„Trezindu-se, Dumnezeu simte că straița e goală, vede că în toată întinderea nu era decât valahul ce-și vedea liniștit de treaba lui și-nțelege ușor situația”.




Aurel Pop: "În felul lui, Diogene este un sfânt care a parcurs un traseu invers celui bătătorit de Iov" afirmați în lucrarea "Căderea după Cioran". Stimate D-le Ionel Necula, cititorii ar fi bucuroși, de data acesta, să afle un alt "traseu", cel nebătătorit al Dvs. Care-i "viața" dvs.?
Ionel Necula: Diogene și Iov sunt reperele extreme ale devenirii noastre. Primul avea un suflet angeloc dar se gâlcevea în permanență cu lumea, pe care o dojenea public din perspectiva conștiinței autotelice, al doilea prototip a omul obișnuit, încercat de tentația ascezei. Diogene se consterna de smintirile doxei, Iov de ispitele necredinței. Diogene asculta de Daiminul său, care-i șoptea soluții pentru orice dificultate maieutică, Iov, neclintit în credința sa, simțea de fâlfâit de îngeri prin preajmă și se osteniza în exercițiul răbdării, al umilinței, al supliciului.
Iov ipostazia omul paradiziac de dinainte de Cădere, Diogene întruchipa omul de lume, nelipsit din piața publică și neânduplecat în ceea ce privește demiurgia conștiinței. Diogene întruchipa conștiința în act, în exercițiu maieutic, în procesare corectă, omul din Uz era traversat de ideea reprimării ei, de supliciul îndurării, a suferinței, ca terapeutică pentru întărirea credinței. Iov era traversat de nostalgia paradisului pierdut, flecarul din piața Atenei se osteniza în reconstrucția lui terestră, cu mijloacele furnizate de conștiința condiției post-paradisiace.
Oricum, amândoi tatonau granițele realului și suplicau transcendența, numai mijloacele erau diferite. Iov prin bastonarea conștiinței arogante, Diogene prin absolutizarea ei. Impreună optimizau lumea, cu bunele și relele ei.
N-aș zice, dac-ar fi să mă supun unui exercițiu retrospectiv, că mă revendic din unul sau altul dintre modelele amintite. Cu divinul am avut totdeauna o relație normală, nefisurată de capriciile tăgadei. Am fost din totdeauna convins că forțele binelui și răului sălășluiesc în lume binomic, în tandem și în reciprocă relație de eliminare. Stiam că una o anulează pe cealaltă, dar la fel de bine știam că menirea lor este să se manifeste solidar și complementar, pe toate palierele vieții.
In copilărie căutam semnele prezenței lor în lume și mă înfioram de fiecare urmă ce purta încifrate semnele transcendenței. Mi se părea, bunăoară, că mă pândește cineva de după acoperișul casei. Eram convins că sunt privit de după coama casei, dar nu puteam să descopăr nimic pentru că imediat ce priveam mai atent dispărea în partea cealaltă a acoperișului. Era o iluzie? Nici astăzi nu știu ce să răspund. Ulterior, dar mult mai târziu, aveam să aflu că vechii greci aveau această credință, că toate semnele rele provin din partea stângă. Cinicul Diogene știa bine acest lucru când își amenința comilitonii cu strănuturi din partea stângă. Or eu, așa cum eram în ogradă, aveam cupola casei exact în stânga și simțeam cum mă fulgerează cineva din această direcție. Poate și din această întâmplare accidentală am rămas legat ideologic mai mult de doctrinele de dreapta. Ce s-a întâmplat ulterior, cu deșănțările stângii comuniste n-a făcut decât să mă basculeze și mai decisiv într-o dreaptă filosofică și ideologică. Dar e vorba despre dreapta, nu despre extrema dreaptă.
Căutam semnele transcendenței în empirie și mă înfioram la fiecare întâmplare mai neobișnuită. Am avut o adevărată revelație când, fiind cu vitele pe miriște, am găsit imprimată adânc în pământul mustos de după ploaie, urmele unei labe uriașe de picior omenesc. Ne-am adunat toți copii în jurul acelei urme uriașe și toți am fost încredințați că nu putea fi imprimată decât de cineva mare și atotputernic, cum știam că este înfățișat divinul în învățăturile evanghelice.
