Ingeniosul boier al minții Mircea Horia Simionescu m-a învățat să visez cărți în trenuri sărăcăcioase, cu umblet temperat continental, dinspre București spre Titu, Târgoviște sau Pitești.
De aceea, cărțile nescrise îmi par perfecte, iar cele necitite, niște frumoase străine.
Nu, nu mi se mai pare ciudat să comenteze un critic sau un promoter sau un consumator o carte necitită, pentru că, abătându-mă de la trebi și de la programul meu literar, scriind prin 2007 popularul studiu de fezabilitate "Kitsch orbitor și geniu înaripat: Nobelul românului Cărtărescu", eu m-am confruntat cu imprevizibilul de situație că mulți amici își închelbăraseră o impresie definitivă despre capodopera "Orbitor" numai sub influența fluxului publicitar copleșitor din acel an prosper, canonic, alții cumpăraseră cartea, o începuseră și o abandonaseră, păstrând-o "puntu mai tâ'ziu", iar cei mai răi o frunzăriseră neglijent, nu puteam înlănțui un dialog cu ei, scriseseră elogios despre ea și se mult minunau când le subliniam rarele derapaje la cutare sau cutare pagină, mai toate ținând de un postromânism regretabil, dar care parcă o înfrumusețau la extrem, cum se întâmplă și cu legendele din trena femeilor fatale.

Când vezi intelectuali români că se unesc, într-o lucrare comună, parcă-ți saltă și acum inima de bucurie.
Evenimentul spiritual "Idolii forului" se autorezumă pe exemplarul său site Idolii (http://idolii.com/), ca fiind "răspunsul colectiv al unui număr de specialiști în domeniile social, politic, literar și filosofic la două întrebări fundamentale despre societatea în care trăim. Prima întrebare este dacă ideea de intelectual public, enciclopedic, fără o specializare dată, este perimată? Cea de-a doua este dacă fascinația publică față de ideea de intelectual "enciclopedic" amator poate amâna, într-o măsură, remodernizarea estului Europei și al României?
(...) Pe scurt, "elitele" pun în umbră clasa de mijloc a spiritului și blochează modernizarea societății."

În calitatea mea de specialist, de specialist în cărtărescologie (în corespondența ce am primit așa mi s-a zis, că asta sunt eu: întâiul cărtărescolog român!), țin să menționez din capul locului că o capodoperă ca "Orbitor", recunoscută internațional, nu poate fi savurată fără a păcătui tocmai prin mai sus combătutul enciclopedism, ea nefiind, și nici nu putea fi altceva, decât tocmai expresia condensată spiritual a epocii intelectuale românești postbolșevice enciclopedic în care a fost scrisă!
Aș adăuga că unele subtilități de scriitură vizionară cer cititorului de-a dreptul geniu înaripat, măcar unul sintetic, așa că nu-mi place deloc, că după ce la 5 martie 1998 mai mulți megaintelectuali s-au unit împotriva mitului eminescian, alții, cărora aparține viitorul, contributorii cărții "Idolii forului", generalizează, par a nu se împăca deloc cu însuși conceptul de geniu!
Nu e momentul!
Dintre cititorii "Orbitorului", numai vreun dobitoc, deobicei nedecident din fericire, s-ar putea preta la a echivala automat cu genialitatea enciclopedismul, uneori amator, și un asemenea specimen nici nu va putea citi din scoarță în scoarță, și aprecia, un studiu colectiv de grea densitate ca "Idolii forului".

În schimb, faptul că la noi în RO specialiștii sunt descurajați să devină factori activi în viața socială e adevărat, dar firava ceată de megaintelectuali nu are atâta putere și în nici un caz nu și-a dorit vreodată a se abate de la esența misiunii Școlii de cadre de la Păltiniș – specializare la nivel occidental, excelența în toate. Vinovată de ignorarea specialiștilor e numai cârdășia dintre burghezia de merit (câtă există) și cleptocrație (câtă a rămas și se reînnoiește continuu), scopul asocierii fiind facilitarea obținerii pe căi inavuabile a profitului, iară nu prin pura și naturala exploatare a omului de către om, care ți-ar cere firesc o forță de muncă înalt calificată, deci specialiști, deci un învățământ performant, deci cadre didactice onorate și plătite ca în Finlanda, deci în Finlanda.

