Ludwig Mies van der Rohe, emigrant german în SUA, era fiul unui pietrar. De numele său se leagă imaginea arhetipală a „zgârie-norilor”. Pentru Mies, nu opera de artă în sine, compusă din diferite obiecte, putea vădi valențele capodoperei, ci o cutie în care poți locui fără să te stânjenească acele obiecte, care puteau sta foarte bine la un subsol al clădirii. „Mă aflu într-o cutie mare de sticlă. Ultimul proiect major al lui van der Rohe. Ce este aceasta ? E Noua galerie de artă din Berlin. Dar unde sunt operele de artă ? Jos, la subsol, fiindcă Mies credea că această clădire reprezintă adevărata capodoperă. Unii sunt de acord cu el. Pentru mine însă, este întruchiparea egocentrismului, eșecul unui arhitect pe care îl iubesc.”(Robert Hughes, Viziuni asupra Spațiului)(*) Să încercăm și noi să vedem de ce ceea ce l-a făcut să eșueze în proiectul de mai sus, l-a transformat totuși într-un arhitect genial.
Mies van der Rohe nu este celebru pentru ce a făcut în Europa, ci pentru modul în care a remodelat orașele americane, care înainte de el erau adunături de blocuri de cărămidă. Mies a înălțat elegante clădiri din oțel strălucitor și sticlă transparentă, până la nori, într-o simbolistică a unui viitor ideal cu geometrii fără cusur. „Unii cred încă, din cauza preciziei absolute a clădirilor lui, că Mies a fost și teoretician de marcă. Nu e adevărat. Era fiu de pietrar. Tatăl lui cioplea piatra cu mâinile, iar fiul lui venea în atelier și grava și el pietre funerare. Așa că era conștient de materialele folosite. Asta i-a definit cariera ca arhitect.”(*) Mies a crescut în Aachen, fosta capitală a Imperiului Roman de Neam Roman, unde a trăit și Carol cel Mare. El participa la slujbele religioase din catedrala în stil gotic a localității unde pot fi văzute vitralii deosebite. Mies cânta în corul bisericii și se pare că a fost impresionat de frumusețea policromă a vitraliilor. Mies a fost atras de stilul gotic, fiindcă era primul stil ce a depășit masivitatea pietrei, care trebuia de această dată să-și transforme opacitatea în transparență. „De pe vremea catedralelor, omul a visat la ferestre cât mai mari posibil. Mies provine din această tradiție. Pare ciudat să te gândești la el ca la un arhitect religios, dar există în creațiile lui această prezență a sticlei.”(Ross Miller, istoric de arhitectură)(*)
La vârsta de 19 ani, Mies a plecat să lucreze la un birou de arhitectură din Berlin. Se spune că pe drum a fost atât de stresat, încât a vomitat în tren. Un început problematic pentru cel ce avea să rescrie regulile arhitecturii. La Berlin, a demonstrat ambiția și încrederea de sine devenite antologice. In primul an, și-a șocat șeful refuzând să colaboreze cu alții la proiecte. Clienții însă apreciau ce crea singur. De atunci a început să i se cristalizeze stilul, care totuși nu era încă apropriat deplin. „Primele creații erau puțin kitsch. Împrumutau elemente istorice, integrându-se în ceea ce numim astăzi arhitectura neogotică germană. Nu reușea să echilibreze proporțiile. Clădirea era prea lată ca să fie elegantă pe orizontală și prea înaltă, ca să fie elegantă pe verticală. Primele lui creații erau opace. Cele ulterioare au fost transparente. Admiratorii lui Mies au uitat primele lui opere, fiindcă sunt puțin jenante.”(Ross Miller)(*)
În 1910, Mies a participat la concursul pentru monumentul Bismark. Juriul a considerat că proiectul lui era deosebit, însă nu a câștigat, fiindcă ar fi costat mult prea mult. Ambiția sa stilistică a făcut ca operele lui să rămână încă în secolul XIX. Abia anul 1923 l-a desprins de trecut, deși schițele de atunci păreau niște pure fantezii. Astăzi ele etalează în fapt redefinirea peisajului urban modern. Mies se apropia de 40 de ani, când a avut această epifanie arhitectonică. Și orașele de oțel și sticlă au început să apară. „Aceste modele au marcat momentul când lumina și transparența au pătruns în subconștientul clădirilor din secolul XX. După mine, depășește încă multe proiecte contemporane. Construită sau nu, această clădire (un proiect din 1923, n.n.) promitea o nouă estetică strălucitoare. Pentru imaginația marcată de război, arhitectura sticlei avea un înțeles aparte. Lumea sticlei evoluase dincolo de obuze și gloanțe. Arhitectura sticlei era o arhitectură pacifistă. Dar abia în 1929, Mies a putut să-și pună ideile în practică. Și nu în Germania, ci aici, la Barcelona.”(*) Mișcarea modernă în Europa a fost o reacție la secolul XIX, la interioarele redundante ale stilului Biedermeier. Se nutrea o arhitectură deschisă, în care lumina intra și arăta orice firicel de praf, precum într-o sală de balet. Clădirea de la Barcelona nu a fost cea care i-a adus lui Mies celebritatea când a fost văzută la Expoziția Mondială din 1929. În 1986, doi arhitecți catalani, pentru omagierea lui Mies, au făcut o copie a clădirii, după ce originalul a fost demolată de multă vreme. „Este un simbol al arhitecturii moderne, parțial datorită materialelor folosite, sticlă, oțel, marmură, dar și pentru că era cea mai epurată formă de arhitectură de atunci. Era o clădire fără nici un alt scop decât expunerea principiilor arhitecturale. Nimeni nu avea să trăiască în ea, s-o folosească vreodată, nu avea să joace decât rol de manifest.”(*) „E una dintre cele mai bune demonstrații ale afirmației lui Mies «mai puțin înseamnă mai mult». Mies a creat un nou tip de spațiu. Înainte, spațiul era creat prin adăugarea de încăperi. La Mies, nu poți spune unde se termină un spațiu și începe altul. Unde e limita, în interior și exterior. E ceva asemănător cu mansardele de azi. Un singur spațiu. Dar aici e mult mai complex. (Cristian Cirici, Arhitectul pavilionului reconstruit de la Barcelona).”(*) Mies a venit astfel cu o nouă paradigmă arhitectonică, șocantă prin simplitate și opusă contextului general. Barcelona era bogată în ornamente arhitecturale, drept pentru care nu putea fi imaginat un contrast mai mare cu masivitatea restului orașului. Pavilionul se pare, datorită frumuseții lui, a avut nevoie de o pasiune obsedantă din partea constructorilor pentru a fi minuțios refăcut, mai cu seamă că Mies a afirmat gnomic că detaliile sunt opera Domnului, nu a diavolului. „Îl admir pe Mies. Am învățat multe de la el. nu doar despre detalii, ci despre aspectul lor vizual. Și am învățat de la el și cum folosea piatra. Mies m-a învățat cum să tai piatra și cum s-o asamblez. Nu să iau o parte dintr-un bloc și alta, dintr-altul.” (Cristian Cirici)(*) A locui într-o astfel de clădire trebuie ca locatarii să fie bine instruiți psihologic, fiindcă ea se aseamănă, după cum a constatat și Hughes, pur și simplu cu un acvariu fără apă, fiind îngrijorătoare pentru cei care cred în fantome, mai ales că aici se găsesc multe oglinzi cu reflexii în toate direcțiile, făcându-te să nu mai știi unde se află adevăratul perete sau adevăratul obiect din incintă. E totuși o structură plăcută ce emană farmec și mister. Profet și vizionar – o diadă ce se poate spune că l-a caracterizat pe Mies, fiindcă Mies reprezintă o adevărată profeție prin influențele sale creatoare. Unii l-au copiat; alții l-au numit profet. A fost vizionar, deoarece a modelat viitorul oamenilor înainte ca ei să se nască.
În 1930, Mies a devenit director al școlii Bauhaus, pe care a condus-o timp de trei ani. Această școală sui generis încerca să dea elevilor o educație vizuală completă, pe baze practice, nu teoretice. „Lumea și-l imaginează drept teoretician, însă Mies nu era așa. Era genul care modela totul cu mâna lui. Firește, acest întreg era trecut prin filtrul gândirii raționale, dar totul avea la bază manifestarea ideilor în muncă și prin muncă. Eu sunt pasionat de dulgherie. Sunt un meșter slab, care apreciază realizările bune. N-aș putea niciodată să fiu un mare meșter, dar recunosc meritele lui Mies.”(*) Mies urma instinctiv teza lui Faust: „La început voi pune fapta”. Prin faptă, Mies a ajuns să înțeleagă materialele care se îmbinau între ele în mod concret. Școala Bauhaus a avut un impact deosebit față de alte școli de arte și meserii. Ea a influențat modul cum se făcea orice, de la scaune la lustre. Unii îi considerau pe cei de la Bauhaus niște fanatici care citesc zilnic din marxiști. Ca orice școală experimentală, existau și asemenea ciudățenii, însă era și sursa potențialului său creator. De aceea multe dintre marile idei de design poartă marca Bauhaus și nu au fost încă depășite. Perioada în care Mies a condus școala coincide cu ascensiunea nazistă. Naziștii nu înțelegeau principiile Bauhaus și le dezaprobau. În ochii lor, aveau un aer de stânga. Mies a încercat să-i mulțumească înlăturând orice dizidență, închizând definitiv școala în 1933. Asta i-a atras acuzații de colaborare cu regimul. Mies era apolitic, preocupat fiind doar de arta și munca lui, iar dacă naziștii i-ar fi comandat clădiri, probabil că le-ar fi proiectat, după cum a mărturisit fiul său mai mare, Dirk Lohan, în documentarul de televiziune „Viziuni asupra Spațiului” al lui Robert Hughes. După 1933, Mies nu mai avea de lucru. Stătea doar și citea cărți.