Printre oamenii satului, cel puțin până la instaurarea stafiei comuniste, frica de Dumnezeu acționa mult mai eficient decât frica de lege și de autoritățile statului. Omenii își lucrau pământul cu credință iar în zilele de sărbătoare, ferchezuiți și-mbrăcați în haine curate, umpleau biserica. Se trăia în rânduială, într-o ordine ce nu era tocmită de oameni și nesupusă relativizării.

A.P.: Pornind de la un alt tom “Disconfortul de a fi român” în care ați întors pe toate fețele expresia “e o rușine” a fi român, încercând să dovediți în ce măsură Cioran avea dreptate. Azi tot mai mult auzim expresia “m-am săturat de România”. Credeți că s-ar putea face o paralelă între: “e o rușine” și “m-am săturat de România” ?
I. N. : Radicalitatea nu mi-a plăcut niciodată. O apreciere, oricare, trebuie supusă unui dozaj epistemic Tot reflectând asupra destinului românesc, Cioran a avut uneori accese de furie nereținută, când s-a aplecat asupra lufturilor din evoluția noastră istorică și asupra specificului românesc.Sintagma neantului valah este expresia tulburătoare a disconfortului resimțit de sceptic, din condiția apartenenței sale la etnia românească. A extras din ansamblul însușirilor românești pe cele negative – resemnarea, apatia, pasivitatea, religiozitatea minoră,, scepticismul, defetismul, inerția, aniistoria, cumsecădenia (omenia), superficialitatea (mediocritatea), contemplația domoală), dar asta nu înseamnă c-a fost un denigrator al neamului său. Toate popoarele se caracterizează prin însușiri pozitive și negative și toate au avut și teoreticieni care au acordat defectelor o atenție mai apretată, dar aceștia n-au fost etichetați automat cu calificativul de detractori. Supărările lui Cioran nu provin dintr-o ostilitate față de poporul său, ci dintr-o iubire ușor răsturnată, o iubire care și-a pierdut motivația. Iubesc istoria României cu o ură grea, mărturisește în Schimbarea la față, iar mărturisirea, dincolo de sinceritatea ei genuină, înstructurează și un disconfort indelebil, rezultat din apartenența sa la o etnie cu puțină trecere ăn lume. Cioran a resimțit acest disconfort încă din anii de studii petrecuți la Berlin, când îi scria lui Petru Comarnescu că era privit cu neîncredere de toată lumea germană și că, chiar atunci când văd că ești deștept, te consideră excroc. Ca aziland pe malurile Senei, avea să resimtă această vulnerabilitate în tot restul vieții.
Nu este nici o legătură între oțărârile lui Cioran și proiectul ruperii Ardealului de restul țării, sub pretextul improvizat al inapetenței la etnia românească. Cioran aborda problema metafizic, în forma în care o regăsim și la Nietzsche, indispus și el de metehnele spiritului german, iar cei care arborează inaderența la specificul românesc o fac dintr-o perspectivă iredentistă, încercând să bulverseze ceea ce s-a statornicit istoric. Nu te poți supăra pe neamul tău, cum nu te poți supăra pe părinți. Nimeni nu-și alege neamul prin voie vegheată și nimeni nu-și poate explica de ce s-a născut la paralela 45 și nu la Ecuator sau în Groenlanda. Nu, Cioran nu-și desfide neamul, țara, nația – se consternează de defectele ei, de destinul ei în lume, dar se regăsește în destinul ei, în paradigma neantului valah. Se bucură odată cu țara și suferă odată cu ea. Sunt un om al Europei centrale și am în sânge tot fatalismul acestui popor fără noroc, mărturisește într-o notație de jurnal din 1971 (Caiete, III, P,363). Și-a dojenit poporul pentru defectele lui cronice și pentru eșecurile lui istorice, dar nu s-a dezis de el și nu șiu-a renegat niciodată originea.
