agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5905 .



Nicolae Tzone și poemele „oaselor de înger”
articol [ Recenzie ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teotim ]

2011-03-29  |     | 



Volumul „oase de înger / new york. bucurești” (Ed. Vinea, 2009) sintetizează poetica autorului încă din titlu. Orice s-ar spune, e evident că Nicolae Tzone nu practică dicteul automat, nici aleatorismul pe linie suprarealistă. O intenționalitate piramidală, un edificiu de senzație sau/și de sens sunt prezente în „carnea și chipul” acestor poeme.
Antiteza, tragicul, fenomenul dual și cel al transfigurării lumii prin foc și prin iubire, raportarea la datul originar și la cel ultim, nostalgia salvării ființei ne vorbesc, cu accente de interogații sfâșietoare, din interiorul unor problematizări autentice.
De cele mai multe ori, însă, aceleași motive și procedee sunt (și) măștile lui Don Juan, funcționând, în acest caz, ca niște strategii retorice de seducție erotică și evocând, prin aceasta, binecunoscutele mișcări acrobatice cu care „tzone se cațără pe tzone cățărat el însuși pe umerii lui tzone”; de acolo, de sus, făcându-ne, complice, cu ochiul. Știm întotdeauna, însă, că avem de-a face cu un artist plămădit dintr-o substanță sufletească inefabilă, lipsită de răutate și de rigiditate, și, astfel, deschisă sincer în direcția unor convertiri imprevizibile. Tandrețea și emoția sunt, de fapt, inima ascunsă a acestui univers de semne.
Poetul nu încalcă niciodată regula propriului joc, care constă în știința de a amesteca rapid cărțile și a le tăia, obținând „efecte” mari și „instantanee” adesea năucitoare, doar cu abilitatea degetelor sale și, ațintind privirea cititorului într-o direcție, care nu e, pe moment, cea urmărită în ascuns de autor. Că se pariază pe cartea îngerului sau pe cea a femeii din cartea anterioară „capodopera maxima”, aceștia nu par a fi niciodată ei înșiși, descriși și iubiți pentru ei înșiși, cu o existență de sine stătătoare, ci mai degrabă le este rezervat statutul de a fi proiecții gigantice ale unui singur eu, în care se reflectă superbia autorului.
Sunt figuri ieșite din voința și dorința proprii poetului de a se proiecta în tot și toate (e evident că Nicolae Tzone nu scrie o poezie a alterității, a abandonului de sine). În fond, trăim cu impresia că, în tot ce s-a scris, pe actorul-poet îl avem viu în fața ochilor.
O lectură de profunzime vede în imaginea din titlu („oase de înger”) desfășurarea gândului la osmoza mistică, în situația în care suntem „trăiți de înger”, asumați în sinea lui, ca niște „oase” (acestea fiind, prin excelență, nucleul de semnificație maximă a condiției umane, în raport cu moartea și învierea). Nu întâmplător, acest înger, care face „schimb de viață și de moarte” cu omul, a fost indicat a fi „îngerul păzitor”. Cum spuneam, inducând aprioric ideea unei teribile ventilări de aer proaspăt între cer și pământ, menționatul „schimb de existență” cu îngerul se impune, însă, practic, din interiorul textului, mai degrabă ca un efect de translație dintr-un plan în altul a unui alt raport, acela binecunoscut constând în atracția dintre bărbat și femeie. Întâlnim, într-un caz și în altul, același arsenal al strategiilor textuale pus în mișcare de o voință de expansiune a eului proprie cuceritorului. Ceea ce e specific în cazul lui Tzone este că acest alt Ahab din specia inocenților luptători cu balena (Moby Dick) știe să devină convingător, în pofida militantismului și teribilismului său erotic, de care nu se dezminte niciodată, nici chiar atunci când intră în negocieri tandre cu cerul.
Situându-ne în orizontul asimptotic al unei lecturi de adâncime ne este îngăduit să discernem următoarele...
Modelat prin suflul invocării, poemul „ce se naște” dezgroapă nu trupul din pământ, ci pământul din trup. Poemul înviază, transmută, dând la o parte, cu carnea sa cuvântătoare, pământul devenit mortar al trupului: „pe limba mea moartă tot va veni silaba de fosfor a poemului care niciodată nu moare / și silaba de fosfor a poemului care niciodată nu moare va intra în miezul limbii mele moarte și se va înmulți cu sine la nesfârșit până când limba mea moartă va învia și va începe să cânte tandru și duios în gura mea moartă / și gura mea moartă și buzele mele moarte și dinții mei morți vor învia și încet încet vor da la o parte pământul negru și dulce din lăuntrul lor / și vor pune în loc carnea vie a poemului care se naște” (poemul care înviază tot ce nu la vremea morții lui a murit).
