Volumul „Jurnal pe bilete de autobuz” al lui Anni-Lorei Mainka (Ed. Brumar, 2010) mizează pe valorificarea catabolismelor dulci, amintindu-ne de Milan Kundera, mentorul poeziei micilor catabolisme. Poeta cultivă recrudescența și eflorescența într-o atmosferă erotică și intimă. Imaginea mamei, nucleu al iubirii omnidirecționale ce neutralizează opozițiile, este invocată în legătură cu regresia spiritului în timpul paradisiac al copilăriei, când faza catabolică era investită pozitiv, captând erosul. În privirea copilului nu se instaurează opoziția radicală dintre frumos și urât, catabolism și anabolism, asimilație și dezasimilație: „îmi aduc aminte de tine cu pătura trasă peste cap/ cum îți rozi unghiile pe furiș/ încet mă pierdeam între pleoape cu șoapte mute/ îmi pare rău de oboseala ce nu a putut ține piept singurătății ce se așezase la masa/ plină de sarmale și mămăligă/ mi-a rămas gustul nisipos al mămăligii în seara despărțirii de mama// nu m-am spălat pe dinți/ știu nici tu// îți scriu aceste rânduri să știi că nu m-a deranjat de fel/ că îți rodeai unghiile (…) credeam că îți ceri scuze că sforăi/ nu m-a deranjat nu/ am adormit mușcându-mi buzele să nu îți pun întrebări despre mama// a fost singura dată că mi-ai spus să vin punctual să nu uit să aduc o geantă mare/ ești copilul care mă sperie cu propozițiile scurte ascuțite// zilele s-au uscat în privirile noastre ca smochinele de Crăciun”.
Reînvierea atmosferei paradisiace nu încetează, însă, să conțină, contradicții dureroase: „alexei/ murim/ în anotimpul inimii noastre”. Mama este invocată ca iubire nestinsă, erosul este evocat ca relație care se stinge. Cele două relații interferează și sunt puse mereu în paralel, raportându-se fenomenologic la unul și același sistem de imagini, care ține de simbioticitate, de metabolismul comun, de erosul ca stare a două ființe care ajung să se împărtășească din unul și același metabolism intim, caz în care catabolismul la orice nivel e valorificat pozitiv, investit cu arome. Raportul cu originea este reperul la care este raportat acest eros, și nu invers.
Prin biletul de autobuz, imagine a călătoriei în comun, se sugerează riscul impersonalizării într-o relație afectivă, efectul de plan înclinat, de apunere declivescentă: „pisica ce sărea de pe un prun peste pervazele pline cu mușcate/ mestecând voluptos molii adormite/ auzeam cum păianjenul din colțul camerei își termină plasa// și adoarme sătul lîngă resturi de țânțari// și apoi// apoi auzeam cheia cea mare apoi pe cea mică și/ când se aprindea lumina visam că luna mă ia în brațe și mi se făcea cald deschideam/ puțin de tot genele/ mama plângea mototolind între batista cu dantelă și chei pozele ei// ce poze// n-am întrebat-o niciodată/ ceața ne va înghiți în această noapte”; „azi/ cântarul de bucătărie s-a îmbătat/ acul de argint nu mai știe/ câte grame are un gând dimineața/ un cuvânt la prânz/ o amintire cu tine/ cînd mi-am înghițit dintele/ de aur”.
De asemeni, titlul volumului trimite la concentrarea unei experiențe de-o viață în spațiul restrâns al textelor, văzute aidoma unor „bilete” pentru călătoria în „tunelul timpului”, în care „poveștile boabelor de orez/ sunt bancnota forte/ la granița dintre singurătățile noastre”. Această stare de spirit manifestă, nu întâmplător, spontane deschideri spre o „perspectivă iconică”: „știi/ alexei/ am păstrat în coajă de nucă/ colțuri de vitraliu/ copilăria în bălți/ râsul în curcubeu/ vise îmbibate în/ ciocolată neagră// aștept/ coatele tocite/ de asceză/ întâlnirea în vitraliul/ asprit de timp”.
Nu lipsesc reflexe ale unui spațiu cu urme neșterse ale conflagrațiilor și terorii, care sensibilizează cu privire la „condiția de hotar” a existenței umane: „după liliacul mare e liliacul alb/ cel mic/ al tău, ai uitat, l-ai pus cu tata/ după ce a venit din siberia// am uitat mamă, am uitat // rugină vopsea schije de lemn”; „unde stă dumnezeu/ la radio/ au interzis întrebările// ochiul/ acela mic de vrabie/ nu vede moartea”; „moartea/ îți scriu alexei dragule/ este victoria asupra legii neanulate încă”.
Din perspectiva distincției făcute de Gadamer între caracterul suportat și cel provocat al experienței, vedem activată în poezia lui Anni-Lorei Mainka cea dintâi dimensiune, specifică dimensiunii esențiale a feminității, care se vădește în trăsături precum: receptivitate, acceptare, resemnare, trăirea în amintire (retrăire) sau tezaurizarea prin reamintirea a ceea ce a fost bun, raportare la originile primordiale materne (evocarea imaginii primordiale a mamei), concentrarea afectivității în gestualitate și individuarea ei tăcută pe fondul raportului cu lucrurile, nostalgie, ingenuitate și dispoziția spre miniaturalizare, necultivarea aversiunii și a malițiozității, caracterul neresentimentar al evocărilor.

Florin Caragiu