Bine era, ca dezbatere publică, dacă tema "Idolii forului" demara imediat după ce s-a vorbit electoral de 15 000 de specialiști, încă din 1997, mai bine zis de când s-a tradus la noi "Pavilionul Canceroșilor" și criticii sau măcar promoterii aveau datoria de a explica la popor cam la ce se referă Soljenițîn în finalul cărții sale nobelizate, cum e cu socialismul moral și cu idolii lui Bacon.
Dar despre Soljenițîn publicului larg nu i se spune azi în multă presă decât că fu un dizident cu orizont limitat, care nu s-a adaptat la democrație, ajungând un intelectual de-al lui Putin și un antisemit, un fel de Paul Goma.
Nici megaintelectualii, nici experții nu au organizat, după desființarea cenzurii, ca recuperatori, mese rotunde, simpozioane, workshopuri, numere tematice ale publicațiilor lor spirituale, editarea de exegeze pentru Luminarea Poporului despre existența acestui geniu rus, de adăugat în raft la Tolstoi și Dostoievski, dacă meritele sale în destrămarea imperialismului sovietic nu mai contează în secolul XXI, Secolul Ingratitudinii.
De notat aici coincidența că oroarea pre-postmodernă de vanitatea enciclopedismului a exprimat-o memorabil Eugen Simion în multcititul "Jurnal parizian" în chiar Anul Paul Goma 1977!
Deci povestea e veche și, pe lângă combaterea fetișismului enciclopedismului, cartea "Idolii forului" ar putea dezobișnui viața noastră spirituală de conspirațiile tăcerii.
Critica Autoelitei, o critică devastatoare, dură și mai ales permanentă, ne vom aminti uimiți că se exercită de vreo douăzeci-treizeci de ani de către același Paul Goma, ale cărui cărți și jurnale, accesibile oricui online pe site-ul său liber francez, nu sunt dezbătute în presa ori blogosfera literară și spirituală mai deloc, fie pentru a face plăcere liderului liberal al scriitorilor, care și-a luat de mult adio de la parizianul de aniversat la 75 de ani în 2010, fie pentru că e foarte comod a extinde enorm eticheta antisemit, pe un întreg imens discurs, ale cărui obiecții tăioase, contra intelectualului public, enciclopedic, amator, ar da multora de gândit tocmai prin apropierea lor de ce demonstrează în termeni de specialitate cei 15 autori ai cărții „Idolii forului".
Nimeni nu a criticat din capul locului și cu mai multă virulență decât Paul Goma pe intelectualii lui Băsescu, inclusiv pe universitarul Boc și pe enciclopediștii amatori din guvern, și e mare păcat că vajnicul basarabean nu a fost solicitat să prefațeze "Idolii forului".
Și e de învățat de la Paul Goma a preciza franc, nominal, pe cine critici, adică înjuri, deoarece atuncea când te referi la "intelectual public, enciclopedic, amator", se pot simți mai mulți cu musca publicului țintă pe căciulă. De pe exemplarul site "Idolii", nu poți însă deocamdată recenza ca adresanți decât pe Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Horia Roman Patapievici, eventual pe Dan Puric și, poate, pe Traian Ungureanu.
Vladimir Tismăneanu e ocolit expré, lui Mircea Mihăieș de la ICR și România literară pare că i s-a luat frica de la pamfletul anti-Diasporă Oierii minții, Nicolae Manolescu e uitat ca politician de mare influență civică și liberală, iar Mircea Cărtărescu este din capul locului amnistiat pentru editorialele sale politic-băsesciene sadea, în conformitate, cred eu, cu chemarea mea la a se face totul de către toți pentru binele Literelor românești, valorificându-se acum șansa Nobelului adusă României de capodopera "Orbitor", recunoscută pe plan internațional.

Poate că, dintre coautori, dl Adrian Gavrilescu, care a îndrăznit să scrie volumul "Noii Precupeți" despre nepotismul și corupția mediului academic, ar fi trebuit să fi fost însărcinat să alcătuiască cea mai sugestivă anexă a cărții "Idolii forului", un fel de Organigramă, ușor de întocmit în Microsoft World, care să reliefeze relațiile clientelare, de amiciție, de admirație și chiar de rudenie sau cuplărai (citându-se enciclopedica noastră presă cancanieră), care leagă într-un tot unitar un fel de cripto-nomenclatură disipată păienjeniș și lăturiș în România Literară, Dilema, Adevărul, 22, Observatorul Cultural, Evenimentul Zilei, TVR, România Radio și alți vectori mediatici, plus instituții spirituale ca Filologia, Institutul Cultural Român, Humanitasul (și alte edituri), Ministerul Culturii, Colegiul Noua Europă, juriile pentru Premii ale Uniunii Scriitorilor sau pentru selectarea traducerilor finanțate de ICR, cu ecouri bine controlate în blogosferă, încât se pot organiza cu eficiență, deopotrivă, umflarea importanței unui autor prieten sau, cu un profesionalism de invidiat, conspirația tăcerii asupra altuia, dușman.

