Poezia și fotografia sunt pasiunile lui Alice Drogoreanu, și deci, în mod evident, comentariile pe seama poeziilor ei au tins să se limiteze la conexiunea dintre aceste două domenii. O perspectivă relativ justificată dacă vorbim de primul volum al autoarei, "Mirosiți această femeie" (Editura Grinta, 2008), dar nu și în acest volum, apărut de curând la editura timișoreană BrumaR.

În cel mai bun sau rău caz, se poate spune că Alice Drogoreanu este acea transpirație a degetelor înainte ca acestea să declanșeze aparatul de imortalizat, și nu moartea rece și arhivistă care este fotografia în sine, dezgolită de viață. Poeziile din acest volum nu sunt deloc reci, din contră sunt însiropate cu mult sânge cald.

Volumul anterior, cum am zis și în alte rânduri, nu m-a impresionat calitativ, deși am apreciat faptul că versurile ieșeau cel mai adesea din tiparele poeziei feminine actuale, încărcate excesiv de virilitate și de măruntaie. Îmi părea (și nu glumesc, sunt un idealist) că poeta ar putea să câștige mult de pe urma marșării în această direcție, cu o condiție - ca versurile în sine să aibă mai mult efect.

Iată că, în acest volum, Alice Drogoreanu se arată aproape complet schimbată. Trebuie să recunosc că deplâng puțin faptul că "Fang" tinde să ne întoarcă acum câțiva ani, când poezia viscerală era la modă (încă din primul poem întâlnim versuri ca acestea: "mi-aș băga mâna pe gât să simt/violența. am senzația/că sute de mii de oameni fac asta odată cu mine./și marea se subțiază spre cer într-o dungă pustie. o venă care/atârnă simplu/pe care o țin între degete și-i iau pulsul. a dvs. ca întotdeauna"). Sună absurd pretențiile mele, dar m-a uluit puțin schimbarea bruscă de la tonul calm și puțin ironic ("romanțe mixate în genul chill-out", zicea Felix Nicolau parcă) din "Mirosiți această femeie" la agresivitatea și "minimalismul" din "Fang". Minimalism în sensul în care poeta se mărginește să-și definească ființa la corp ("what you see is what you are", iar în altă parte sufletul e prezent doar ca o evocare ironică, parcă în măsură să arate încă odată disprețul pentru metafizic al "spiritului douămiist" (ca să nu zic postmodernist, pentru că poeții douămiiști sunt poate cei mai puțini postmoderniști dintre toate generațiile): "sufletu' = cel mai bun prieten al tău/te privește se ridică/își trage reveru' trage un fum/și te scuipă a scârbă"). În consecință, o poezie a realului, chiar dacă afectele sunt prezente din plin. Ce-i drept, poeta nu e încă la fel de viscerală ca, să zicem, Oana Cătălia Ninu, dar tonul e oricum scrâșnit ("colți înfricoșători", spune Dmitri Miticov pe coperta a patra), predomină verbul "a fute" (prezent în aproape fiecare poem), fricile, moartea și neliniștile sunt adeseori prezente/evocate ș.a.m.d. Dar ce-i la fel de drept e că poeta nu urmărește nicidecum să menajeze vreun sentiment ("nu vreau să mă cunoști"). Toate acestea nu sunt gratuite (cum nu sunt nici la alți douămiiști), ci provin dintr-un sentiment apocaliptic ("le fin absolu du monde", scrie undeva; de altfel, descompunerea este evocată în foarte multe dintre poeme). În "2 evenimente pentru pâinea de joi", sunt două versuri care nu par inițial semnificative: "împărțirea în noi și/ceilalți nu ne-a folosit la nimic". Unii le-ar putea interpreta prozaic, dar eu aș zice că ar putea, fie și accidental, să se refere la toată această separare ce a apărut între oameni odată ce am început să ne identificăm cu propriile noastre corpuri și, de-atunci încolo, am tot pendulat cu mai multă sau mai puțină grație între antitezele dialectale (!) bine-rău, frumos-urât ș.a. Două poeme sunt chiar intitulate: "țin ochii deschiși și nu văd nimic" și "eyes wide shut", ceea ce ar putea să ducă () cu gândul la lipsa de substanță, de fond a percepțiilor vizuale și la al treilea ochi și alte bazaconii. Uuuu, Yigru s-a făcut mistic. Eh, ceea ce face Alice Drogoreanu nu poate fi catalogată deloc "poezie mistică", dar am mai spus și altădată că eu cred că toți suntem, de fapt, mistici, fără să o știm...
Iată că am vorbit mult despre stil, dar nu despre conținut. Îi dau dreptate lui Dan Mihuț când spune că Alice a făcut un salt valoric considerabil odată cu acest volum. Nu numai că "Fang" are mult mai multe versuri memorabile, cred eu, decât "Mirosiți această femeie" (exemple: "dragoste e doar un cuvânt/identic cu/bine rău pulă sau pizdă/doar cuvinte" sau "probabil că pe-aici primăvara e un bordel uriaș/probabil nu mai cred în nimic și am cearcăne" sau "(mă gândesc că/iubindu-se/oamenii se omoară unii pe ceilalți. iubindu-se/se omoară)" sau " și gândul ăla/mă făcea cel mai puternic om din lume./cu tine eram//cu tine sau cu altcineva - eu cred că numele/ n-au importanță//tot tu erai/de fiecare dată." sau "pur și simplu omor/toate șansele pe care le-aș putea avea la intrare" sau "văd cum/stau în capul mesei. noi 4 toți adunați/iar eu îmi aprind țigări parfumate. djarum cu cireșe/semnez peste masă și/după mine începe să ningă. am părul negru și/nu gust nimic. doar beau vinul ăla negru și ascult/cum se ascut furculițele în inima mea.//numai tu râzi idiotule/și mai ceri o bucată de carne."), dar are și o mult mai mare densitate. Poemele sunt atât de concentrate, încât multe dintre strofe ar putea fi separate de restul și transformate în poeme autonome (sunt chiar câteva fragmente ce amintesc, de pildă, de poemele haiku: "viața e uscată și/vântul/trosnește prin ea" sau "îmi vin în minte/herigi argintii/aruncați pe plajă sub clar de lună"). De fapt, cred că este de vină și coeficientul mai mare de atenție pe care l-am avut când am citit "Fang" (comparativ cu celălalt volum). Un singur poem din această carte pare însă să fie scris în aceeași perioadă cu poemele din volumul precedent, "parcul cu văduve" (nu lipsesc nici asteriscurile multiple dintre strofe ce se mai regăsesc doar în "Mirosiți această femeie", nu și în restul "Fang"-ului), în care se remarcă, de parcă nu mai erau destul argumente, diferența de tonalitate: "acum rotești în serii scurte robinetul/prelungire înceată/nici mai mult/nici mai puțin/un ou/pe care îl iei lent/îl fierbi lent/îl dezbraci așchie cu/așchie/îl așezi pe farfurie/și-l privești/cum te-ai privi pe tine".
Mai remarc un lucru pozitiv: înșiruirile de refrene de melodii și alte citate în limba engleză sunt mult mai puține, reduse la strictul necesar. În general însă, versurile din această carte nu lasă loc decât foarte rar senzației de risipire. Și ar mai fi și alte lucruri inerente demersului poetei pe care ar trebui să le detaliez precum sexualitatea ("soarele e un bărbat/care se suie pe mine", scrie undeva poeta) și autenticitatea, însă las specialiștilor (mai ales în ceea ce privește aspectul din urmă) intratul în amănunt. Alice Drogoreanu a evoluat mult, mi-e imposibil însă să anticipez în ce direcție va merge de-acum înainte, unde o va împinge, în fond, datul biografic, acesta fiind, cred, motivul schimbării de motiv. Dar, în fine, să nu mai insist.