Între poem și trupul restaurat la concrescența cu îngerescul se instaurează, astfel, o inseparabilitate, o comunicare de însușiri și chiar o suprapunere sau coincidență ascunsă, astfel încât ce se întâmplă unuia pătimește și celălalt: „încep să lovesc poemul în plex îl lovesc cu toată puterea îl lovesc ca și cum aș fi un tânăr boxeur negru cu mușchi impresionanți îl lovesc ca pe un sac mare și greu ca pe un sac uriaș în care moartea s-a ascuns să doarmă copleșită de oboseală de oboseala aceea atroce care pe nimeni niciodată și niciunde nu iartă & lovind năpraznic poemul în plex încep dintr-o dată să scuip sânge roșu fierbinte & încep dintr-o dată să mă umplu de vânătăi pe tot trupul & se adeverește o dată în plus că poemul meu e trupul meu că poemul meu este sângele meu de la primul la ultimul strop că poemul meu e carnea mea care se învinețește când e lovită că poemul meu este pielea mea care plânge când este strivită & dacă tot știu că am oase de înger lipite peste oasele mele de om nu mă mai tem de nimic” (poemul care înviază tot ce nu la vremea morții lui a murit).
Poemul interior emerge, dând lumii de afară efervescența lăuntricului, a posibilului imaginat, ce sfidează logica distanței și favorizează o circulație continuă între sfințenie, viață și moarte: „sar de pe empire state building și până să ajung jos din umeri îmi cresc aripile de înger care mă salvează (...) // viața e sfântă oriunde pe planeta aceasta moartea e vie oriunde pe planeta aceasta / la new york cu poemul în mine este întocmai ca la bucurești cu poemul în mine / poemul adică e suveran poemul adică umilește întotdeauna distanțele” (poemul care înviază tot ce nu la vremea morții lui a murit).
Poemul trimite circular spre însăși acea rădăcină indestructibilă a trupului în suflet și, putem spune, a sufletului în Cuvântul făcut trup (Dumitru Stăniloae), rădăcină ce nu poate fi retezată de moarte: „poemul ca un frate mă ține de braț poemul ca un arbore mă ține legat strâns de pământ / poemul ca un lanț de oțel indestructibil mă ține legat de viața mea / da da deși nici nu mai țin minte de când am murit poemul mă ține strâns lipit de viața mea” (poemul care înviază tot ce nu la vremea morții lui a murit).
Însuflețit de presentimentul plenitudinii destinate umanului și de acea respirație poematică constând într-o dublă mișcare, de a expira interioritatea și a inspira exterioritatea, Tzone reacționează la imageriile gigantescului nu prin frustrare, ci printr-o zveltă depășire de sine: „la new york zgârie norii sunt mai deși decât arborii și firele de iarbă din herăstrău / de ce pășind pe sub ei infimă furnică umană nu furnică mă simt ci elefant / nu șoarece mic și insipid mă simt ci leu ci panteră ci girafă ci piramidă gigantică & nepieritoare” (poemul care înviază tot ce nu la vremea morții lui a murit).
În fond, această depășire neplafonată, paradoxală pentru corporalitatea supusă uzurii, e susținută, într-un mod ce empatizează cu arta poetică a lui Nichita Stănescu, de „cariatida” îngerescului: „strada pleacă împreună cu mine în rai (...) / trupul meu a căzut de pe mine și de pe partea de deasupra și de pe partea de mijloc și de pe partea de dedesubt până numai la un deget de inimă / acum îngerul meu păzitor a devenit picioarele și tălpile picioarelor mele / și sub mine înghesuit mă ține singurul de pe lume încă întreg” (oase de înger în acest poem surâde bunul meu înger păzitor).
Printr-o brâncușiană stilizare a formei, genunchiul, semnul unui gest iconic, al așezării înaintea Divinității, devine efigia îngerescului în templul trupului; mai mult, în trupul lui Iisus scrisul odihnește ca în însăși Cartea Vieții: „stau cu îngeri pe genunchi sau sînt genunchi de îngeri eu întreg de la talpa piciorului până la osul frunții / adică și gura mea și limba mea sînt subțiri și transparenți genunchi de îngeri albi / adică și plămânii mei și aerul care-i străbate ca să nu mor prea curând sau poate chiar niciodată sînt formidabili genunchi de îngeri aflați la vederea tuturor // iisus mă strânge în brațe ori de câte ori scriu și după ce mă îmbrățișează mă roagă să scriu pe umerii pe brațele sau pe genunchii lui / și după ce pleacă de fiecare dată îmi toarnă în oasele mele de pământean măduvă fosforescentă de oase de îngeri” (poemul care înviază tot ce nu la vremea morții lui a murit).
