Plec de la două situații diferite.
Prima este textul lui Nae Bunduri “Ecouri”, relativ criptic. Nu am citit scrisoarea domnului Tudorache *) și nici replica lui Pannduru, așa că a trebuit să deduc unele lucruri – că domnul Tudorache reproșa juriului de la Rm. Vâlcea lipsa de corectitudine și că unul din motivele reproșului era lipsa de originalitate a unui catren semnat Vali Slavu (asta cu Vali nu reiese din textul lui Bunduri, ci din replica trimisă public de Vali).
Textul este criptic pornind de la motive de genul “Nu e cazul să dau nume câtă vreme le știți prea bine.” Motivul nu mi se pare OK. Dacă tot le știe toată lumea, de ce n-ar exista nominalizări. Dacă nu, abia că precizările sunt binevenite.
Să enumăr chestiunile rămase neînțelese:
- circumstanțele în care domnul Nic Petrescu și-a rupt gâtul; nu știu cine e, dar presupun că e vorba de un epigramist valoros care, în semn de protest, a ieșit din sistem si “a activat în continuare în pseudosingurătate”;
- “am avut (și mai am) divergențe strict, cu două „personalități”” – reiese clar că una din ele este președintele (UER); despre a doua pot doar presupune – e vorba fie de domnul Valerian Lică, redactor-șef la Epigrama, fie de domnul Mihai Sălcuțan, vicepreședintele UER;
- “Dacă unii șefi de cenaclu mai „învârtesc” clasamentul doar în propria ogradă, alții au început să-și bage coada și afară. Vorbesc de cei invazivi ca un cancer care te răpune în șase luni. Vezi intervențiile de la Chișinău, Vișeu, Vaslui, Slatina sau chiar Tg Jiu.”; nu știu ce e cu intervențiile respective, dar textul presupune că știm cu toții despre ce e vorba, ceea ce nu e cazul.
Dar nu pentru a enumera neclaritățile vin cu textul acesta, ci pentru a comenta alt paragraf: ”Din păcate sunt mulți confrați care îl bârfesc (pe Președinte) pe la colțuri ori camere de hotel, pe la festivaluri (de data asta la șpriț, că-s mai curajoși) iar când e vorba de luptă dreaptă se retrag cu coada între picioare ca niște javre care așteaptă un os chiar de la „șefu”. “
Ei bine, în particular nu mă simt vizat pentru că, deși în ultimii doi ani am participat la multe festivaluri, nu l-am bârfit niciodată pe domnul George Corbu și nici n-am asistat la asemenea bârfe. Dar pot presupune motivele pentru care confrații vizați nu se aruncă în luptă dreaptă:
- unii din interes, așa cum bine subliniază Nae Bunduri; dar cred că aceștia sunt puțini;
- alții din comoditate (n-aș folosi cuvântul lașitate, pentru că nu văd pericolul);
- cei mai mulți pentru că nu au lucruri concrete de reproșat; mai exact, nu au așteptări, deci nici dezamăgiri.
Și ajung la subiectul principal, pe care Nelu Gârda l-a scos la iveală, dar Nae Bunduri inițial l-a luat în derâdere: UER are un statut? Adică i se pot reproșa domnului George Corbu, cu statutul în mână, încălcări ale unor paragrafe?
Este veșnicul subiect, pentru care am mai avut până acum nenumărate discuții și pe site și în particular. Nu acuzi ceva sau pe cineva în numele unor principii, ci în baza unor paragrafe de lege. Dacă nu e bună legea, lupți mai întâi pentru schimbarea ei.
Se pare că, în acest moment, statutul nu e public. Ei bine, oricine are o nemulțumire, în loc să îi reproșeze una și alta președintelui UER, mai bine i-ar cere să facă public statutul. Cine trebuie să facă asta? Membrii vechi ai UER, cei care au apucat epoca Mircea Trifu și pot face comparație. Ca orice statut, trebuie să conțină elemente obligatorii:
- drepturile și obligațiile membrilor;
- atribuțiile conducerii;
- durata unui mandat și modalități de alegere a conducerii etc
Până nu aflu ce conține acel statut, până nu aflu că domnul George Corbu nu și-a îndeplinit anumite atribuții sau, dimpotrivă, și-a depășit atribuțiile, mă abțin în continuare de la orice critică. Cu riscul de a fi catalogat drept docil, comod, laș, interesat, lipsit de principii, excesiv de tolerant.

