- urmare din numărul trecut -

Organizați în echipe masive și bine înarmate cetele de legionari au invadat în seara de Marți și noaptea spre Miercuri în cartierele evreești dând foc sinagogelor, devastând și ridicând cu camioanele toate mărfurile prăvăliilor, incendiând casele și mobilele în străzi și prădând cu furie tot ce vedeau în calea lor, ca ultimii barbari.

Aspectul jalnic al acestor camere a impresionat și pe germani, cari erau doar martori impasibili și specializați în aceste opere bestiale.

În noaptea de Marți au fost scoși cu forța din case zeci de evrei în toalete sumare pentru a fi “anchetați”. Cei ce n’au lipsit de acasă, bărbați și tineri care n’au reușit să se furișeze la vre-un creștin ce nu i-a denunțat, căci au fost mulți din aceștia, au fost ridicați de aceeași poliție socială, strânși în ganguri și sinagogi și cărați câte 30-40 cu autocamioanele la Jilava, la Abator, la diferite sedii legionare și executați în cursul nopții prin schingiuiri și împușcare. Sunt case în cari lipsesc câte 10-15 bărbați cari n’au mai fost găsiți. Bineînteles că după ridicarea bărbaților veneau echipe speciale de tâlhari cari ridicau din aceste case tot mobilierul, toate efectele, iar ce nu interesa se arunca pe geam pentru a fi ars în stradă. Nici unul din cei cărați nu s’au mai întors. Măcelul a început cu bărbații găsiți în sinagogi Marți seara. Au fost strânși familii întregi, părinți cu fiii lor cari se rugau la Dzeu. Familii întregi, zeci de oameni au fost ridicați cu forța, duși în păduri și împușcați. Rabinul Guttman, denunțat de preotul parohiei a trebuit să vadă cu ochii săi cum cei doi fii ai săi au fost împușcați pentru că s’au împotrivit la ridicarea tatălui lor. El singur a scăpat împușcat fără rană mortală, stând toată noaptea culcat pe trupul rece al copiilor săi.

Camioanele cu aceste transporturi de oameni către cealaltă lume n’a contenit toată noaptea și în dimineața zilei de Miercuri în sgomotul bubuiturilor de tun și mitraliere.

Execuțiile urmau la Jilava și comuna Șerban Vodă, București noi și beciurile cuiburilor legionare și prefectura poliției de către specialiști bărbați și chiar femei legionare. În timp ce această populație nu fusese apărată de un singur sergent de stradă sau un soldat în cartierele evreești și a fost expusă tuturor fărădelegilor și crimelor ordinare cari nici nu se pot descrie, în oraș lucrau bande organizate cu mașini rechiziționate pentru “strângerea fondurilor” la evrei bogați. Au fost astfel invitați fruntașii comunității să verse sumele găsite în casele de bani, iar apoi executați. Au fost schingiuiți oameni bogați ca să-și denunte averile, iar după plata milioanelor găsite au fost executați și batjocoriți.

Au fost ridicați la acest “serviciu social”oameni tineri fără vre-o vină din sânul familiilor pentru a li se stoarce declarații de comunism, bătuți și schingiuiți pentru a da adresele bogătașilor din familie, iar apoi bătuți la sânge și împușcați fără alegere. Iată marea operă legionară. Toate aceste crime politice a căror exemple sunt fără precedent în istoria pogromurilor excelează însă prin bestialitatea și cruzimea faptelor, prin massele ucise dar mai ales prin sadismul și barbaria faptelor. Căutând printre cadavre la institutul medico legal s’au găsit urmele celor mai fioroase fapte contra conșțiinței omenești.

Fiarele ucid, dar nu batjocoresc cum au fost batjocorite cadavrele acestor nevinovați. Limbi tăiate, ochi scoși, degete și mâini tăiate, piele jupuită de vie, corpuri tăiate și atârnate cu inscripția “Coșer” în abatoare, trupuri înjunghiate, capete tăiate și organe tăiate, iată bilanțul eroismul legionar. Dar dacă instinctele criminale și “răzbunarea creștinească “ nu a avut toată satisfacția, trebue să închei acest tablou de orori cu imaginea sutelor de trupuri ucise cari toate au fost despuiate până la piele în pădurea Jilavei și jefuite de dinții din gură, de unghii și cadavrele violate.

Nici azi nu s’au inventariat încă numărul morților evrei, căci puține trupuri au putut fi găsite, mai puține identificate. Se crede că au fost uciși peste 1500 de bărbați și femei.

Dar s’au putut inventaria după date oficiale multe sute de milioane găsite în casele șefilor legionari, sute de camioane cu mărfuri furate și mobile jefuite de la evrei și din cassele statului și nenumărate dovezi de spionaj și trădare de țară.