Această onoare de prefațator al cărții "Idolii forului" a revenit profesorului de la Cluj, analistul politic Michael Shafir, "o autoritate mondială în politologia estului european, analizele sale pentru variate think tank-uri americane și articolele sale științifice fiind lecturi obligatorii la Departamentul de Stat american. Observând lumea postcomunistă, el se întreabă, cum a făcut-o și cu alte ocazii, dacă intelectualii care au ales să devină "sfetnici" politici, mai ales cei grupați azi în jurul președintelui Băsescu, mai pot sau mai trebuie să fie și critici imparțiali sau inspirați de o morală ce trece dincolo de politică?"
Despre Mona Momescu aflăm că „și ea pornește de la constatarea leit-motiv a acestui volum, anume că profilul intelectualului public, enciclopedic, amator, cu nuanțe carismatice, se definește prin promovarea „pachetului restauraționist" cultural, care identifică și promovează perioada interbelică ca un vârf al culturii românești".
(Aici disputa venind de la paradoxul că Nostalgia interbelicului Regal nu e nostalgia neîmplinirilor de atunci, de la dictatură la tuberculoză și analfabetism, ci ambiția, firească pentru orice popor învins într-un război mondial, de a relua firul istoric de acolo de unde, pentru noi, l-a întrerupt, la 26 iunie 1940, invazia bolșevică republicană în Basarabia.)
Lui Sorin Adam Matei i se rezumă aprecierea că în RO, "cunoașterea de tip tradițional, scolastică și enciclopedică, de sorginte teologală, este în continuare farul intelectualilor publici români. Aceștia resping uneori deschis cunoașterea modernă, pe care o consideră prea relativistă și deschisă la dubiu și experimente sociale. (...)Pe scurt, spune Sorin Adam Matei, idealul intelectualului public omiscient, enciclopedic român este în contradicție cu spiritul modernității. Intelectualul public enciclopedic român este unul pre- sau paramodern. El se crede inspirat de un ideal moral superior, inaccesibil maselor. Se crede un profet infailibil, de genul teologilor medievali."

E ușor de admis, după opinia mea, că sunt vizați filozofii Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Horia Roman Patapievici. Dar trebuie observat că Mircea Cărtărescu, deși recunoscut pe plan internațional ca scriitor, nu ca filozof cum era Heidegger, se comportă, în sensul lui Noica, corect eminescian în agonisirea cunoștințelor din cele mai variate domenii, iar geniul său înaripat vine de demult, de dinainte de "Levantul", tocmai dintr-un enciclopedism afirmat nu în "Orbitor"-ul recent, ci în poezia începuturilor, anume volumul "Totul" dezvăluind deja unul dintre cei mai informați literați români ai Epòcii.

"Stelu Șerban, politolog și analist politic, demontează mitul "vârstei de aur" al perioadei interbelice, arătând cât de departe de idealul unui intelectual modern, activ, pragmatic și realist erau personalitățile reprezentative ale acelei epoci, cum ar fi Mircea Eliade. Generația Criterion a anilor 30 s-a lăsat cuprinsă de febra unui spiritualism utopic, ce a alimentat în parte mișcările totalitare ale timpului și a creat premisele intelectuale ale dezastrului politic pe care l-a reprezentat autoritarismul de dreapta al anilor 40. Intelectualii publici contemporani rămân, totuși, fascinați de intelectualul total, interbelic, de genul Eliade, antrenând în acest cult cu nuanțe emoționale noi și noi generații."
Întrebându-ne din ce îngustă specializare a răsărit acest contributor, aflăm că e din Brăila lui Nae Ionescu, sau a lui Mihail Sebastian, cum vreți, și că are un itinerariu spiritual de enciclopedist tipic: A absolvit pe rând, Facultatea de Mecanică, Institutul Politehnic București (1992), Facultatea de Științe Politice; studii post universitare, Școala Națională de Științe Politice și Studii Administrative (1995), Facultatea de Filozofie, Universitatea din București (1996)!
Așa enciclopedism amuzant nu contează, trebuie verificată alarmarea privind "o formulă politică autoritară și elitară", mai ales că despre contribuția lui Gabriel Andreescu aflăm că "la sfârșitul capitolului cititorul nu poate decât să se întrebe dacă nu cumva derapajul intelectual românesc nu este un indiciu că există în România un pericol de capotaj fundamentalist, pe modelul retro, al ortodoxiei militante a anilor 30".
Fără îndoială că acest pericol există!
Dar nu pentru că l-ar mai citi cineva pe Eliade după ce l-a desființat dl. Þurcanu, ci fiindcă trendurile social-politice, adică economico-bugetare, sunt către O Nouă Revoluție, cleptocrația nevoind să cedeze nimic și refuzând orice îndreptare, așa că vremurile cer, imploră un lider șmecher justițialist, care își va face mea culpa pentru excesele antisemite ale Căpitanului, și va aduna multă junime și multă sărăcime agitând bâta minerească și sloganul recuperării averilor inexplicabile sau îndreptând apocaliptic un deget acuzator spre grupul mediatic de unde megaspecialștii Stelian Tănase și Costi Rogozanu lansează fără contenire atacuri păgâne în contra înălțării Catedralei Mântuirii Neamului!

