Mircea Ivănescu a fost văzut ca un poet atipic în spațiul poeziei românești. Motivațiile acestei aprecieri cvasi-unanime apar diverse și nu de puține ori contradictorii. Influențat de literatura americană, dar mai ales de lirica anglo-saxonă, Mircea Ivănescu a preluat acest filon, din care a extras nu doar un stil, ci și-a făurit o „manieră personală” de a scrie (M. Petroveanu). Prin tradiție îndreptați spre lumea și sensibilitățile poeziei franceze, după cum poetul însuși recunoaște, sunt confrații săi de generație poetică, ce au aprofundat imperfect – după spusele lui Ivănescu – alte modalități lirice.
Mircea Iorgulescu („Rondul de noapte”, 1974) remarca „un poet rafinat și bizar, fără prea multe legături cu lirica epocii sale”, când s-a referit la autor, pe care l-a analizat cu atribute precum „monoton, complicat și difuz, în mereu eșuata sa tentativă de a se explica”. În context, rezultatul acestei atitudini poetice, după Iorgulescu, ar fi o „confesiune imposibilă, dramatică și absurdă în același timp”, dată fiind contopirea realului cu imaginarul, a ficțiunii cu realitatea.
O cu totul altă interpretare a fost oferită de către criticul Mihail Petroveanu („Traiectorii lirice”, 1974). Aceasta a afirmat, de pildă, că poezia respectivă „se alimentează în chip substanțial din capacitatea producerii unui tip de ficțiune, de invenție a unei lumi imaginare (…), posibilă în limitele unui burlesc aparte, ținând mai mult de fantastic decât de caricatural”, o lume pe care, în orice caz, nu o ating și nu o pot compromite procedeele subminării.
Cât privește forța de atracție care ține în viață proiecțiile imaginare de acest tip, poate fi remarcată originea ei existențială într-o trăire naturală, pe cât de profundă, care este erosul cu transfigurările lui dătătoare de lumină și de viață reînviată, atât în interior, cât și în exterior. Hiperrealitatea creată de dragoste seamănă cu un foc ce nu-și consumă fitilul, ține de o fenomenologie cu totul specială, care, după Julius Evola, stabilizează mintea într-o stare de transcendere a antagonismelor vieții, făcând-o să privească liberă prin moarte... Dragostea este cea care salvează sufletul de teamă și menține vederea și lumina atunci când ochii se închid. Precum gândul la Dumnezeu, și cel la ființa iubită valorează ca o acțiune și nu doar ca un gând preliminar acesteia – sună, în aceeași sferă de intuiții, o subtilă constatare făcută de eseistul Al George. Motricitatea și sensibilitatea sunt pe deplin și instantaneu satisfăcute. Remarca se aplică pe deplin universului de trăiri m-ivănesciene. Aici, pura apariție a ființei iubite a fost investită cu valoarea de epifanie, de realizare dintre cele mai înalte, deopotrivă în ordine materială și spirituală: „Și adevăr aici înseamnă chipul cu ochii ei deodată privindu-mă, și ea aplecându-se/ să mă binecuvânteze”.
„Pentru un îndrăgostit, orice detaliu banal tinde să apară altfel decât în chip obișnuit, el având funcția primară de a lovi în chip muzical sensibilitatea, în această calitate fiind mai degrabă un stimul senzitivo-motric decât o denotație rezervată receptării mentale. Realitatea cea mai statică e recepționată în regim diegetic, pasivul ia locul activului, descrierea unei realități aparent anoste are o funcție epică și o intrigă ascunsă, ca și când s-ar îngâna, s-ar fredona o narațiune, pregătindu-i chiar în acest mod abstract, schematic, tiparele prin ritmare, prin modulare, ținerea tactului, punerea accentelor strategice. Astfel prozaicul este pus în mișcare și își relevă natura lirică subtilă” (C. C. Lasswell, „Memorie și prezent”, în revista „Condiția umană”, Jabalpur, nr 3/ 2010).
Semnificația de fond, de atmosferă, a poeziei lui Mircea Ivănescu, poate fi înțeleasă mai bine dacă o raportăm la muzică, la această formă de creație unică în natura sa, arta cea mai abstractă și totodată cea mai concretă. Prin sunet se depliază în lumină mișcarea însăși a sentimentului (neprecedat de o referință empirică, dar care își poate crea o referință în posibil și în deplină libertate), prin nenumăratele nuanțe ale înălțimii timpului, duratei sau intensității, combinate în raporturile dintre tonuri și în edificiile polifonice. Tensiunea acumulată și rezoluția ei, dar mai ales modul cum aceasta se descarcă, sunt de o importanță capitală pentru aprecierea sensului global și atmosferei spirituale în care se scaldă o creație. Eugen Simion remarcă folosirea inteligentă de către Ivănescu a tehnicii sugerării prin contrariu, prin care absența și minimalizarea se prefac în prezență și potențare.
