agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-06-15 | |
Nimic durabil nu se construiește pe minciună. Literatura română de azi, în latura ei oficială, aceea de care țin pîrghiile administrative ale fondurilor publice și puterile iluzorii ale unor instituții inutile e jalnică. Ca unul care a trăit cît să fie conștient în regimul comunist și a văzut în amîndouă regimurile scriitori români lingînd dosurile puternicilor zilei pentru trei arginți, onoruri inutile și tinichele zornăitoare, am dreptul să spun că, pentru mine, diferența între o conștiință vie și o jigodie e limpede. Ca unul care nu dorește în literatură nimic, care nu datorează nimic nimănui și disprețuiește profund elasticitatea coloanelor vertebrale ale majorității colegilor de breaslă, voi deschide gura și voi vorbi liber. Ca unul care este neinteresat de bunăvoința mai marilor literaturii române, de burse și sinecuri, de cabale literare și de dispute de dugheană, voi spune că împăratul e gol!
Literatura română contemporană, în latura ei oficială, e o minciună. Prima minciună e în chiar vîrful ei: de ani de zile, un întreg complex financiar, organizațional și mediatic este pus în mișcare în chip absolut inutil pentru a-l transforma pe Mircea Cărtărescu într-un scriitor nobelizabil. Mircea Cărtărescu este un mare scriitor și o spun ca unul fascinat de literatura lui. Dar nu va lua niciodată premiul Nobel pentru literatură, iar orbirea celor care nu pricep acest lucru este sublimă dacă n-ar fi vinovată, cîtă vreme fonduri publice imense raportate la sărăcia din literatura română, de pildă prin Institutul Cultural Român, sînt folosite pentru a promova în exterior literatura acestuia. Mircea Cărtărescu e un mare scriitor dar un individ atît de profund ratat ca și conștiință publică încît simțul ridicolului ar trebui să-l împiedice a se mai manifesta ca atare. Asta, încă, n-ar fi un păcat așa de mare. În spatele naivității sale funciare, însă, o întreagă armată de profitori, lichele, impostori, panglicari, curve obosite și geambași literari constituie o curte de tip bizantin atît de intens preocupată să conserve privilegii, sinecuri și relații în dauna oricărei evoluții a literaturii române încît Mircea Cărtărescu, care nu va lua premiul Nobel, este și principalul obstacol în calea unui Nobel românesc pentru literatură cîtă vreme curtea sa, în frunte cu nevasta, va avea un cuvînt de spus în literatura română. O feroce cabală a mediocrilor de funcționarea căreia Cărtărescu se face vinovat doar prin naivitate, aneantizează orice competiție reală la adresa acestuia și permite o carieră literară internațională cu voie de la oficialitățile literaturii române doar unor mediocrități care au făcut pactul cu „sistemul ticăloșit” și au acceptat să-i reprezinte interesele. Institutul Cultural Român este, în acest moment, o instituție la fel de utilă pentru prestigiul internațional al literaturii române ca și o frecție la papionul lui Horia-Roman Patapievici. Aproape toate ierarhiile oficiale ale literaturii române contemporane sînt profund viciate de corupție, majoritatea premiilor cu relevanță națională se dau în urma unor negocieri de talcioc între critici, editori, scriitori și organizatori. Uneori, președinții juriilor respective împart sumele de bani aferente premiilor respective cu scriitorii premiați. Alteori, criteriul după care se fac nominalizările și premierile e să nu se „supere” vreo editură importantă că n-a fost la masa bogaților iar Uniunea Scriitorilor a devenit o simplă bursă a trocurilor literare. O literatură în care una dintre cele mai bune cărți de poezie ale ultimului deceniu, „Aerostate plîngînd” a lui Traian T. Coșovei e complet ignorată de mai-marii literaturii pentru că personajul le e neplăcut e un fals în acte publice. O literatură în care cei mai puternici debutanți ai ultimilor ani, Marius Ștefan Aldea, Dan Herciu sau George Asztalos sînt trecuți cu vederea pentru că sînt excentrici complexului editorial și mediatic specializat în crearea de mituri umflate cu pompa pe care să le vîndă pulimii e o impostură. O literatură în care scriitori de talia Danei Banu, a Ancăi Mizumschi, lui Eugen Suciu, a lui Viorel Mureșan ori a lui Ion Chichere, ca să dau doar cîteva nume din generații diferite, sînt nebăgați în seamă de establishment e o literatură de lăbari. Aș putea să dau exemple în continuare, dar prefer să rămîn la acestea, în scop didactic. Oricum, o dezbatere reală și onestă asupra funcționării mecanismelor succesului și promovării în literatura română contemporană nu va avea loc în curînd, cîtă vreme lichelele conduc, se autoreplică și-și conservă privilegiile meschine – e același lucru cu „reforma clasei politice”. La altă scară, dar identic. Astfel, literatura română, în latura ei