Inversiunile au rolul de a evidenția transmutarea unei ordini a istoriei, ce tinde spre scindări etanșe între exterioritate și interioritate, sau între diversele regnuri, în ordinea trupului hristic, care le conciliază și le cuprinde, depășindu-le, preschimbând consistența, gravitația și inerția materiei: „nu nicidecum în poem iisus nu e pe cruce în cuie bătut ci poemul chiar în miezul poemului e în cuie bătut pe trupul lui iisus” (oase de înger în acest poem surâde bunul meu înger păzitor); „nu nicidecum în poem nu oamenii pășesc pe ape fără a se scufunda ci apele merg pe oameni fără a se scufunda între ciulini și pietre” (oase de înger în acest poem surâde bunul meu înger păzitor); „nu nicidecum în poem nu cu vin de struguri albi sau roșii ne spălăm pe față și ne îmbătăm ci cu vin de pietre albe roșii galbene sau negre din pustiul galileii ne spălăm pe față și ne îmbătăm” (oase de înger în acest poem surâde bunul meu înger păzitor).
Nu lipsesc imagini vizionare din care se desprinde anticiparea unei condiții eshatologice descrise prin imageria focului ce pătrunde – ca o a doua natură – obiectul și instrumentul de prelucrare a lui, conținutul și emanația sa. Ca o iradiere a versetului biblic: „Lumina luminează în întuneric și întunericul nu a pătruns-o”, această efigie a prezenței divine lucrătoare în toate luminează ca un nimb de pe creștetul poetului în contrast cu lumina orașului, invadată de întuneric, neant sau umbrele sălbăticiei: „într-un vas cu pereții de foc sub un foc foarte puternic pun îngere foarte mult foc la ars la fiert sau la orice ar fi să se întâmple / și focul arde ca apa sau ca pământul numai că deasupra lui îngere nu se înalță aburi nici funingine deasă ci tot foc se înalță tot flăcări tot scântei izbucnesc în oricare din părți / pun vasul de care am amintit pe creștetul capului îngere și ies așa în oraș la amurg când lumina se lasă încet-încet pătrunsă de întuneric de neant de micile ori de marile animale ale nopții” (oase de înger în acest poem surâde bunul meu înger păzitor).
Procedeul stilizării, amplificat prin repetiții, generează, pe alocuri, pulsații lirice asemănătoare unor poezii de inițiere arhaică (spre exemplu, cea ameriindiană): „mielul cel mai mic și cel mai alb vine și mă roagă să mă sui pe el dacă vreau să-nvăț să zbor / puiul de barză cel mai mic și cel mai firav vine și mă roagă să mă sui pe el dacă vreau să-nvăț să zbor / puiul de cerb cel mai mic încă neînțărcat vine și mă roagă să mă sui pe el dacă vreau să-nvăț să zbor / puiul de bizon cel mai mic și cel mai slab vine și mă roagă să mă sui pe el dacă vreau să-nvăț să zbor / puiul morții cel mai mic și cel pătrat vine și mă roagă să mă sui pe el dacă vreau să-nvăț să zbor” (oase de înger în acest poem surâde bunul meu înger păzitor).
Oasele, simbol al chintesenței umanului, reverberează, într-o învăluire ludică, de șoaptele Cuvântului, de lumina noutății, de însuși „chipul esenței” irizat poetic: „oasele mele oase bucureștene știu ora exactă a cutremurelor în poezie / oasele mele da ascultați-le și veți auzi cum răsună în ele oasele tuturor ceasurilor de platină ale lui dumnezeu / oasele mele da ascultați-le și veți auzi cum se rostogolesc în ele șoaptele fratelui cel mai bun și cel mai pur șoaptele lui iisus tânăr și pelerin în galileea de nisip și de piatră / oasele mele nu trupul îl țin coroană ci poezia însăși o țin ci prospețimea luminii o țin” (hocus pocus pocus hocus oasele mele strălucesc în mine ca diamantele).
Criticul Marin Mincu surprinde în cartea lui Nicolae Tzone „dâra epică afectivă” a poeziei americane „de la Walt Whitman încoace”. El remarcă erotismul grav, „cu o implicare sinceră, minată de un patetism optimizant”, derivând dintr-o experiență – „scripturală și existențială” – personalizantă ce atinge „registre surprinzătoare de profunzime și originalitate”.

Florin Caragiu

(text publicat în revista "Feed-Back", Anul VIII, nr. 1-2-3/2011, pp. 16-18)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!