La urma urmei, clișeul "intelectual public, enciclopedic, amator" este ofensator și exclude o discuție calmă, conținându-și din start, ca în anii cincizecistului democrat Silviu Brucan, condamnarea acuzatului. De către cine? De către "intelectualii specializați profesioniști", al căror Nomenclator pe probleme cartea nu îl conține, exceptând lista autorilor ei.
De fapt, este vorba de a critica intelectuali care și-au cucerit – prin carismă, operă, cultură și atitudini – putere mediatică, niște cetățeni al căror discurs și vot contează. Cu totul, în acest moment, memoria gloatei reține pe aceștia șapte: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Vladimir Tismăneanu, Nicolae Manolescu și Dan Puric. Când se anunță o scrisoare civică de protest, ca la jocurile piramidale, se citează cu mare folos autopublicitar dacă au vreunul dintre numele acestora, că și-a dat semnătura!
Aș prefera pentru ei termenul "megaintelectuali".
Menționez că Cei șapte s-au impus nu agitând în chestiunea recuperării Basarabiei sau în revenirea la Monarhie ci măcar printr-un Anticomunism exemplar, care a plăcut multora. A-i critica pe Cei 7 pentru "obsesia comunismului și practica autarhică a axiologiei morale", cum face Alexandru Matei, nu e bine nici pentru Cei 15 autori ai cărții "Idolii forului", deoarece pot fi bănuiți că ar lucra pentru candidatul Mircea Geoană, ale cărui legături americane rezultă orbitor din carticica sa electorală.
Eroarea Celor șapte megaintelectuali, în componența de atunci, e că de îndată ce au ajuns la o îmbunătățire a situației lor sociale, nu au făcut încă din 1997 o declarație politică și spirituală, ca a președintelui Emil Constantinescu în 2000, fie că i-a învins Securitatea, fie că s-au plictisit de acțiuni civice, pentru ca STRADA rămasă fără conducători să se orienteze spre alte flamuri, ci dimpotrivă, ei au lăsat să se înțeleagă că se preocupă necontenit mai departe, însă Istoria arată că nu au avut decât intervenții sporadice, susceptibile că n-au vizat decât folosul autopublicitar.

Din păcate, retrăgându-se prin 1997 din lupta de stradă, de lângă popor, megaintelectualii n-au dat – cu excepția lui Mircea Cărtărescu, explicabilă că de fapt el nici nu s-a băgat cu Golanii – opera cu O mare pe care sperau să o scrie și Caius Dobrescu are dreptate că, "scutiți de scrutinul comunității științifice internaționale, se scaldă într-un amestec aiuritor de curente și teorii, un kitsch pentru intelectuali", nevalidat pe piețele de idei ale Occidentului, spre deosebire de cărtărescianul kitsch orbitor, validat până aproape de Nobel, dar Cei 7 nu au murit încă și pot să ne mai dea texte valoroase, sau măcar unele nicasiene îndrumări de direcție culturală fertilă.