Si-a cărăușit prin lume calitatea de român ca pe o pietricică-n pantofi, dar s-a consolat și-a căutat, pe cât i-a stat în putință, să-i confere un plus de substanță, de conținut, de strălucire. Eu i-am înțeles oțărârile. In 1990 eram în Germania și m-am cutremurat când prietenul meu, cel ce-.mi făcuse invitația ca mai acomodat cu realitatea alemanică, m-a rugat să mă abțin, pe cât va fi posibil, de a conversa în limba română prin locurile publice. A fost cea mai cumplită jignire ce mi se aducea și i-am reproșat acest lucru în cuvinte destul de sever. Mă așteptam să-mi explice și să-și motiveze în vreun fel îndemnul inavuabil, dar n-a făcut-o, mi-a spus doar c-am să înțeleg singur, ba chiar foarte repede. A avut dreptate. Seara, când ne-am adunat să sărbătorim revederea, priveam cum toate canalele de televiziune clamau despre isprăvile concetățenilor mei pe teritoriul Germaniei. Cei mai mulți dintre cei prezentați public erau de etnie romă, dar aspectul în sine îl înțelegeam noi, nu și nemții pentru care cetățenia declarată constituia un indiciu suficient pentru culpabilizarea poporului român. Nu spun rușine, dar am fost frisonat de un disconfort al condiției mele de român în tot intervalul de timp petrecut în Germania.
Dar exemple de acest fel se pot da cu nemiluita. Care român, ajuns în Franța sau Anglia nu s-a indignat de numărul mare de cerșetori agresivi furnizați de țara noastră? Cine nu s-a consternat când echipa romană de rugby a fost repatriată forțat, înainte de a intra în competiție, pentru că jucătorii noștri au fost prinși sterpelind din supermaketurile pariziene? Cine nu s-a culpabilizat când un profesor de matematică din Iași a fost repatriat din S.U.A. pentru fapte asemănătoare?
Se-nțelege că scepticul rășinărean trebuia să privească la fel de detașat atât culmile cât și prăpăstiile spiritului românesc De asta zic: nu e nici o legătură între apelpisirile lui Cioran și idiosincraziile celor ce clamează insolent că s-au săturat de România.


A. P. : “despre Cioran s-a vorbit mult și în multe feluri, niciodată însă de-ajuns despre ipostaza sa filosofică”. Mai are profesorul și filosoful Ionel Necula ceva de spus ?
I. N.: După părerea mea, Cioran a fost înainte de toate filosof, chiar dacă este revendicat în egală măsură și de lumea scriitorilor. Faptul că figurează în programa liceală de limbă română și nu în cea de filozofie nu înseamnă că este mai puțin filosof.
Adevărat este că n-a fost un gânditor articulat, coerent și structurat, dar putem desprinde din toată opera sa și câteva idei filosofice rămase necompromise de maniera sa fragmentaristă și contradictorie. In prim plan ținea ideea scepticismului, de care Cioran nu s-a dezis niciodată, dar și epistemologia vitalismului, trăirea nemediatizată, sau exercițiul lucidității prin abstragere din diluviul lumii și resorbția în subiect, pentru a experimenta starea de cafard, de plictis, de acedia, de ennui. Si-a asumat rol de cobe și de Casandră și-a făcut de cap limpede la maladiile lumii moderne. A anticipat consecințele nefaste ale născocirilor științifice și tehnice și-a tăgăduit cu o vehemență furibundă ideea de progres, de evoluție, de dezvoltare. A fost considerat un amateur de desastre de acad. Jean d’Omersson, dar n-a fost decât un clarvăzător îngrijorat de consecințele colaterale ale evoluției științei moderne și un lucid cu pupila deschisă la toate devălmășiile lumii contemporane. A-nțeles că tot ce câștigă omenirea prin evoluția științei și tehnicii se cheltuiește pentru neutralizarea consecințelor nefaste – provocate colateral și intempestiv. Orice nouă achiziție, spune undeva în notațiile sale de jurnal din octombrie l966 ,presupune o pierdere, o renunțare, o respingere a lucrului pe care îl înlocuiește. Aproape niciodată câștigul nu compensează pierderea. Dar acest fals câștig este inevitabil, îi seduce pe toți, nimeni nu îndrăznește să-l disprețuiască, astfel încât se poate spune că progresul este fatal, dar fatal ca o boală, ca un flagel, ca un dezastru. Ar trebui să-i împărtășim opinia pentru că, vedem bine, marile dezastre ecologice din ultimele decenii și cât de ușor au fost transformați în moloz Gemenii newyorkezi – simbolurile cele mai semețe ale inteligenței umane.
