrare după octombrie 1941. În toată această acțiune Speer, ca inspector general de construcții, își făcea datoria… Până la moarte Speer a negat că ar fi avut vreo legătură cu crimele împotriva umanității săvârșite de naziști. El nu a recunoscut că a avut legătură cu soluția finală sau cu organizarea muncii silite.
Nürenberg, un oraș străvechi, cu rădăcini adânci și plin de religiozitate în istoria Germaniei, a fost și el „beneficiarul” înnoirilor arhitectonice din perioada nazistă. Aici s-a construit o mare platformă expozițională a nazismului, unde oamenii mărșăluiau și își arătau patriotismul prin demonstrații coregrafice, simbolizând o nouă religie cu oameni utili, frumoși și disciplinați. „Probabil că arhitectura este cea mai puternică dintre arte. Pictura nu îndeamnă oamenii să facă anumite lucruri, scrisul nu duce imediat la acțiune, deși poate determina pe oameni să facă lucruri pe parcurs. Dar arhitectura afectează locul nostru în lume, felul în care vedem spațiul. Ne arată direcțiile, ne plasează într-un loc, și, dacă intenționează să facă asta și-i reușește, sporește puterea statului. În asta a constat în special arhitectura lui Speer. Reușea să-i facă pe oameni să meargă în linie dreaptă către niște locuri prestabilite.”(*) Terenul pentru parade de la Nürenberg este astăzi parc. Destinul ruinelor este încă dezbătut. Sunt păreri pro și contra asupra eliminării lor.
Din clădirile construite pe vremea lui Hitler nu au rămas, în majoritate, decât fragmente. Printre aceste clădiri sediul guvernului a fost cea mai mare dintre clădirile terminate. Speer a terminat treaba în timp record. A avut un an și un cec în alb la dispoziție. Erau două motive: dorința de etalare și cea de intimidare. Niciun preț nu era prea mare. Costurile mari erau esențiale. Speer era deja în cercul lui intim, iar Hitler l-a făcut ministru al Armamentului în 1942. „Poate părea ciudat că un om dedicat construirii de clădiri este acum însărcinat cu distrugerea lor. Dar Hitler avea nevoie de priceperea administrativă a lui Speer pentru a repune în funcțiune mașina de război germană, pentru a o dezvolta și a-i da mai multă putere. Hitler a considerat programul de construcții un simbol al viitorului său glorios și a insistat ca Speer să-și continue munca de arhitect. Dar, cum țara era implicată într-un război tot mai disperat, era din ce în ce mai greu să găsească resurse și mână de lucru pentru a menține proiectele.”(*)
În 1945, cariera lui Albert Speer și orașul pe care a dorit să-l transforme a ajuns doar ruine. În zece ani, de la cel mai celebru arhitect din lume, alături de ruine se afla și Speer ruinat, dar spera să-și revină lucrând pentru armatele de ocupație. Această dorință de reciclare nu i s-a împlinit, ci doar materialele pe care le-a folosit a suferit reciclări. Ele au fost folosite pentru reconstrucția noilor edificii de după război. „Speer a spus odată că toate ideile lui au ajuns pe hârtie și că el nu a știut nimic despre mecanismul guvernării. Era foarte convingător și, când l-am cunoscut eu, era greu de crezut că acel bătrân rafinat știa toate atrocitățile care se întâmplau. Dar știa, bineînțeles. Atunci, eu nu știam ce se știe acum, dar nici judecătorii de la Nürenberg nu știau. Șeful lui era mort și s-a trezit în boxa acuzaților, alături de ceilalți lideri naziști. Mereu a făcut pe nevinovatul în privința atrocităților. În fond, era doar un arhitect…”(*) Tribunalul de la Nürenberg s-a pronunțat asupra lui Albert Speer: 20 de ani de detenție. Speer a răsuflat atunci parcă ușurat că nu a fost condamnat la moarte. În următorii 20 de ani, Speer a stat la închisoarea Spandau. Germania era în stadiul de negare. Toate energiile convergeau spre reconstrucție, către Wirtschaftswunder, miracolul redresării economiei, iar arhitectura lui Albert Speer a devenit arheologie.
Timp de 30 de ani, Zidul Berlinului a ascuns moștenirea nazistă de restul lumii. Comuniștii au „reciclat” clădirile naziste în afară de doar câteva. Dar astăzi, un Berlin reunit și democrat trebuie să decidă ce să facă cu ruinele Germaniei. Ministerul de Externe de acum se află în fosta bancă imperială a lui Hitler. Fostul Minister al Aerului, purtând pecetea trecutului comunist, este acum Ministerul de Finanțe. Stadionul Olimpic este gazda competițiilor sportive mondiale. Orașul își trăiește viața în continuare nederanjat de vreun complex al trecutului, arătând cât de nobilă este istoria prin imparțialitatea ei.
În 1966, Speer a ieșit din închisoare, stârnind interesul presei. A devenit un inculpat foarte popular și a construit mitul nazistului bun. „Unul din lucrurile care te trimite cu gândul la Speer nu este celebra expresie a Hannei Arendt, banalitatea răului, ci mai degrabă răul banalității. Omul știa să facă o clădire într-un singur fel. Colțurile, ferestrele le făcea într-un singur fel. Era un arhitect lipsit de imaginație. Iar ideea unei lumi pline de clădiri tip Hitler-Speer în care ai de ales între pseudo-clasicism pentru evenimente oficiale și arhitectură tip cabană ca să facă oamenii fericiți este pentru mine un coșmar. Ce noroc că n-a rezistat !”(*) Hitler spunea că tot ce rămâne pentru a aminti oamenilor de marile epoci istorice este arhitectura monumentală. Se pare că avea dreptate: avem în lume multe mega-monumente, iar ruina lor arată că natura este înțeleaptă...

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!