Gravă, față de România Mare Regală, este, dar, prăpastia care îi separă pe cărturari de durerile înăbușite ale celor mulți și umili. Atât megaintelectualii cât și megaspecialiștii se află atât de sus față de gloată încât nu se mai pot valida decât ei îndeei, după cum se și pot încăiera pentru diferite concepte mai speciale, cum ar fi cel de geniu. Poporul se uită ca la comedii. De aici și ecuația:

megaintelectualii + megaspecialiștii = Autoelita

Þărănește contemplând dând din cap la cearta oamenilor cu carte, nu poți gândi decât paremiologic, la ciolan, deși azi acesta e mai mult unul virtual:
– Scoală-te tu de la praznic, ca să m-așez eu!
Iar orășeanul ce a deprins a gândi de pe la conversații televizate, a văzut documentare din jungla planetară și a vizionat ecranizarea lui Visconti după Lampedusa, ar putea gândi în semiîntuneric la micuții șacali care smulg cu vitejie prada îngâmfaților gheparzi, sub soarele necruțător al globalizării.
Oricum, nu e bine să dai Gloatei ca pe o provocare sarcina de învățare să se ia la trântă cu un sofism precum, ca pe site:
– Dacă anticomunismul intelectualilor publici ar fi fost legitim, ar fi trebuit să se manifeste înainte de 1989.
Unii cetățeni pot avea nostalgia întoarcerii la acel paradis bolșevic, contemporani cu Paul Goma, Doina Cornea, Dan Petrescu, László Tõkés, Radu Filipescu, să verifice cumu-i cu Cei 7 megaintelectuali, și ar defecta pe-acolo!

Pedepsindu-i parcă, Istvan Aranyosi "conchide că intelectualii publici nu au activitate în sfera lor de specializare, deci nu pot fi calificați drept intelectuali", ceea ce de altfel se confirmă prin faptul că intelectualii-filozofi Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și H-R Patapievici nu au recunoaștere internațională, iar pe mine, specialist cărtărescolog, paradoxul ăsta mă obligă să subliniez că ICR a fost oricum subfinanțat pentru a sprijini Nobelul românului Cărtărescu (dovadă că l-au luat nemții pentru Herta Muller), iar faptul că în această penurie nu s-au direcționat fonduri pentru traducerea și promovarea filozofilor români contemporani este lăudabil, este o dovadă de altruism.

Profesorului Daniel Barbu i se rezumă ideea că "intelectualii români publici refuză, în parte pentru că nu au apetența și în parte pentru că nu au nici calificarea intelectuală necesară, să se angajeze în probleme esențiale ale vieții românești contemporane, cum ar fi reforma educației. Unul dintre motivele acestei lipse, dincolo de lipsa de calificare profesională în probleme pedagogice, este incongruența unui program național de democratizare a accesului la educație cu ideologia intelectuală dominantă a elitei intelectuale. Aceasta din urma, afirmă Daniel Barbu, are rezerve în ceea ce privește posibilitatea și necesitatea egalității reale de șanse în domeniul educației secundare și superioare."
Gravitatea acuzației de brahmanism aproape că nu interesează, pentru că este evident că nu megaintelectualii plus megaspecialiștii, adică Autoelita, nici măcar toată intelectualitatea la un loc, nu pot decide în chestiunea oligopedagogiei: a avea un popor needucat, vițios, incapabil să combată corupția, este interesul suprem al cleptocrației, care se folosește de slăbiciunile statului pentru a-și rotunji veniturile. Un învățământ performant nu va aduce românilor, salarizând decent cadrele didactice, decât burghezia de merit, care își va da seama, prin imitație, că numai o forță de muncă înalt calificată poate aduce profit adevărat, de tip occidental.
Reamintim că profesorul Daniel Barbu (Cotidianul, 13 noiembrie 2008), a argumentat memorabil inutilitatea Raportului Tismăneanu: era suficient o declarație a președintelui, de o pagină, dar "cu valoare de proclamație prin care de la tribuna Parlamentului să condamne atrocitățile comunismului. O mulțime de lucrări științifice puteau apărea, însoțind această luare de poziție a primului om al țării, purtând semnătura autorilor și nu girul unei comisii prezidențiale".

Pe alocuri, descoperim în "Idolii forului" certarea megaintelectualilor pentru aceea că, obsedați de anticomunism, ei uită probleme curente, poate mai presante.
E nedrept. Revoluția de la 1989 este o revoluție neterminată. Și la București, și la Chișinău!
Tocmai din eșecul reprimării bolșevismului se adapă sufocanta paramodernitate din care vrem să ne emancipăm toți!