Părerea mea este că nu au fost explorate - propensiv și convingător – toate implicatele subcutanate ale depozițiilor filosofice cioraniene. Ba chiar cred că scepticul își așteaptă încă exegetul. Cercetarea cioraniană se află încă în faza cumulurilor bibliografice, care să posibilizeze abordarea frontală și neinhibată a încifrărilor filosofice din partitura scrisului cioranian. Oricum, a rămas încă o prezență frecventă în eseistica românească și în cea europeană. Numai în anul 2009 bibliografia românească s-a îmbogățit cu trei cărți despre Cioran (semnate de Marta Petreu, Stelian Tănase și tandemul Luca Pițu-Sorin Antohi), iar editura l,Herne din Paris a publicat alte trei cărți de și despre Cioran, din care antologia Cioran, prin conținutul și monumentalitatea ei, este cu adevărat referențială pentru toți cei interesați de fenomenul cioranian.

A. P: Toți români sunt niște impostori afirmă Cioran. În ce măsură susțineți afirmația sa ?
I.N.: Ideea cu presupusa impostură a românilor nu este fundamentală în economia ideilor lui Cioran despre metehnele spiritului românesc. Sunt altele, mult mai grave, menționate deja și asupra cărora n-are sens să mai insist. Impostura este o formă de inducere, prin înșelăciune, a unei imagini cosmetizate, care contrastează cu realitatea. Or, românul are această tentație, de a furniza celorlalți o imagine cât mai ademenitoare, eludându-și eventualele slăbiciuni înstructurate în condiția sa etnică. Am cunoscut și eu, deși părerea mea nu contează în acest cadru de analiză, oameni care arborau o imagine ideală, demnă de toată încrederea, dar care, până la urmă, se dovedea falsă, ipocrită, înșelătoare. Se-nțelege că impostura ține, în ultimă instanță și de media culturală sau treapta spirituală în care se găsește cel ce-o ilustrează. Iată ce nota în septembrie 1967 în notațiile sale de jurnal ținut în secret: O oră cu o româncă - care m-a scos din sărite, care, pentru a se arăta interesantă, s-a apucat să mă contrazică punct cu punct. Lipsă de simplitate, de încredere în sine, care o îndeamnă să-și dea aere. Nici o subțirime de spirit, totuși un soi de inteligență. Cine mă va scăpa oare de compatrioții mei? Caiete III, p.239).
Cine dintre noi n-a întâlnit asemenea tipologii dubioase și fals-arogante? Ceea ce nu ne mai spune Cioran este altceva. Meteahna nu este specifică doar spiritului românesc și nu caracterizează doar etnia valahă, ea se manifestă peste tot unde societatea se află într-o media culturală scăzută și-ntr-o treaptă istorică inferioară. Impostura nu se manifestă decât în tandem cu mediocritatea și-ntr-o binomică relație cu incultura, cu diletantismul și snobismul, când omul vrea să pară altceva decât ceea ce este în realitate.

A. P. : Trăim într-o Românie bântuită de nimicuri. Se moare de gripa aviară, de gripa porcină ... de indiferență. În mâinile cui s-ar găsi salvarea României ?
I.N.: Aveți dreptate. Lumea continuă să moară, să se primenească din cauze ce transcend voinței noastre. Așa a fost întotdeauna și așa va fi în continuare. Nimeni nu deține un panaceu pentru stoparea acestei fatalități inexorabile. Nici n-ar fi de dorit, căci menirea omului este să se nască, să trăiască și să moară. Durerile noastre, ale românilor, nu țin de statutul ființial ce ne-.a fost hărăzit, ci de capacitatea noastră de a ne administra eficient potențialul de care dispunem, de a ne găsi liderii potriviți, care să ofere exemplaritate, să caute și să identifice căi de drenaj profilactice pentru țară, pentru optimizarea evoluției noastre istorice. Aici s-au încurcat lucrurile. Maladia e veche, genetică, iar timpul la noi n-a avut rol terapeutic, ci, dimpotrivă, a radicalizat micimea românească. Lungile decenii comuniste în care toate onorurile reveneau clasei muncitoare a adâncit și mai mult prăpastia dintre cultură și subcultură, dintre potențialitate și virtualitate în ceea ce privește aptitudinea de a ne gospodări țara eficient și de a gestiona optimal resursele și posibilitățile de emancipare.
