După atacul terorist din SUA de pe 11 septembrie 2001, s-au ivit multe întrebări, printre care una și despre pericolele noii economii mondiale: terorismul este partea întunecată a globalizării ? Analiștii economici au afirmat că până pe 11 septembrie, se credea că globalizarea era ireversibilă. De atunci, se vorbește că lucrurile o pot lua în altă direcție. Lumea de astăzi prin interconectivitățile sale poate oare aduce prosperitate tuturor ? „Următoarea noastră provocare este să facem lumea asta interdependentă mai mult pozitivă decât negativă. De felul în care realizăm asta depinde dacă secolul XXI va fi distrus de terorism sau va deveni cea mai pașnică și prosperă perioadă din istoria lumii.”(William Clinton)(Episodul „Globalizarea”, din Documentarul Tv. „Resursele și industriile strategice”)(*).
Luptele ideatice seculare despre cine va controla principalele sectoare economice, guvernele centralizate sau piețele libere, continuă. În anii ’90, o revoluție capitalistă mondială a alimentat noul ev al globalizării prin cea mai mare expansiune a comerțului mondial din istorie. Milioanelor de oameni, astăzi pare a le fi mai bine sub imperiul globalizării. Dar de la aparență la esență s-a ivit și discuția despre adevăratul impact al acestui proces. Una dintre întrebări este: De ce trebuie ca cei mai bogați din lume să dicteze mersul economiei lumii ? În episodul „Globalizarea”, este prefigurată lupta pentru cine ar trebui să facă noile reguli ale jocului în economia globală.
„Dincolo de părerea de rău pentru 11 septembrie, văd oportunitate. O șansă pentru ca națiunile să se consolideze, să regândească și să-și revigoreze relațiile. Când națiunile își deschid piețele spre lume, vor găsi în America un partener comercial, un investitor și un prieten.”(W. Clinton)(*) În anii ’90, odată cu sfârșitul Războiului Rece și crizele din Golf, s-a creat un nou tip de economie globală, cu o singură piață în care toată lumea are de câștigat, dar nimeni nu deține controlul. Această economie globală a adus prosperitate fără precedent, dar și crize și riscuri pe care de-abia începe lumea să le înțeleagă. Ea a provocat o dezbatere mondială despre bogăție și sărăcie, despre „regulile jocului” pentru noua eră a globalizării. Nicio altă idee n-a modelat era globalizării mai pregnant decât încrederea în piețele libere, deschise, comerțul liber fiind principiul fundamental al capitalismului de două veacuri încoace. Însă în anii ’90, piața globală a venit cu o nouă optică pe care niciun guvern, nici un politician n-o putea ignora.
Din 1992, economia globală se schimba rapid, dar SUA părea în derivă. O recesiune lăsase fără locuri de muncă zece milioane de oameni. Industriile se luptau cu o concurență străină intensă. Europa formase un singur bloc comercial. Japonia părea inexpugnabilă. Companiile japoneze cumpărau simboluri americane, cum ar fi Rockefeller Center și Studiourile Universal. În campania prezidențial[ din 1992, guvernatorul Arkansas-ului William (Bill) Clinton a declarat că poate aduce SUA pe făgașul normal. A atras sprijinul vital al sindicatelor muncitorilor din State și a promis că-i va proteja pe muncitori împotriva concurenței globale. „Uitați-vă la ce fac rivalii voștri: Japonia, Germania. Trebuie să păstrăm investițiile în țară ca să nu pierdem locurile de muncă. La ce bun să ai o țară dacă o lași de izbeliște ?”(W. Clinton)(*) La una din întâlnirile cu finanțiștii de pe Wall Street, Clinton a discutat despre alte subiecte, la care susținătorii săi principali se opuneau. Piețele financiare intenționau să controleze cheltuielile guvernului, spre a reduce deficitul și să adopte comerțul liber. Se credea că în afara acestor politici, economia Americii nu-și va reveni. La o cină, într-un restaurant de lux, Clinton a încercat să convingă câțiva directori experimentați că vedea lumea la fel ca ei. Teza unuia dintre acești directori era că pentru salvarea economiei naționale trebuia în primul rând restabilită disciplina fiscală, după o perioadă lungă de erodare. Guvernul american avea datorii de patru trilioane de dolari. Liderii financiari se întrebau la acea întâlnire dacă „tipul din Arkansas” merita a fi președintele SUA. După cină, au înțeles că au avut drept comesean pe un om preocupat de ceea ce ei credeau că au nevoie, fiindcă Bill Clinton credea în liberalizarea comerțului, ceea ce era și este o temă care dezbină Partidul Democrat…
Comerțul a devenit o temă de dezbatere în campania prezidențială din 1992. Președintele republican George Bush negociase un tratat care permitea comerț și investiții nerestricționate între SUA, Canada și Mexic, numit NAFTA (Acordul de Comerț Liber Nord-American). Pentru adepții săi, comerțul reprezintă o idee: piețele libere creează bunăstare, apropie națiunile și ajută la construirea unei lumi mai prospere și mai sigure. NAFTA a fost cea care a testat politic acea idee. În America, a fost prima mare dezbatere a epocii globalizării. „Sunt pentru acest acord. Problema mea cu guvernatorul Clinton este că, într-o zi, e pentru acord, apoi vrea să facă niște schimbări. Când ești președintele SUA, nu poți spune că ești pentru, dar ești în tabăra cealaltă. (George Bush)(*). „Eu sunt la mijloc. Dl Perrot spune că e o afacere proastă, dl Bush spune că e un acord strașnic. Eu spun că face mai mult bine decât rău, dacă îi convingem pe mexicani să se ridice la înălțimea standardelor lor de muncă, de mediu, și dacă avem protecție reală pentru muncitorii strămutați în America.”(W. Clinton)(*) Clinton, ajuns președinte, în politica sa economică a avut ca obiectiv restabilirea încrederii piețelor financiare. În primul trimestru din mandatul său s-a preocupat în primul rând de reducerea deficitului. În privința comerțului, și-a schimbat poziția și a anunțat că va susține total NAFTA în forma sa inițială. El a ținut un discurs în Sala Orientală de la Casa Albă în care a precizat cum vrea să discute despre NAFTA cu poporul american. „Dezbaterea despre NAFTA a fost dacă să acceptăm aceste schimbări și să creăm slujbele de mâine, sau să încercăm să ne opunem schimbărilor, sperând că putem menține structurile economice de ieri. Nimic din ce facem la acest mare capitol nu schimbă faptul că oamenii pot deplasa banii cât ai clipi. Dragi compatrioți, am învățat din prăbușirea Zidului Berlinului și a guvernelor din Europa de Est, că nici cea mai controlată societate nu poate rezista la schimbările economice, tehnologice și informatice din lumea noastră.”(W. Clinton)(*) Pentru unii susținători, răzgândirea președintelui în privința NAFTA a fost o trădare, deoarece era considerat de aceștia drept un acord comercial și de investiții dominat de corporații, care servea intereselor multinaționalelor ca să-și îmbunătățească mobilitatea și influența. De asemenea, NAFTA nu se arăta a fi în apărarea drepturilor muncitorilor, ca să formeze sindicate, să negocieze colectiv și să aibă un cuvânt de spus în sistemul politic, pentru ca muncitorii să fie o forță contracarantă pentru multinaționale. S-a spus despre Clinton că și-a trădat susținătorii tradiționali în privința NAFTA, iar dovada a fost că mulți nu l-au iertat pentru aceasta. „Adversarii noștri au încercat să spună că guvernul american e de o parte, iar de alta, sunt oamenii obișnuiți. Puteau declanșa această teamă și a fost greu.”(W: Clinton)(*) S-a muncit intens. Republicanii din Camera Reprezentanților ofereau un procent mai mare de voturi decât democrații. 60% din democrații din Congres au votat împotriva NAFTA. Acordul a fost aprobat numai cu susținerea republicanilor. După ce NAFTA a devenit lege, mii de companii străine au construit fabrici în nordul Mexicului, exportând bunuri pe piața SUA. Veniturile totale s-au mărit în Mexic datorită acestui acord comercial. Nimeni nu pierde, toată lumea câștigă. Dar, majoritatea cetățenilor normali nu urmăreau volumele comerciale, mai ales când au văzut agresivitatea companiilor pentru a-și muta producția în Mexic. Ele au reușit să micșoreze salariile și să se opună sindicatelor, astfel încât NAFTA a schimbat echilibrul puterii de negociere în SUA în favoarea multinaționalelor. De când NAFTA a intrat în vigoare, aproape 400 000 de slujbe americane au fost afectate de comerțul cu Canada și Mexic, potrivit guvernului SUA. Exporturile în aceste țări au creat 900 000 de noi locuri de muncă, iar în anii ’90 comerțul global aproape că s-a dublat.
Comerțul reprezintă deplasarea mărfurilor spre desfacere la vedere, dar cel mai mare comerț dintre toate nu se vede. El este exprimat prin bani, fluxul continuu, nonstop, de acțiuni, obligațiuni și valută. În anii ’90, oricine cu economii într-un fond de pensie sau comun devenea investitor pe piața globală. La o altă așa-zisă „cină a gânditorilor” la Casa Albă, înaintea prezentării stării națiunii, se discuta despre piețe, cum că cei aflați acolo erau deosebiți, fiindcă mai aveau până la pensie… Cineva, mai apropiat de vârsta pensionării, s-a ridicat și a explicat că economiile pentru pensie la un loc, alături de planurile de pensie reprezintă în aceeași măsură piețele.
Statul California conduce unul dintre cele mai mari fonduri de pensii, Fondul „Calpers”, care administrează pensiile a peste un milion de angajați ai statului. Zeci de ani, Calpers a investit numai în America. Dar în era globalizării, situația s-a schimbat. Un sfert din banii săi au fost investiți în străinătate. Fondurile de pensii au devenit centralele economiei globale pentru că ele aveau banii. Adevărata sursă a schimbării în lumea de azi a ajuns să fie reprezentată de marile fonduri de pensii, dovada fiind faptul că americanii investesc 11,5 trilioane de dolari în fondurile de pensii. Odată cu sfârșitul Războiului Rece, multe națiuni și-au deschis piețele spre investițiile străine, pentru prima dată. Fonduri cum e Calpers au văzut noi oportunități și au angajat manageri financiari să intre în Lumea a Treia, pe piețele nou-apărute. Motivul era că aceste țări în curs de dezvoltare cresc repede și se pot face bani pentru investitori. Și cum investițiile se răspândeau în lume, administrația Clinton și-a extins planul comercial pe care-l adoptase cu NAFTA. SUA încurajau țările în curs de dezvoltare să-și deschidă economiile spre piața globală. „Am fost pentru o politică agresivă. Am crezut că țările în curs de dezvoltare, noile democrații, aveau o șansă mai mare, economică și politică, dacă țările mai bogate își deschideau granițele și făceau acorduri comerciale cu ele. Dacă și ele își deschideau granițele, nu numai pentru comerț, ci și pentru investiții, politica economică și cea externă aveau să fuzioneze.”(W. Clinton)(*) Þările care erau sub colonia Occidentului, doreau acum ca investițiile să fie pe termen lung, iar alții considerau fluxul masiv de bani o amenințare pentru independența lor, întrucât capitalul poate lua o direcție necontrolată, ajungând oriunde și făcând orice vrea. Unii au numit aceasta triumful capitalismului.
În anii ’90, mai multe țări, ca niciodată, au adoptat economia de piață. Ca profesor de economie, Bill Crist a predat un curs în care compara teoria marxistă cu cea capitalistă. Ca președinte al Calpers, Crist a ajuns să creadă că numai piețele deschise pot asigura stabilitatea lumii. „E un fel de revoluție și cred că va fi una din cele mai puternice revoluții. E mișcarea de alăturare a tuturor în participarea la aceeași economie. Dacă nu vizăm aceste piețe noi, dacă nu le încurajăm să se reformeze și nu investim capital în aceste piețe, nu profităm de aceste oportunități, mă tem că unele previziuni, făcute de Karl Marx, Engels și alții, confruntările între săraci și bogați, pot distruge tot sistemul.”(Bill Crist)(*) Îngrijorate în privința stabilității, investițiile străine au început deja să dispară din țările unde au început asemenea disensiuni, economia globală fiind pe calea de a se confrunta cu un nou tip de criză. A fost începutul crizei financiare a secolului XXI.