În 1938, Mies părăsește Germania în urma unei anchete efectuată de naziști, simțindu-se amenințat. „Orice exilat resimte cumplit experiența dezrădăcinării. Poate că plecarea lui i-a convenit lui Hitler, dar, ca și în cazul lui Einstein, a fost un dar uriaș făcut Americii. Mies avea 50 de ani când a ajuns în America, unde a început o viață nouă. El a transformat orașele Americii așa cum nu putuse să le transforme pe cele germane. A ajuns la Chicago, unde arhitecții erau considerați figuri eroice, care vor clădi o nouă metropolă după infernul din 1871. Atunci, orașul fusese distrus de un incendiu cumplit.”(*) Mies a adus în America stilul internațional, desemnat de clădirile înalte din oțel și sticlă, cu acoperișuri plate, ferestre multe și aproape fără ornamente. Aici el a lucrat la Institutul de Tehnologie ca profesor și proiectant. În 20 de ani a construit campusul institutului din Chicago, unde se găsesc 20 de clădiri proiectate de el. Mies a revoluționat facultatea aplicându-i principiile Bauhaus, punându-i pe studenți să ridice ziduri cu cărămizile pe care le aducea în clasă.
„Dacă ar fi să fac o listă cu cele mai influente clădiri ale secolului XX, nu știu care ar fi numărul 1 și care ar fi numărul 10. Dar undeva sus în clasament ar fi această clădire a lui Mies, aflată în Chicago, pe Lakeshore Drive 880. E un bloc de apartamente la care Mies și-a aplicat prima dată ideile modelului geometric utopic, în scopul construirii de locuințe pentru oameni. Acum ne par familiare. Mult prea familiare. Fiindcă au schimbat imaginea Chicago-ului și a orașelor Americii. Și au avut un impact uriaș asupra culturii și design-ului american.”(*) Pentru Mies, spațiul era definitoriu. Îl considera marele lux al secolului. Mies voia să folosească tehnologia secolului XX pentru a transpune în înalt disciplina și transparența clădirilor, lumina jucând un rol esențial aici, eliminând diferența dintre interiorul clădirii și exteriorul acesteia. Locatarii, care la început s-au considerat cobai în experimentele lui Mies, s-au atașat apoi de aceste turnuri paralelipipedice uriașe. Mies nu a locuit niciodată în clădiri proiectate de el. Se zice că motivul era că nu-i plăcea să meargă în lift cu oameni care se plâng mereu de instalație. El iubea intimitatea de „parva domus, magna quies”, iar dacă avea și un trabuc și băutură, era deplin fericit.
În anii 1950, în America s-a construit enorm. Mies credea că creează un nou clasicism, cu materiale moderne. Împreună cu discipolii săi el era în centrul curentului. Seagram Building din New York, creația lui Mies, a devenit deja clasică în domeniu. Phyllis Lambert l-a ales pe Mies să proiecteze clădirea. Tatăl ei conducea compania. În 1958, când a fost terminată, l-a transformat pe Mies în arhitectul emblematic pentru afaceriștii americani. Clădirea Seagram se află pe Park Avenue, iar calitatea execuției și a materialelor se vede imediat, dar același lucru se resimte în toate creațiile lui. Mies a fost o vedetă a arhitecturii, cu protectori sus-puși. „Era primul arhitect vedetă venit din străinătate și acceptat aici. Își folosea tot farmecul și toată personalitatea. Convingea alți bărbați să facă ceea ce n-ar fi făcut pentru nimeni. Întotdeauna depășea bugetul cu 10-20%, dar fascinația era completă, iar clientul era atât de implicat, încât ajungea apărătorul înflăcărat al arhitecturii lui.”(Ross Miller)(*) Arhitectura lui a devenit modelul corporatist american. Existau imitații reușite și nereușite. Erau arhitecți care au găsit căi de a construi mai înalt și mai ieftin. „Nu poți inventa în fiecare zi un nou stil în arhitectură”, spunea Mies, iar imitatorii lui demonstrau acest lucru, copiindu-l fără farmec. Acum toate orașele din America sunt pline de monoliți care domină peisajul cu uriașe cutii de chibrituri, de care Mies nu se face vinovat, deși a fost acuzat pentru imitațiile ieftine făcute în numele lui. „Arhitecții de azi trebuie să învețe de la Mies și de la dragostea și înțelegerea lui față de materiale. Trebuie să excludă dezinteresul lui față de nevoile omului și să-i adopte claritatea gândirii. Dar pot fi acestea despărțite ? Criticii lui spun, nu, dar câțiva credincioși în teoriile lui îi contrazic.”(*)