agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-12-01 | | Apărut în octombrie 2010 la editura „A.T.U.” (Sibiu – Hermannstadt), volumul de versuri Instincte canibalice de Liviu Ofileanu poate constitui un eveniment literar, prin noutatea pe care o aduce, nu neapărat la nivel de limbaj – tributar, în mare măsură, postmodernismului – ci prin curajul de a aborda un subiect așa de controversat: antropofagia ca alegorie a scrisului care își devorează obiectul poetic și, în cele din urmă, îl devorează și pe cel care scrie. Dedicat soției autorului, volumul acesta este cel de-al doilea publicat de Liviu Ofileanu, după Corigent la fericire, volum apărut în 2003 la editura „Emia” din Deva. Are 77 de pagini, textele fiind grupate în trei părți: apocrife la cântecele lui j. alfred prufrock, camera surdă, antropophagia. Pe coperta a patra, se află o prezentare realizată de poetul Mihai Curtean, coordonatorul colecției „Raftul de poezie”, în care au mai fost publicate volumele: Picătura de infinit de Ioan Barb, Ochelarii mamei mari de Niu Herișanu, Taxa pe viciu (ediția a II-a) de Dan Herciu, Sub via ființei plâng strugurii de Ioan Barb, Camiku (ediția a II-a) de Mihai Curtean. Fiecare dintre părțile volumului are câte un motto sugestiv, primele conținând versuri din poeme ale lui T. S. Eliot, iar ultimul, câteva rânduri din Dubla flacără – dragoste și erotism de Ocatavio Paz. Față de primul volum de versuri, se remarcă aici o schimbare de registru și de conținut, ceea ce este în acord cu dorința de a se veni cu subiecte noi, cu o îmbogățire a tehnicilor creatoare. Poemele păstrează aceeași structură, neîntinzându-se pe mai mult de o pagină, păstrându-și unitatea prin existența aceluiași fir narativ, încât toate „converg spre același deznodământ”, așa cum remarcă Mihai Curtean în prezentarea cărții. De remarcat, în mai toate poemele, este împletirea armonioasă a epicului cu pasaje lirice, cu digresiuni eseistice, cu aluzii culturale (astfel, sunt trimiteri la Kafka, Thomas Mann, Antonio Lobo Antunes, Octavio Paz, Pablo Neruda, Alberto Caeiro, Roger K. Danny, Biblie, Sigmund Freud, Nietzsche, E. A. Poe, Borges, muzica rock, muzica psihedelică, jazz, la pesonaje din filme etc.). Acest fapt ar putea permite încadrarea textelor în linia postmodernistă. Pretextul demersului creator îl constituie, așa cum aflăm și din carte, și din prezentarea lui Mihai Curtean, viața scriitorului mexican canibal Josè Luis Calva Zepeda, care, în 2007, „și-a pus capăt zilelor, spânzurându-se în celulă și lăsând în urmă un roman neterminat, din titlul căruia își ia inspirația această carte: „Instincte canibalice sau 12 zile”” (Mihai Curtean). Ceea ce mi se pare important de consemnat este faptul că, înafara unui narator care vorbește la persoana I, Josè Luis Calva Zepeda, devenit personaj principal în carte, o altă voce care transpare este aceea a unui eu poetic subtil camuflat în pielea personajului. Încă din primul poem al primei părți (mă refer la îndrumar pentru scobitul în ceafă) se vede asumarea acestei identități naratoriale: „a... era să uit... mă cheamă josè luis calva zepeda,/ însă numele meu nu spune nimic,/ e la fel de aiurea ca juliusz kramst sau roger k. danny;/ sunt profesor de literatură și locuiesc singur,/ împreună cu prietenii mei,/ devorați unul câte unul.” (p.9). În celelalte poeme ale primei părți, sunt amintite alte personaje ale cărții: unchiul Santiago; Alejandra, „o tipă mignonă”, „genul de păpusă barbie/ care execută un dans lasciv pentru câțiva pesos”, iubita poetului ce va sfârși devorată de acesta; soții Fernandez, nașii lui Zepeda, veniți din Guatemala în Mexic; Pablo de Monterrey etc. În celelalte două părți, în centru se află personajul-narator, alături de Alejandra, victima răzbunării monstruoase a lui Zepeda, găsită de către polițiști „jumătate în dulap/ și cealaltă în aragaz, gata de copt” (foaia de jurnal confiscată, p. 70). Demn de remarcat este și faptul că autorul transpune în realitatea Mexicului din a doua jumătate a secolului al XX-lea propria sa realitate, a unei lumi în care „legea junglei” împiedică afirmarea valorii umane, ieșind la iveală „instinctele canibalice”, oameni care „se mănâncă” unul pe altul, și nu dintr-o dragoste creștinească sau părintească, așa cum ar putea reieși din exprimarea familiară: "mânca-o-ar tata!” sau „mânca-l-ar mama!”