În aceeași ordine de idei, poate fi aici util un citat din Wagner: „impresiile vieții ne țin captivi până ne eliberăm de ele prin modelarea formelor interne ale sufletului, care nu sunt în nici un caz generate de aceste impresii, ci sunt numai trezite din ascunzișurile lor adânci, astfel că imaginea artistică nu este rezultatul impresiilor, ci dimpotrivă, o eliberare de ele”. Ideea exprimată de Wagner transmite mesajul că există o lectură empirică a lumii inadecvată cerințelor spirituale și care atrage spiritul prin forța unei constrângeri nedorite, la urma urmei. Arta nu privilegiază această lectură empirică a lumii. Bunăoară, în unele cazuri, prozaicul este astfel folosit încât intensifică simțul concretului pentru a-l reda pe acesta universului sufletesc. Pentru a capta hiperconcretețea, imaginea trebuie să fie luată dintr-o realitate ușor precară, fără podoabe, ca să aibă impact, să fie credibilă, ireductibilă la un simbol sau la un semn-idee (vezi J. Lacan și funcția deșeului lingvistic).
M. Petroveanu a intuit cu justețe, în context, importanța fenomenologiei iubirii – articulată cu evidente conotații medievale și romantice, de tipul celor pe care le promovau nobilii Fedeli d’Amore. După cum se știe, aceștia erau îndrăgostiți de la distanță și chiar de la orice distanță, de pildă cea care separă viața de moarte. Iubirea este însuși factorul de protecție a universului imaginar, străbătut de un curent resurecțional continuu și pe care atingerea cu sfera sugestiilor și imaginilor negative (primite în poezie – atenție! – în calitate de cuvinte și conotații, nu de realități propriu-zise) nu ajunge să-l scurtcircuiteze și să-l devalorizeze. După cum procedează Mircea Ivănescu, se poate constata că erosul este cel ce pune în mișcare o fenomenologie poetică ultrarafinată, pe fondul unei sensibilități manevrate, însă, cu inteligență și mult calm. „Adept al filosofiei artistice a lui Edgar Allan Poe, Mircea Ivănescu crede în transa lucidă, în fascinația strunită” (M. Petroveanu). Amintitul critic a identificat în existența acestui sentiment armonios, ce se poate deplia, asemeni muzicii, în toate tonalitățile majore sau minor, însuși sistemul imunitar propriu unui organism imaginar sănătos, ferit de boală și de moarte spirituală. Þinta iubirii, ca și a poeziei, nu e și nu poate fi „demascarea”. Reducerea la o convenție, la un joc arid de fenomene, nu e proprie acestui tip de practică poetică. Dimpotrivă, Mircea Ivănescu trăiește cu regretul că „proiecția riscă să nu fie luată în serios, să nu fie tratată cu încredere în realitatea deplină și gravă, pe care trebuie s-o acordăm unui univers animat de pasiune”.
De la „Poeme” (1974) și „Poezii” (1974) la „Poeme vechi, nouă” (1989) trebuie arătat că Ivănescu parcurge o traiectorie poetică evident inversă celei bacoviene în ceea ce privește atitudinea lirică și modul de a folosi limbajul. Mircea Iorgulescu s-a referit la un „lirism al antilirismului”, caracteristic lui Ivănescu. Cu o dexteritate unică, poetul dă naturalețe artificialului. E acesta, după noi, un mod de a eradica – în chip ideal, paradisiac – opoziția dintre natură și cultură, cultura văzută ca o natură fără catabolism.
Poetul își imaginează că inventează sau întemeiază „simțământul în gloria căruia ceastălaltă ființă/ se va arăta, prin praful de soare” și continuă, între paranteze: „așa cum e o stradă, nepietruită”... Realismul detaliului prozaic, în context, trimite la un a fi râvnit ca valoare esențială, ce se opune neantului, tendinței de aneantizare a chipului, urmare a eroziunii sentimentelor. Prezența persoanei iubite dă prin sine consistență spațiului și lucrurilor, făcându-le să fie, să existe, chiar la modul minimal. În caz contrar, cum se întâmplă de obicei la schizofrenici, realitatea suferă o derealizare acută, o asemenea deconcretizare care face ca lucrurile, deși tangibile, să pară ireale, umbre fără contur, un gol fără sfârșit și fără început. Preferința aparte a lui Ivănescu pentru literatura scrisă de Scott Fitzgerald apare profund motivată. Ambii au în comun reperul unei lumi derealizate, la marginea nebuniei, pe care o poate smulge din irealitatea ei dragostea, cea dăruind căldură și „tandrețe nopții”. Chipul ființei iubite seamănă cu aurora boreală, apariția ei, cu o geneză, cu o creație cosmică. Figura feminină e cuprinsă încet în obiectiv, ca și când i s-ar lua fața în palme. Operatorul e însuși poetul, a cărui virtute și a cărui virtuozitate constau în a atinge de la distanță, cu sufletul, și cu atât mai intens.
Lume și chip constituie o unitate absolută de manifestare. Ne explicăm de ce detaliile prozaice sunt receptate în funcție de prezența persoanei, prin care ajung ele însele la ființa sensului, dobândind o consistență.
La vremea sa, Ștefan Cazimir l-a inclus pe Mircea Ivănescu în grupul neofanteziștilor și, de asemenea, într-o antologie a umorului liric. Infinita duioșie ce lucrează în substratul și, uneori, în răspărul mersului poemelor sale – ca o voce din adânc, ca un contrapunct nelipsit – a fost evidențiată de autorul antologiei amintite prin reproducerea cvasi-incantatoriului poem „Cântec de adormit elefantul”.
Despre influența existențialistului Kierkegaard (îndrăgostit de neuitata Regine) și a lui Mallarmé curtenitorul, cel la care apare, ca și la Ivănescu, un plural reverențial, „noi” în loc de „eu” – un mod nobil de a repartiza uniform lumina pe întreaga suprafață a existenței –, despre ecourile literaturii romantice germane sau ale romanului polițist tip Agatha Christie asupra literaturii compuse de Mircea Ivănescu, putem citi în studiile realizate de Matei Călinescu și Ion Negoițescu. Aceștia, de asemenea, s-au referit pe larg la biografia poetului și, totodată, au analizat ponderea și rolul biografismului în literatura nouă.
La proustianismul ivănescian s-a făcut adesea referire (d. ex. N. Manolescu). Spre deosebire de autorul francez, scriitorul român speră să regăsească timpul pierdut nu retrăind o senzație îndepărtată în timp, a sa proprie, ci numai cu condiția să regăsească în suflet iubirea a cărei urmă nu s-a putut șterge. Reînvierea se petrece întotdeauna în doi, în viața de relație. Mircea Ivănescu – acest poet unic, nereceptat cum se cuvine, la noi, și din pricina rafinamentului său cu trimiteri metapoetice specifice (M. Mincu), este, fără doar și poate, un imanentist care descoperă transcendența în orizont fenomenologic.
Este o transcendență impusă de trăire, în care imaginația se încrede în mod spontan, născând vederi fosforescente, ce traversează întunericul, făcându-l tandru și familiar. Chipul este centrul absolut al acestui univers, cheia lecturii lumii, arvuna încredințării într-o existență veșnică și armonioasă. În universul iubirii religioase, mistica precede morala și o generează. În poezia la care ne referim, se întâmplă aproximativ același lucru, desigur pe un alt plan. Astfel, noblețea îndrăgostitului, frumusețea lui întru tot și toate, pentru care se cuvine să fie iubit, sunt răspunzătoare de atitudinea etică, de un comportament cavaleresc, moral prin jertfelnica dăruire de sine. Un metabolism al luminii, incorporator de universalitate, dictează repartiția uniformă a strălucirii în spațiile intens polarizate. Drept aceea, figura rivalului în dragoste primește și ea cunună de aur, așa cum o primește orice alt pretendent. Mai mult, împreună alcătuiesc un „noi” condescendent. Poetul evită, dintr-o discreție indicibil de frumoasă și care-i este absolut caracteristică, să pronunțe cuvântul „eu”, când se orientează spre femeia dorită. Îl lasă, în schimb, să existe pe acel inefabil „noi”, spațiu infinit al libertății „ei”.
Un creștinism de fond se descoperă în creația acestui poet singular – în peisajul liricii noastre și nu numai –, mărturisitor despre nemuritoarea credință în dragoste.


Florin Caragiu

(Text apărut în revista "Poesis Internațional", Anul II, Nr. 6, Septembrie 2011, pp. 33-34)