Credem că ideea site-ului asociat cărții "Idolii forului" și în general ambiția unei promovări prin mijloace compatibile cu cele euroatlantice, toată campania fiind bine gândită, bine proiectată, bine implementată, vor revoluționa în scurtă vreme spațiul public intelectual de la noi, iar fertila cooperare a specialiștilor din RO cu cei din DRO (Diasporă) va face de asemenea istorie, singura lacună fiind că putea fi cooptat și un basarabean, de pildă Alexandru Vakuloski sau, de ce nu, născutul în URSS Vasile Ernu.
O imprudență este însă a consolida multimediatic cartea "Idolii forului".
Nu mai vorbesc de Dan Puric, care în loc să se facă filozof sau teolog, s-a resemnat să fie regizor și actor. Nici de Horia Roman Patapievici cu papion, când uită imprimată pe chip senzația de scârbă față de puținătatea temei, ba chiar a interlocutorului și telespectatorului, sau poate că exprimă involuntar șocul inubliabil al martorului la gard, când au urinat imperialii pe destinul de fecală al Neamului Românesc. Amintesc însă că Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu au excepțională dotare pentru teatru, pare-se că au și crezut în adolescență că aceasta le e ursit să fie în RSR, uriași actori. Și poate că părăsind eminescianismul lui Noica, cei doi mari prieteni ar fi interpretat mai bine decât Toma Caragiu si Marin Moraru caragialesca suprem absurdă scenă din "Căldură mare". Oricum, sunt apariții convingătoare pe ecran și pe audiobook, ne-au obișnuit cu un anume standard înalt al calității intervenției publice. Fanul lor este atunci de-a dreptul oripilat, prin comparație, ascultând pe site-ul Trilulilu interviul domnului Sorin Adam Matei despre Carte, intonațiile domniei sale părând ale unui atotștiutor ușor infatuat, un discurs nonverbal secund supunând astfel unui bruiaj teribil ideile cele mai pertinente de suprimare a mitului geniului și al enciclopedistului amator, – o totală bizarerie, pentru că în alte înregistrări, ca moderator, același specialist se comportă absolut normal, neutru, calm.
Excelenta pregătire a lansării cărții reiese și din implicarea Literelor. Un simpozion dedicat cărții "Idolii forului" e organizat chiar în bârlogul lupului, la Sala de Consiliu a Facultății de Litere, Universitatea București, iar o lansare în provincie, moderată de optzecistul disident Alexandru Mușina, aflăm că e cosponsorizată de Facultatea de Litere din Brașov.
Evident ne întrebăm dacă Mircea Cărtărescu va fi cruțat la Litere, ca intelectual băsescian și mai ales ca editorialist politic sadea, atât la Jurnalul Național cât și la Evenimentul Zilei, unde efectuează analize complexe după toate regulile gazetăriei, nu proză politică eminesciană. Am prefera, repet, să nu se submineze actualele șanse Nobel ale literaturii române.

La sfârșitul lecturii rezumării ei pe site, tot nu pricep de ce cartea "Idolii forului" nu a apărut în toamna lui 2009, când acest eveniment editorial ar fi cutremurat conștiințele, înclinând balanța electorală, căreia puțin îi lipsea, spre trioul Geoană-Antonescu-Johannis, în detrimentul tandemului Băsescu-Boc, care tăcând ei despre Criză, au agravat-o, și azi se pune moralicește pentru megaintelectualii angajați și pentru megaspecialiștii neutri chestiunea ilegitimității unui președinte a cărui poveste de succes e că a biruit tocmai prin stratagema de a mărturisi strâmb, omițând să spună electoratului tot ce știe și favorizând, în paguba democrației, aberația de a se dezbate electoral despre cai verzi pe pereți, fără nici o legătură cu purceaua moartă din coteț și strategiile românești anticriză!

Astăzi periculozitatea demersului publicării cărții "Idolii forului" e nulă și tocmai de aceea ea nu trebuie să lipsească chiar din rafturile celor ce țin mai mult cu megaintelectualii enciclopediști decât cu megaspecialiștii și clasa de mijloc a spiritului.
Deocamdată, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Vladimir Tismăneanu, Nicolae Manolescu și Dan Puric sunt unicate și alungarea lor din viața publică și de pe pozițiile instituționale ar duce mai departe, pentru statutul intelectualului în România noastră incultă, spre haosul catastrofelor, efectele funeste pe care le-a avut asasinarea mitului eminescian la 5 martie 1998.
Să ne amintim că, odată demolat mitul eminescian, scriitorul român n-a mai contat în tele-cetate, iar uniunea de creație și-a pierdut până și sediul.
Vasăzică spațiul public spiritual s-ar pustii complet sau s-ar popula cu fantomele lui Oreste, dacă Cei 7 ar fi desființați de către Cei 15.
Cu certitudine absolută, în locul dlui Horia Roman Patapievici la ICR nu va veni tot un fizician encicloped (cu ajutorul lui Dumnezeu, dl. Gabriel Andreescu bunăoară), ci vreun antibăsescian colecționar de artă, nominalizat de noul șef Victor Ponta, sau vreun alt specialist desemnat dintre analiștii patetici de pe Antena 3.
Mai trist fiind paradoxul că, prin jocul audiențelor tv, această trimitere în umbră a megaintelectualului de către specialist s-a și realizat. Rareori i-am mai văzut pe Cei 7 megaintelectuali, în ultimii zece ani, invitați și consultați pe micul ecran în legătură cu neacazurile cotidiene.
Astăzi, vocea GDS-22 a societății civile în conștiința tele-electoratului este mai degrabă doamna Andreea Pora, o specialistă cum odinioară bătăioasa doamnă Gabriela Adameșteanu, iară nu un megaintelectual, cum erau cei ce conduceau societatea civilă și STRADA până prin 1997.