Cine a plănuit acest nemaipomenit măcel și jaf, a putut deslănțui cu atâta cruzime pogromul care va rămâne în istoria antisemită ca un exemplu de bestialitate, de groază și de josnicie omenească? Cine a avut interesul să târască în noroi numele acestei țări?

Unde a adus legiunea și căpitanii săi creștini numele de român?

(Marcel Iancu – Pogromul din România sau seria masacrelor în masse)

Recitind și descifrând manuscrisul “Pogromul din România sau seria masacrelor în masse”, mărturie a marelui artist, și comparând-o cu traducerea în ebraică și engleză a fragmentelor inserate în catalogul expoziției On the edge (Kav Haketz, Pe muchie) din 1990, îmi permit să remarc câteva detalii, care pot fi relevante în înțelegerea și plasarea textului în timp.

Deși în catalog se consideră că acest text a fost scris de Marcel Iancu în ianuarie 1941, imediat după Pogrom, tind să cred că mărturia a fost pusă pe hârtie mai tirziu. Să nu uităm că familia Iancu a părăsit în grabă România, la puține zile după Rebeliunea Legionară și, deși artistul a început să deseneze grozăviile crimelor, fiind încă în București, îmi permit să avansez presupunerea că acest text a fost conceput pe drumul întortocheat către Palestina, sau în Tel Aviv. Desigur, nu exclud posibilitatea că, zguduit de ororile la care fusese martor, sau de asasinarea cumnatului său Misu Goldschlager (Costin), Marcel Iancu a simțit nevoia să-și exprime șocul și durerea imediat după Pogrom.

Detaliile prezentate în manuscris indică preocuparea marelui artist, ca masacrul populației evreiești din București să nu fie dat uitarii.

În prima parte a articolului menționam că, probabil, din cele 12 pagini, lipsește pagina 10. Recitind și descifrând cronologia descrierilor, este foarte posibil ca această pagină să nu fi fost scrisă vreodată. Pe dosul paginii 7 se află adnotări și completări cu paragrafe intercalate, semnalate cu asterix, care, introduse în text, crează o imagine completă, substituindu-se paginii 10.

De asemenea, Marcel Iancu pare a fi inversat pagina 11 cu 12, deoarece dinamica acțiunilor redate și concluziile mărturiei, cunoscând stilul în care marele artist iși concepea textele, rezolvă dubiile relativ la eventuala omisiune.

Repunând în ordine paginile manuscrisului, mărturia devine astfel completă, și realizez că asidua mea căutare prin arhive, de-a lungul acestor doi ani (de când doamna Dadi Janco mi-a oferit manuscrisul spre publicare, precizând că pagina 10 lipsește), a fost, poate, inutilă. Totuși, remarcând tendința de reabilitare a Mișcării legionare, prezentată în presa română cu multă indulgență, de multe ori cu subânțelesul că legionarii ar fi fost doar niște tineri năbădăioși, cu dragoste de țară, care doreau binele României, pentru a o apăra de expansiunea bolșevismului, consider că aduc la lumină acest text la momentul potrivit.

Multe evenimente au fost măsluite și prezentate într-o lumină falsă, în ultimii douăzeci de ani, de către Noua Dreaptă sau istoricii naționaliști din România. În ciuda documentelor, făcând excepție de victimele evreiești, de legile rasiale, de cei 300 de mii de evrei asasinați în Holocaustul românesc, jurnaliști și istorici din România, cu agendă naționalistă și antisemită, încearcă să mistifice adevărul, prezentând o imagine falsă, care împodobește conducătorii criminali legionari precum Corneliu Zelea Codreanu și Horia Sima cu o aureolă de sfinți. Alții încercă să mușamalizeze rolul lui Rady Gyr, cel ce a scris imnul legionar, în incitarea la crime și violente, atribuindu-i o valoare literară exagerată care ar trebui să pună în umbră “neinsemnatele rătăciri”.

În contextul încercării divinizării mișcării legionare, a reabilitării membrilor săi și a prezentării nostalgice a vremurilor, manuscrisul lui Marcel Iancu vine să clarifice, fără dubiu, aspectele sociale și faptele criminale, aducând o contribuție substanțială la dezvăluirea adevărului.

Marcel Iancu “artistul român cu care ne mândrim”, a fost, în primul rind, un evreu a carui familie a suferit, un democrat care, persecutat în țara natală, în urma legilor rasiale și a masacrelor legionare, și-a regăsit apartenența la poporul evreu, alături de care suferea, și-a descoperit salvarea în sionism, în identitatea sa israeliană, la care a aderat cu toate fibrele sufletului său.