.Iată un exemplu în acest sens din poemul catedrală pe afișul absent de la intrare: „promovarea valorilor are loc/ după sigla partidului la putere,/ după manualul de comportament în clica literară./ cu sirene în buzunar,/ cetățenii sunt continuu avertizați/ că noul sfârșit al lumii vine sub formă de amnezie.” (p. 50). Într-un fel, așa cum remarcă și Mihai Curtean, Liviu Ofileanu „ nu se grăbește să-l condamne (pe Zepeda, n. n.), ci se grăbește să-l înțeleagă, aflându-se, din acest punct de vedere, sub zodia unui Dostoievski sau a unui Truman Capote”. Aș mai spune că, spre deosebire de Raskolnikov, personajul dostoievskian care evoluează de la dorința de fi „un Napoleon” la salvarea prin iubire, Zepeda nu este expiat decât după moarte, prin scrierea aceasta a lui Liviu Ofileanu, care, prin inserarea propriilor sale gânduri asupra lumii și a sensului existenței, se apropie, mai degrabă, de viziunea altor personaje dostoievskiene, celor angelice, Alioșa Karamazov sau prințul Mâșkin. Dincolo de subiectul acesta cu nuanțe de thriller, nu putem să nu avem în vedere latura umanistă a cărții, mai ales prin acele digresiuni lirice asupra condiției poetului și a poeziei sale, într-o viziune realistă, un fel de copie a modernității poetice de la sfârșit de secol XX și început de secol XXI. Sunt foarte multe asemenea pasaje în carte, și aici cred că este contribuția cu adevărat personală a lui Liviu Ofileanu, conturată deja din panseurile sale, în „Jurnal de eretic”, lucrare până acum nepublicată decât fragmentar prin reviste literare sau pe Internet. Un exemplu ar fi poezia motive de trăit, unde este reluat, într-un stil modern, motivul antic „a nu muri de tot”: „și cum unele întâmplări au loc la timp – moartea/ celui zidit între vorbe de duh va să fie crezută/(...) prin stearpa obediență/ poetul nu aduce mai aproape clipa liberării: întrucât moartea lui e însăși Poezia.” (p. 17); sau, un altul, poemul calitatea de martor, unde poezia trebuie să fie viață multiplicată la infinit: „dacă spui ceva de neuitat,/ ceva care să țină loc de mamă, de tată,/ să acopere spărtura din zid – să însoțească bătăile de tobă,/ taci și ascultă!/ fii măcar de dragul literaturii un pui de serenus zeitbloom”. (p. 20). Alteori, dimpotrivă, scrisul și eroismul sunt văzute ca alte mari iluzii în confruntarea cu moartea: „nu suportăm gândul/ că moartea e mai sigură decât lufthansa/ și frica de Ea ne umple zeci de pagini cu tribulații,/ ieșiri lamentabile în decor,/ atunci, avem iluzia că îi putem oferi morții o cauză,/ mobilul existenței noastre: un rol în revoluție,/ un protest eroic și o erată la imbecilitatea omului,/ satisfacția că nu ai murit ca un hamster/ îți mângâie sufletul asemenea rugăciunii.” (gambitul damei, p. 25). Tot pe linia artei poetice, cu inserții autobiografice, se situează și poemul metamorfoza – insecta captivă, unde sarcasmul și aluzia culturală (la Kafka, la Roger K. Danny, la Alberto Caeiro) își găsesc din plin locul: „...parcă am mai spus asta pe undeva,/ ca într-un poem de roger k. danny sau alberto caeiro/ doar ca să vezi, stimate domn,/ cum ficțiunea e o realitate secundară/ îmi spune Dumnezeu: daniele,/ ți-ajung un rând de haine și burduful cu apă,/ pacea din urma clopotelor spălată la râu de fetele muntelui./ dar lumea se descurcă și fără tine, măi omule,/ așa cum a început...” (p.36). Un text care se poate spune că ar explica și dimensiunea alegorică a cărții este pluralul substantivului gând – gândaci, unde se văd iarăși semnele Metamorfozei kafkiene, reflexia asupra scisului ca un „rețetar” în care „piperul” și alte ingrediente au existat dintotdeauna, numai combinația acestora poate da iluzia originalității: „redenumirea simplă a lucrurilor arhicunoscute, catalogate în/ registre masive cu degete julite în șina dosarelor cu vieți reale/ și imaginare e antropofagia modernă; ghimpii noștri de/ trandafir sunt unghiile, glasul și textul./ piper, pune piper!” (p. 42). Ultimul text al volumului, until death will depart us, este un fel de retrospectivă înaintea gestului sinuciderii lui Zepeda. Narațiunea se împletește armonios, și aici, cu lirismul discursului, prezentându-se traumele personajului-narator, textul putând fi mai bine analizat prin mijloacele psihocriticii. Astfel se încheie „rotund” un volum de poezie prin care, după șapte ani, scrisul lui Liviu Ofileanu iese din carcera impusă de cenzura economică. George Pașa |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate