Viul de altădată, apărut în 2009 la editura "Timpul", din Iași, este al zecelea volum de versuri publicat de poetul ploieștean Marian Ruscu. Cartea conține 90 de texte, are 150 de pagini, cu o copertă ingenios realizată de Doina Buciuleac. La pagina 5, există un motto aparținând autorului, în care își deconspiră îndemnul de a scrie acest volum: „A fi viu înseamnă a fi prezent,/ a trăi între trecut și viitor.// A fi viu înseamnă a gândi și a iubi.”
Compoziția volumului are, aș spune, rotunjime, prin două texte pe tematica „viului”: cel de început, – viul de altădată, – cel de final, dor de viul de altădată. Între acestea se află piese de diverse facturi, expresie a modulațiilor armonice ale viului ca stare de permanentizare a eului creator.
Cartea aceasta a lui Marian Ruscu dezvăluie un poet greu încadrabil într-o grupare literară, deși lirica sa are ecouri ale generației '70, iar prin spiritul ludic ar putea fi apropiată și de optzecism. Nota dominantă a cărții este dată de atmosfera nostalgiei după un „paradis pierdut”, acesta putând fi și copilăria, cu „zumzetul și foșnetul de altădată”, și lumea artei, marcată de „fiorul perpetuării neîntrerupte”, și ființa esențială, pe care eul poetic o caută neliniștit „între a fi și a vrea să fii”. Această nevoie de viu este regăsibilă și în prezentul debusolat, și în trecutul ce pare „matricea originară” a gândurilor și a trăirilor, și în viitorul care poate însemna întâlnirea cu sine, pentru că poetul „a învățat pe de rost/ să scap(e) de frica de-un alt început”.
Este de apreciat în acest volum diversitatea stilistică și tematică a textelor, existând, însă, și acea notă dominantă de care vorbeam mai înainte. Astfel, unele poezii sunt dominate de o tonalitate elegiacă: „unde mai e zumzetul și foșnetul de altădată,/ și murmurul serilor/ în care locuiam între pământ și cer?// unde mai e viul de altădată/ unde?/ nicicum în afara amintirilor mele” (viul de altădată, p.7); „nu am să știu niciodată/ de ce străzile desculțe,/ pe care le băteam în bătaie de joc,/ erau pustiite și tot mai pustii,/ iar eu, mergătorul, în bătaie de foc,/ tot mai nimeni.” (pustiitoare, singurătate în bătaie de foc, p.11); „s-a împlinit alt anotimp,/ al câtelea, Doamne?!/ de când aici, peste vraja nordului,/ plouă și zi și noapte./ ploi, ba albe și iuți,/ ba reci și acide.” (reci, acide și albe, p.12). Altele au o notă protestatară, uneori în tonul din lirica lui Maiakovski: - „hei, ce e patosul ăsta ritos,/ împrimăvărat, înflăcărat/ și lacom de neoprit?/ calm, domnilor, calm,/ fără ritornele/ și acum: da capo al fine fără coda./ un, doi, trei... și.” (suflând în tube și fligoarne, p.128); alteori, sub pecetea ludicului și ironiei postmoderne: „nu mai puteam privi./ codurile lor de bare erau cancelate cu sictir,/ trimise cu zeflemea, în recycle bin-uri pline ochi,/ blocând pin-uri și credite./ s-a restartat continuu./ totul în cifre, linii, statistici./ totul virtual, nu nume, nu ființe umane./ s-a restartat prezentul./ cu toate acestea, de partea cealaltă a visului,/ păpușarii erau tot mai nemulțumiți.// nu mai puteam dormi/ și-am preferat s-adorm pentru o vreme.” (am preferat să adorm, p. 25). Fără a fi propriu-zis religioase, unele poezii au ca temă relația omului cu Dumnezeu: „ ai ales, Doamne,/ atunci când m-ai trimis în lume/ să port o flacără aprinsă/ în loc de suflet./ și în loc de inimă,/ un clopot dăngănind întruna.” (un dram de lumină, p.84); „ cu teiul a rămas prieten și după viață.// nimeni nu ar fi putut să-l deoache/ și nimeni să-i cânte un descânt./ el s-a născut crucificat.” (născut crucificat, p.97).
Fără a dovedi o ingeniozitate lexicală ieșită din comun, Marian Ruscu reușește, de cele mai multe ori, să găsească acele „cuvinte potrivite” pentru contextul poetic dat, având, însă, și capacitatea de a le „deschide” spre un plurisemantism ce le dă o notă personală. Stăpânește foarte bine verbul și arta de a alterna modurile și timpurile verbale, de la un text la altul; de asemenea, substantivele, chiar dacă, pe alocuri, schimbă registrul stilistic, astfel încât apar unii termeni din registrul minor („chitică”, „mișmașuri”), într-o poezie de meditație gravă. Mai sunt și situații în care utilizează construcții sintactice vetuste, cum ar fi acelea cu dativul posesiv: „sufletu-mi”, „lăuntru-mi”. Ceea de mi se mai pare demn de apreciat este și ingeniozitatea de a atribui vocabulelor și enunțurilor poetice putere de sugestie, chiar și acolo unde stilul este direct, propriu poeziei cotidianului: „acolo, în colț,/ după zidul acela verde,/ e grădina zoologică/ unde nu știi niciodată/ cine pe cine vizitează.// a, căutați primăria?/ încercați după colț!” (încercați din nou, p.48-49).
Dar, înainte de această măiestrie a cuvântului, se află ritmul, care dă și pasajelor aparent prozaice o melodicitate în acord cu tonul frazării poetice: uneori melancolic și grav (în poezia de meditație), alteori, plin de viață (de viu). Acest fapt se datorează, probabil, și înzestrării native a autorului pentru muzică.
În concluzie, se poate spune că volumul de versuri Viul de altădată poate constitui prilejul unei lecturi captivante, pentru că aici ne putem regăsi și pe noi, ca oameni, cei de acum și cei de altădată, într-un prezent continuu.


George Pașa