A doua situație care m-a făcut să scriu textul de față este o discuție care a avut loc la Chișinău, la care au asistat toți participanții la Festival. La masa de seară au avut loc mici speech-uri și, la un moment dat, domnul Efim Tarlapan a inițiat o dezbatere. În esență, propunerea lui nu era prea revoluționară. Plecând de la faptul că, pe lângă epigramă, la Chișinău a existat și concurs de fabulă, a insistat ca pe viitor să fie adăugată și parodia.
Dar ăsta a fost bulgărele de zăpadă care a început să se rostogolească. În câteva minute s-a ajuns la ideea de a înlocui la toate nivelurile noțiunea de “epigramă” cu cea extinsă de “umor”. Nu numai la cenacluri și festivaluri, ci și la nivel de uniune de creație. A fost propusă denumirea de Uniunea Umoriștilor Români. Nu “din România” ci ”Români”, pentru ca din start să poată include cetățeni ai altor țări, în particular ai Republicii Moldova.
Ideea mi s-a părut extraordinară, din multe puncte de vedere:
- ar dispărea blamul aruncat asupra epigramiștilor – gen minor;
- majoritatea epigramiștilor nu se limitează la epigramă, ci abordează multe genuri de literatură umoristică;
- multe din cenacluri au titulatura de club sau cenaclu de umor; în particular, la Constanța, din cei 20 membri, doar patru- cinci pot fi numiți epigramiști, dar nici aceștia nu se limitează la epigramă; ei bine, cum pot eu să cer unui asemenea cenaclu să se subordoneze Uniunii Epigramiștilor?
Paranteză: la ora actuală există o mare diversitate la nivelul cenaclurilor de umor/ epigramă. Componența e diferită, unele au numai epigramiști, altele și umoriști, pe ici pe colo există și caricaturiști. Unele sunt înscrise la Tribunal, altele sunt înfințate ca un fel de secție pe lângă o Casă de Cultură, Centru Cultural sau Centru pentru Promovarea și Conservarea Culturii Tradiționale. Dar, fără excepție, niciun cenaclu nu este o filială/ sucursală a UER, deci nu există niciun fel de subordonare oficială.
Revin. Odată lansată propunerea unei uniuni de umor, am adus în discuție argumentele de mai sus și, alături de mine, au intervenit în aceeași idee domnul Mihai Batog- Bujeniță de la Iași și mulți alți participanți. Cineva chiar a subliniat că, datorită acestor propuneri, întâlnirea de la Chișinău ar fi una istorică.
După mine n-a fost istorică, pentru că ultimul cuvânt l-a avut domnul George Corbu, care a militat împotriva ideii:
- există încă (n-a fost desființată oficial) Asociația Umoriștilor din România, care și-a încetat activitatea odată cu dispariția liderului incontestabil, Valentin Silvestru;
- există în acest moment Uniunea Caricaturiștilor din România; ori la Chișinău s-a propus ca uniunea umoriștilor să aibă secții de caricatură, carigramă și fotografie umoristică;
- domnul Cornel Udrea a încercat să fondeze o asemenea uniune a umoriștilor, încercare soldată cu un eșec.
După părerea mea, niciunul din argumente nu e blocant. Toate stavilele pot fi înlăturate, dacă există voință politică. Deocamdată, nu se dorește acest lucru la nivelul conducerii UER. Dar am încredere că acel bulgăre de zăpadă se va rostogoli în continuare. Și dacă va avea un rezultat, atunci întâlnirea de la Chișinău va putea fi considerată una istorică.


*) Deși procedeul pare neomogen, folosesc termenul “domnul X” pentru persoanele cu care nu mă tutuiesc. Pentru celelalte nu consider necesar. Dacă cineva se simte lezat, îl rog să mă atenționeze și voi face modificările de rigoare.