Cartea "Idolii forului" reținem în cele din urmă de pe site că pune cu talent didactic de invidiat întrebările tipic euristice cincizecist brucaniene: Care trebuie să fie relația în dialogul de idei dintre intelectualii specializați profesioniști și cei enciclopedici amatori? Ale cui idei trebuie să fie auzite mai întâi în dialogul public?
Iar răspunsul norodului truditor cu brațele sau cu mintea nu poate fi decât: noi trebuie să consultăm mai întâi nu pe intelectualii enciclopedici amatori, adică pe „megaintelectuali", ci pe intelectualii specializați profesioniști, adică pe "megaspecialiști".
Bizar e că Cei 15 „megaspecialiști" care prin cărți ca "Boierii minții", "Idolii forului" sau "Republica absentă" șubrezesc pozițiile Celor 7 "megaintelectuali" nu prea au poziții diferite de acești în Problemele de Bază ale Românilor:
– recuperarea Basarabiei după modelul german;
– revenirea la Monarhie după modelul spaniol;
– reprimarea comunismului după modelul polonez;
– reducerea printr-o nouă filozofie bugetară a reducerii veniturilor șomerilor, bugetarilor și pensionarilor cu 15-25 %, căci s-ar diminua consumul bunurilor culturale tocmai segmentelor sociale care au mai mult timp liber pentru a se autoinstrui.

La urma urmei, ce avem noi de făcut aici, pe această galeră cu tricolor?
Reluarea pașnică a istoriei de unde s-a întrerupt, la 26 iunie 1940, prin agresiunea sovietică!
Modernizarea ca occidentalizare, dacă resuscitam cât se putea din România Regală Mare, venea atunci de la sine, cum am importat laptopul, mobilul, shaorma și maneaua.
Dar acum ne copleșesc, pe toți cititorii de bine și buni români scriitori, megaintelectuali sau megaspecialiști, uriașe, varii urgențe, atâtea facilități și servicii, însăși Infrastructura Intelectuală a se construi, înființa sau implementa, cum ar fi: Luminarea Poporului, Institutul pentru Valorificarea Operelor Abandonate sau Refuzate (IVOAR) din Parcul Carol, Agenția Pentru Asigurarea Calității Atitudinilor (APACA) de pe Calea Victoriei, Institutul pentru Semnalarea și Monitorizarea Antiromânismului (ISMAR) – capodoperă de arhitectură din luxoasa Băneasa și filială ICR, Instituirea Congresului Intelectualilor și a Paradisului Melomanilor pe banii cleptocrației, Preeminența TVR asupra televiziunilor comerciale, Reîntregirea fie și pe net a Neamului din RO și DRO (Diaspora Română) în WO (World), Îngrijirea mormintelor Intelectualilor noștri din Montparnasse și alte cimitire, Monarhia bipartidă liberalo-țărănistă originară, Canalul Tv-Radio Didactic, Reprimarea Bolșevismului, Transformarea Muzeelor din depozite în Centre educative și de documentare curmându-se cu oligopedagogia, Valorificarea pe un plan superior a Diasporei Române, Wikipedia Românească, Genializarea Obligată a Supradotaților enciclopedic, Emanciparea Cadrelor Didactice, Recuperarea cu ajutorul lui Dumnezeu a Basarabiei, Băgarea a 51 autori români în Project Gutenberg, Erudiția sexualistă, Occidentalizarea Infrastructurii Intelectuale după terminarea Bibliotecii Naționale de pe malul Dâmboviței și sinecvanona Fisiune a Monopolului Ideologic și Ierarhizator al Autoelitei (megaintelectuali + megaspecialiști), în scopul maximizării împlinirii Misiei Culturale inclusiv prin mutarea Capitalelor RO și BG în Conurbația Giurgiu-Russe, desăvârșindu-se-n Levant cascada spirituală capitală dunăreană Bratislava, Viena, Budapesta, Belgrad.
A se înființa acum Institutul Cultural Român de la Chișinău, cu menirea de a se adresa pe înțeles nu numai românilor ci și populației rusofone, ar fi un act firesc în multiculturalitatea Estului. Pe de altă parte, concertele Festivalului și Concursului George Enescu se organizează și în alte orașe ale României decât București: Brașov, Iași, Cluj etc. De ce să nu fie câteva concerte în 2011 și la Chișinău ? Enescu a fost și este al tuturor românilor! În fine, Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova are la Chișinău, în strada. 31 August nr. 98 un sediu vast, ridicat pe la 1975, și ar putea oricând adăposti vremelnic, fie și simbolic prin câteva departamente, Uniunea Scriitorilor din România, al cărei sediu din Calea Victoriei nr. 115 este insistent revendicat de fostul proprietar.

