În “Toamna trubadurului”, textul ce însoțește poeziile lui Dionisie Duma din Oceanul de stress/The ocean of stress (Editura Pax Aura Mundi, Galați, 2005), Ioan D. Goia, prefațatorul celei de a treia cărți a profesorului tecucean, ne prezintă, de fapt, “ultimul volum de versuri” al acestuia, "Extemporal la inimă" (Editura pentru Literatură și Artă “Geneze”, Galați, 1999). Nu știm dacă autorul, prefațatorul sau editorul și-au propus să introducă lectorul într-un ocean de stress încă de la paginile de gardă, dar cert e că precizarea “Ediția a II-a” derutează, întrucât n-am găsit o ediție princeps cu acest titlu și nici o versiune română-engleză a cărții prefațate. Cu ceva bunăvoință, coroborând titlurile citate în prefață cu cele ale poeziilor incluse în sumarul acestei ediții bilingve, deduci în cele din urmă că volumul, dublat acum de versiunea engleză aparținând lui Mike Fröhlich, e o ediție nouă a "Extemporal(ului) la inimă", dar cu un titlu modificat.
Trecând peste această încurcătură, dăm curs invitației autorului și încercăm să evadăm, împreună cu el, din “orele prezente”, cufundându-ne în “Minunea toamnei mirosind a struguri”, însoțindu-l prin gările ce-i vlăguiesc sufletul, privind uimiți cum, pe ulițe, iarna “și-așterne-n grabă mantia regală” ori cum, pe dealuri, “Lumina se iscă din strugurii copți”, făcându-ne “grabnic notele de plată / Acum când timpu-și cere-a lui chirie / Căci pașaportul pentru veșnicie / Nu știm de-l vom obține vreodată”, visând, îmbătându-ne cu “ceaiuri de pelin”, scriind scrisori, pornind pe “osiile de stele”, îmbarcându-ne pe-o arcă sau în corabia de lemn în care “plouă cu lacrimi”, auzind cum prin “suflete cântă / un vers frământat – Paul Verlaine!”.
Orfeu cu “lira-n spate”, poetul își trăiește clipele sale de boemă, trece prin anotimpuri cu nonșalanță și prin “timp fără teama de moarte”, rupe orele și lasă caii să-i roadă pașnic “haina vârstei”, se furișează prin “nopțile corupte”, detestă propriul drum și se supune la teste aprige (Căutând spre drumul meu ce îl detest / Mă furișam prin nopțile corupte / Dând lumii mele câte-un aprig test / Iar lira îmi cânta din strune rupte), se lasă mistuit de-un “ger al risipirii către moarte” și-și pune iubita adesea la încercare (Iubito, strângeți trupul în cuvinte / Și vezi, să ai pe el cât mai puține / Iar dacă totuși, asta nu-ți convine / Ascultă-mă acum și ia aminte: // Nu spânzurat de gloria postumă / Te-am pus de-atâtea ori la încercare / Căci drepturi personale, fiecare / Le-avem, curent, pe-acest platou de humă. // Adună, fă scăderi și înmulțește / Și de-ți rămâne-mparte fără teamă / Și nu lăsa vreun rest și pentru vamă / Chiar dac-aceasta, groaznic se plătește”), sfătuind-o să nu ia în seamă vama ce-o să vină.
Cuvintele, de altfel, nu numai că îl subjugă, dar are momente când nu-l mai cuprind și atunci vocalele-i “ies din cuvânt / Și caută spații întregi”, așezându-se în “cântec(e) care detună”, întrucât arderea lui “puterea timpului crește / poemul de stea / coli de clipă-nfrunzește” și sângele-i curge-n poeme cu o muzicalitate aparte: “Pe strada Căpitan Dardun / Se-anunță iarna prea devreme / Mi-e teamă iar că n-am să-ți spun / Că-mi curge sângele-n poeme // Pe strada cu octogenari / Vii tu dintr-o călătorie / Să mă privești cu ochii mari / Cum ard pe-un rug de POEZIE!”
Singur cu poemele sale, alternează orele de boemă cu cele de meditație, liedurile erotice (Hai cu mine, te așteaptă-ntruna / Iarba tainic grelzna să-ți mângâie; Părul tău e-o noapte-n care luna / Suflă o mireasmă de gutuie. // (…) Și-amândoi într-o lumină nouă, Ne-om lega în iarbă cu-n sărut / Și-ai să vezi, printr-o perdea de rouă, / Cum în noapte caii ne-au păscut…” – Lied I ) cu scrisorile de dragoste (În ochii tăi plouă câte puțin / Din clipele amiezilor fertile / Și eu mă-mbăt cu ceaiuri de pelin / Trăgând în ham speranțele umile. // A fost o despărțire ca de stea / Se prelungea în aer umbra grea / Și mâna ta nu se vedea în zare // Știam că în câmpie noaptea vine / Și caii albi în spațiile zilei / Îmi duc în trap un gând ce nu-l mai am // Să-l lase către marginea Brăilei… - Scrisoare I), sonetele cu poemele, elegiile cu pastelurile, într-o înlănțuire ce încântă ochiul și auzul.
Alături de el ne umplem de tristețe sau de melancolie, însă și “Visăm că și mâine mai este o zi”, că nu trebuie să ne temem de niciun “blestem peste rănitele-aripe”, dar mai ales că trebuie să-i iubim pe cei ce ne-au dat “mugurul puterii” și să nu le uităm durerile pe lângă care trecem, cel mai adesea, indiferenți: “Și dorm în tren; țăranii dorm în tren / Trudiți de somn pe un accent de muncă / Durerea lor s-a risipit prin luncă / Ca un ecou și ca un trist refren. // Îl leagănă căldura și sudoarea / Și nici câmpia nu îl mai aude / Pe trupul lor cămășile sunt ude / Și timpu-ncet le macină valoarea. // Nici o femeie n-ar putea să-ntoarcă / Un drum al lor spre alte zări deschis / Mă uit la ei; și nu știu… de parcă / Þăranii mei mi-au răsturnat un vis.” – Þăranii).
Ieșind din “orele confuze”, Dionisie Duma demonstrează și prin acest volum că rămâne un liric însetat de izvoare, generos cu semenii, cărora le dedică o parte din versurile sale, și gata să repete acest "extemporal la inimă", transformând "oceanul de stress" într-o oază de lumină.