În anii ’90, nu numai banii au trecut granițele țării, ci și tehnologiile, răspândind comerț și idei. În 20 de ani, numărul apelurilor internaționale din SUA a crescut de la 200 de milioane la 5,2 miliarde. Americanii erau conectați la lumea în curs de dezvoltare, fără să știe. Prețul mărfurilor din India erau stabilite la Bursa de mărfuri din Chicago, la 12 800 km distanță. Această lume fără granițe a creat un nou tip de afacerist. Antreprenorii puteau gândi acum ca multinaționalele și să considere lumea o singură piață. Narayana Murthy a înțeles această revoluție mai devreme ca mulți: „Toți eram fermecați de planificarea centralizată, socialism. Eram copiii unei alte generații. Apoi, am înțeles că pentru eradicarea sărăciei, nu trebuie să redistribui bogăția existentă, ci să creezi mai multă bogăție.”(*) Acest antreprenor indian a debutat în afaceri cu numai 250 de dolari, ajutând la înființarea unei firme de software. Sediul său din Bangalore a devenit cel mai mare campus de software, după cel al lui Microsoft. 30% dintre inginerii informaticieni din lume sunt din India.
Lumea a început să fie din ce în ce mai mobilă. SUA și-a relaxat legile de imigrare, atrăgând valuri imense de lucrători în înaltă tehnologie din lumea în curs de dezvoltare, aici fiind locul oportunităților unde își pot etala relaxat competențele. 200 000 de indieni și-au găsit slujbe în Silicon Valley, locul considerat în multe privințe ca centrul spiritual al statului global, nu doar sursa tehnologică, ci și etosul său antreprenorial. Familia Draper a investit în antreprenori din anii ’50, când au adus capital în Silicon Valley. La începutul anilor’90, fiul lui Bill Draper a înființat „hotmail”, succesul său global la făcut să înțeleagă că Internetul va schimba modul de funcționare al lumii. Astfel, aproape un sfert din populația lumii intra într-o piață globală, pentru prima dată. Reformele economice au scos 300 de milioane de chinezi din sărăcie. În satele din China și din lumea în curs de dezvoltare, oamenii își părăseau casele țărănești și intrau în orașele industriale în căutare de slujbe în fabricile noi, construite pentru a servi piața globală.
Cel mai mare val migrator din istoria omenirii a avut loc în era globalizării. 80% din dezvoltarea economică a viitorului se așteaptă în mediul urban, nu rural. Din anii’70, țările din Asia de Sud-est au devenit exploatatoare globale, de la orice, de la mașini până la computere. Terenurile de aici, nepropice pentru agricultură, au devenit potrivite pentru aceste tipuri de dezvoltare economică. E un miracol de dezvoltare economică aici, fiindcă lumea nu a anticipat așa ceva, nu s-a așteptat ca atâția oameni să scape de sărăcie, creându-se rapid o clasă de mijloc. Totuși, în acest context al „erei asiatice” chinezești a apărut și o excepție.
Japonia, a doua cea mai mare economie a lumii, căzuse într-o criză profundă care zdruncinase încrederea populației ei. Japonezii trăiau într-o himeră economică, nefiind atenți la datoriile financiare. Cândva, economia Japoniei părea de neoprit, adaptând lent schimbările rapide ale lumii interdependente, datorită faptului că japonezii au o economie închisă. Aici se găsește un sistem capitalist, pe de o parte, iar pe de altă parte, un sistem egalitarist. Birocrații guvernamentali niponi au pus la punct o economie foarte reglementată, ideile despre schimbare fiind primite cu scepticism. „Am vrut să dereglementăm sistemul nostru financiar. Noile piețe globale ale anilor ’90 au creat o altă realitate. Am spus că trebuie să schimbăm Japonia ca să prospere în noua economie globală. Colegii din guvern m-au criticat. Au spus că era în interesul Japoniei ca ideile mele să fie distruse.”(Masahisa Naitoh)(*) La scurt timp, Naitoh a fost concediat fără avertisment, iar criza economică a Japoniei a continuat pe fondul vechilor obiceiuri pe care le-a păstrat. Pentru prima dată, miracolul economic asiatic avea probleme.
La începutul anului 1997, explozia economică din Asia de Sud-est se supraîncălzea. În anii ’90, Thailanda își deschisese piețele de capital. Pentru prima dată, afacerile locale puteau împrumuta bani de la băncile străine care ofereau dobânzi mai mici. În patru ani, împrumuturile către afacerile thailandeze s-au triplat și au ajuns la peste 200 de miliarde de dolari. Guvernele din SUA și Europa au încurajat fluxul de capital, într-un sistem care avea totuși un defect profund pe care oamenii l-au ignorat: criza instituțională. Aceasta însemna că sistemele bancare nu erau bine dezvoltate, legile de securitate nu țineau pasul cu dezvoltarea acestor economii și integrarea lor în economia mondială. Banca Centrală a Thailandei a menținut artificial valoarea ridicată a monedei, alimentând himera economică. Fondul Monetar Internațional, care acționează ca ultimă soluție pentru țările cu probleme financiare, a început să-și facă griji că Thailanda se îndrepta spre abis. În 1977, în Bangkok, se puteau vedea macarale peste tot. Părea că explozia economică era perpetuă. Bănci foarte slabe, finanțau clădiri ce nu aveau să fie ocupate vreodată. Moneda Thailandei, cunoscută ca baht, era legată de dolar. Când economia thailandeză începea să scadă, piețele financiare au simțit că politica asta nu va dura. Bahtul era sub presiunea pieței. În iulie 1997, guvernul Thailandei a fost obligat să-l devalorizeze, eliminând tendința protejării sale. Himera a dispărut. Criza financiară din Asia avea să înceapă. Șocul economic a avut efecte asupra tuturor straturilor sociale din Thailanda. Cu economia sa în cădere liberă, Thailanda a primit un împrumut de urgență de la FMI. Când aceasta n-a funcționat, guvernul thailandez a cerut ajutor Statelor Unite. Această economie mică a Thailandei, inimaginabil, avea să declanșeze o criză globală. SUA n-a intervenit în Thailanda crezând că nu avea să le afecteze. Efectele de contaminare nu erau vizibile nici măcar pentru administrație. Piețele globale însă se temeau că alte țări asiatice ar putea avea aceleași tare ascunse. Așa că, printr-o mișcare clasică, banii au început să fie retrași din toată regiunea. Fenomenul de contaminare se contura adânc. 116 milioane de dolari au fost retrași de pe piețele din Asia de Sud-est, criza devenind tot mai virulentă, mult mai mare decât se așteptau. Aceasta era de fapt globalizarea. Economiile erau interdependente între ele, iar investitorii se uitau la piețele noi și spuneau că e o problemă în Thailanda, ca și în alte țări de altfel. Fiecare etapă a crizei a creat unde de șoc care au continuat până la următoarea. Contaminarea s-a extins la vecinii Thailandei. Economia Malaesiei păruse stabilă. Brusc, se confrunta cu presiunea piețelor globale. A urmat prăbușirea Monedei și Bursei. Indexul era în scădere inevitabil. Nu se mai credea într-o revenire la normal. Contaminarea a lovit apoi Indonezia, cea mai populată țară din regiune. Guvernul s-a prăbușit, orașele sale s-au scufundat în haos. Managerii FMI începeau să vadă necesară retragerea, simțind că sunt în fața unei crize financiare fără precedent.
FMI a organizat împrumuturi imense pentru Indonezia și alte țări asiatice, cu condiția să reducă cheltuielile statului, dobânzile și să elimine corupția. Pentru câțiva lideri conservatori ai regiunii, condițiile FMI-ului semănau cu un nou tip de colonialism. Ei vedeau în aceste condiții un efort organizat pentru subminarea economiilor asiatice prin destabilizarea monedelor lor. La sfârșitul anului 1997, contaminarea a ajuns în Coreea, una dintre economiile cele mai reușite din lume. Coreea a păcălit lumea, susținând că avea destui bani cât să țină piept crizei. Stanley Fisher de la FMI a sosit în Seul să inspecteze conturile Băncii centrale: „Am vizitat Coreea cu câteva zile înainte să ceară ajutor de la FMI. Era o stare de panică… M-am dus la Banca Centrală și mi s-a arătat câți bani mai erau în Banca Centrală coreeană. Nu mai era niciun ban.”(*) Coreea avea să intre în imposibilitate de plată a împrumuturilor de la băncile japoneze și vestice. Presate de guvernele lor, băncile au fost de acord să reducă durerea: le-au plătit împrumuturile, Coreea primind astfel cel mai mare ajutor financiar din istorie, 55 de miliarde de dolari în împrumuturi și credite noi. Banul își etala puterea sa profilactică prin circulație…