Hajdeu intuise bine când afirma că românii nu sunt nici buni, nici răi, nici vicioși nici virtuoși, ci au chipul și asemănarea conducătorilor săi. Este viteaz dacă are conducători temerari, este virtuos dacă cei ce-l conduc dovedesc vrednicie și tărie morală. Dați acestei nații conducători cinstiți și veți avea un popor cinstit, dați-i conducători vrednici și veți vedea ce calități frumoase arborează românul în conduita și comportamentul său. Am tot explicat eșecurile din evoluția noastră prin teoria boicotului istoric, prin ispitele puse în mișcare de poziția noastră geografică – la granița dintre cele trei imperii hrăpărețe, dar, de fapt, răul se găsește noi, în incapacitatea noastră de a ne gestiona potențialitățile cu care-am fost hărăziți.
In popor există o parabolă care explică destul de convingător împotmolirile noastre în diluviul istoriei. Se spune că în vremurile de demult, când Dumnezeu și Sf. Petru obișnuiau să mai coboare din când în când pe pământ pentru a vedea ce mai face Omul plăsmuit de el în cea de a 6-a zi genezică, a ajuns și în părțile noastre și-a văzut pe bietul valah slab și vlăguit, lucrându-și ogorul cu o pereche de boi costelivi și lihniți. Surprins de această imagine apocaliptică, Dumnezeu bagă mâna în straița ce-o avea pe umăr și aruncă ceva invizibil pe deasupra teritoriului valah. Lucrează înainte omule, de-acum vei avea tot ce-ți trebuie și chiar mai mult. Si pleacă.
Nu departe de locul unde omul nostru își vedea de treabă era o fântână sub o salcie plângătoare și cei doi s-au oprit să se răcorească de soare și drum lung. Apoi se opresc să-și odihnească trupurile epuizate la umbra salciei plângătoare. Valahul, care înțelesese ceva din gesturile celor doi, s-a strecurat tiptil, a luat straița din locul unde era aninată și-i răstoarnă conținutul în întregime pe ogorul său. Trezindu-se, Dumnezeu simte că straița e goală, vede că în toată întinderea nu era decât valahul ce-și vedea liniștit de treaba lui și-nțelege ușor situația.
Valahule, a rostit cu năduf, eu bogățiile înapoi în straiță nu le mai pot aduna, dar te blestem să ai tot ce-ți trebuie și mai mult decât îți trebuie, dar să nu te bucuri de avuția ta.
Românii au cărăușit prin veacuri acest blestem de care n-a fost dezlegat niciodată. A calculat cineva amploarea bogățiilor înstrăinate – de la cucerirea romană la cea otomană și la administrația fanariotă? A calculat, după câte știu, Ilie Bădescu, iar cifrele – numai cele ce semnalează cantitatea de aur scursă în exterior – se estimează în cifre astronomice.
Repet. Ceea ce a lipsit României din totdeauna a fost buna administrație, gestionarea competentă și responsabilă a teritoriului și a interesului național. De multe ori, în istorie, anumite frânturi ale teritoriului românesc au evoluat sub diferite administrații străine: Ardealul sub dominația Imperiului Austro-Ungar, Bucovina sub administrația Austriei și Basarabia sub dominația rusă. Bun prilej pentru politicienii din Regat să claxoneze idei mărețe și cu trecere la popor precum: dezrobire, eliberare, suveranitate, întregire ceea ce ținea, cu adevărat, de demnitatea ființei noastre naționale, dar ce fel de dezrobire când peste tot, în teritoriile aflate sub administrație străină, nivelul de viață și veniturile erau mult superioare celor existente în Regat. C. Stere, care a comparat statisticile vremii a constatat cu stupoare că adevărata înrobire se aronda românilor din teritoriile autonome, nicidecum celor din teritoriile înstrăinate, unde nivelul de viață era net superior, că adevărata dezrobire, de-ar fi fost să se realizeze, echivala cu înrobirea lor, mai exact cu aducerea lor într-o stare materială precară.
Au fost întrebări la care n-am răspuns cu plăcere, dar realitatea trebuie afirmată răspicat și nu tăinuită sau eludată. Urez cititorilor revistei Citadela gânduri senine și… tranziție ușoară.