De la demolarea mitului eminescian prin celebrul număr Dilema 265, la 5 martie 1998, n-a mai fost la noi eveniment spiritual așa de bine pregătit cum pare a fi cartea-site "Idolii forului", ce cuprinde eseuri de Michael Shafir, Sorin Adam Matei, Daniel Barbu, Caius Dobrescu, Mircea Flonta, Gabriel Andreescu, Stelu Șerban, Lucian Nastasă Kovacs, Marius Ghilezan, Adrian Gavrilescu, Vasile Morar, Bruno Ștefan, Alexandru Matei, Istvan Aranyosi, și Mona Momescu.

Adică din peste 15 000 de specialiști de care dispunea prin 1997 Neamul Românesc, au mai rămas doar 15, ar număra Miron Cozma sau alt lider al minerilor, analizând acest nou desant al intelectualilor și negăsind ca anexă a cărții demolatoare "Nomenclatorul Național al Specialiștilor pe probleme", la care să apeleze televiziunile de pe Dolce când e să se aprofundeze live o știre sau o atitudine, renunțându-se astfel la a se mai face publicitate elitei intelectualilor publici enciclopedici, amatori, și consolidându-se întru smerenie clasa de mjloc a spiritului.
Desigur, o creștere a numărului specialiștilor după 1997 nu s-a produs din lipsă de reforme în educație, să se combată oligopedagogia, și din nesfârșirea Bibliotecii Naționale atât ca umplere cu material occidental cât și ca dotare cu facilități de a o accesa pe mobil din județe sau din Diasporă, asigurându-se egalitate de șanse tineretului idealist care ar mai citi.
Iată de ce credem că singura eroare a cărții "Idolii forului" este interogația asupra conceptului de geniu. Or, geniul este o marfă ca oricare alta, iar apariția ei pe piață ține de jocul cererii și al ofertei, ca și de disponibilitatea popoarelor de a răsplăti raritățile economice.
Pentru a scoate România din Epoca Mooye (sintagmă de pe net, eufemism la vidanjare), noi avem aici și acum urgent nevoie de o cantitate impresionantă de titani și de genii, de aceea eu cred că o campanie contra GENIULUI este deocamdată contraproductivă, ar fi mai devastatoare decât asasinarea mitului eminescian. Să ne gândim numai la efectul demobilizator asupra tineretului idealist. La ce să-ți mai jertfești fericirea de a consuma, la ce să te mai canonești dacă excelența la care aspiri de să fii un Van Gogh al pământurilor nemuncite, prerie, se cheamă doar poveste de succes despre bucuria vieții?
Apariția acestei pleiade providențiale poate fi însă prefațată de Nobelul românului Cărtărescu, de recunoașterea internațională a capodoperei "Orbitor".
Abia în acel stadiu al normalității, sub imperiul specializării totale, ne vom putea dispensa de ornitorincul paramodernității, de intelectualul public, enciclopedic, amator.
Dar până atunci, noi intelectualii, enciclopedici sau specialiști, trebuie să ne suportăm unii pe alții, să ne sprijinim reciproc și să nu împingem prea departe niște dispute firești, dând un exemplu pilduitor canonic de urmat și la populație despre cum se poate supraviețui decent sub vremi de austeritate, cum spunea și Sfântul Ierarh Dosoftei: "Că-i mai bună de-npreună / Viața cea frățească, / Decât arma ce destramă / Oaste vitejească".