oficială, seamănă ca două picături de apă cu viața publică românească și nici n-ar fi putut fi altfel. Mizele luptei literare, însă, sînt rizibile. Dacă politicienii se luptă pentru acces la resurse, femele și putere, scriitorii se luptă pentru mize ridicole și glorii de carton. Aș putea glosa în continuare pe marginea acestui subiect dar prefer să tac mai departe. Pentru că mai departe găsim Uniunea Scriitorilor din România. Uniune de breaslă cum ar veni. Vorbesc din calitatea de membru al USR și premiat de două ori cu premii ale acesteia, deci n-am altă frustrare decît aceea că instituția asta e prost condusă. În fruntea USR îl găsim pe Nicolae Manolescu, un individ care este cea mai limpede ilustrare a adevărului că niciun om nu trăiește pînă la moarte. În cazul lui Manolescu, acesta a încetat să mai trăiască, în sensul adagiului sus-menționat, prin anii 90, de cînd s-a transformat într-o pernuță de înfipt acele decorațiilor, insignelor și tinichelelor. De fapt, pe Manolescu îl doare undeva de scriitorimea română: plantat la Paris, într-un funcțiune decorativă, domnia-sa a delegat, practic, conducerea Uniunii unor nenea și unor tanti. Trecînd peste pierderea sediului USR, Casa Monteoru (în niște procese în care e limpede că cineva, nu știu cine, a încasat șpăgi babane pentru non-combat) Manolescu a patronat o dramatică pierdere de statut a scriitorului român. Maestru al dezinformării și manipulării, pe care le practică atît de abil încît eu unul îl bănuiesc de participarea la stagii periodice de perfecționare, dintr-o poziție activă și acoperită, Nicolae Manolescu este cel mai prost administrator pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor în ultimii douăzeci de ani. Fariseu și impostor, contestat virulent și pe bună dreptate, Nicolae Manolescu se ține cu dinții de o funcție de care își bate joc deși n-ar avea motive să fie atît de încrîncenat în a reprezenta prost scriitorimea română: rămîne în istoria literaturii române ca cel mai bun produs al regimului comunist în materie de critică literară, nu cred că are probleme financiare și nici pupincuriștii din jurul domniei-sale nu merită un sacrificiu atît de dramatic! Mai ales că, lipsit de legitimitatea pe care o dă competența, dl. Manolescu începe a se transforma, din dorința de a-și salva gașca, într-un simplu instrument de propagandă politică. Urît final pentru cineva cu pretențiile d-voastră, dle. Președinte! Unul alt personaj detestabil ale literaturii române contemporane e geambașul literar. Atotștiutor și trend-setter, de obicei scriitor ratat și interesat nu de literatură ci de propria lui statuie, geambașul literar român presează asupra oricui, mituiește în dreapta și în stînga, pupă mîni și cururi dacă e cazul, spală pahare la chefurile celor puternici, are prieteni în lumea bună și practică machiaverlîcul de baltă. E prieten cu politicieni, ia bani de la Minister, de la Consiliul Județean, de la Fundații și Asociații. În sine, n-ar fi nimic rău în asta, lumea e plină de personaje detestabile. Din nefericire, însă, geambașul literar român e persoană cu influență; orice scriitor care nu-i face temenele și nu-i ridică osanale va fi marginalizat și considerat ciumat. La vîrful literaturii române, așa cum e ea acuma, nu rezistă decît cei dispuși să-și miroasă reciproc pîrțurile și șosetele nespălate prefăcîndu-se că reprezintă o elită valorică. Din pricina geambașilor literaturii române, mari scriitori sînt trecuți cu vederea și aruncați în uitare! Cum ierarhiile oficiale sînt, în bună măsură, rezultatul activității acestor personaje sinistre, literatura română e o glumă. Sigur, în tot acest complex mizerabil, chiar și statistic vorbind, aterizează și scriitori de calitate, doar atunci cînd aceștia, din diverse pricini, nu mai pot fi ignorați. Simptomatic e cazul lui Ion Mureșan, care, dintr-un „marginal” al generației 80 a ajuns să amenințe poziția de lider a lui Mircea Cărtărescu. Dar nu ne interesează soarta lui Ion Mureșan ci soarta literaturii române. Care, atîta vreme cît va rămîne doar o anexă a intereselor actualilor diriguitori ai destinelor sale, va rămîne o activitate de seră, menită să satisfacă orgoliile și interesele meschine ale unei întregi categorii de trepăduși. Literatura română oficială este atît de departe de public și atît de ruptă de realitate încît numai naivii se pot mira că, de cele mai multe ori, evenimentele literare oficiale sînt atît de plicticoase încît se scorojește varul pe pereții sălilor care le găzduiesc. Ruptă de public, literatura română oficială e un fel de snobăreală fără miză, în care diverși sfertoautori se află în situația de a pretinde că fac revoluție cu voie de la Guvern și avangardă cu bani de la stat. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate