Am avut de multe ori ocazia să-l ascult pe poetul Emilian Marcu recitându-și din poeme și, trebuie să recunosc, îmi este mai dificil să-i citesc textele în singurătate. De aceea l-am invitat în mintea mea (în intimitatea mea) și l-am rugat să-mi citească așa cum numai el se pricepe. Dar nu l-am lăsat să-mi divulge și partea ascunsă a cuvintelor, căci ar da în vileag arta grădinarului. Dedublându-l de lectură îmi dau seama că Emilian Marcu nu poate fi înțepat oriunde în insectarul literaturii române, chiar dacă unii l-ar așeza printre optzeciști. Punctul meu de vedere e că poetul nu îmbrățișează sub nici un chip masca și carnavalescul gratuit al optzecismului. Argumentez cele spuse prin faptul că des întâlnești în lirica lui Emilian Marcu elemente ce trimit către universul muzical și către cel vegetal. Trebuie, pe de altă parte, să recunoaștem, identificăm un anumit tip de carnaval în lirica poetului, dar nu unul antrenat sub zodia hazardului, a suprarealismului poetic, ci mai curând într-o manieră barocă. Pe bună dreptate unii critici au identificat în Emilian Marcu un poet neo-romantic. Temele pe care le abordează, tehnica de lucru, cuvintele și jocul împreunării acestora nu fac decât să-i ofere un loc aparte, original, în literatura contemporană. Cel puțin, dacă avem în vedere cel mai proaspăt volum de poeme, anume „Arta Grădinarului” (Ed. Junimea, 2011), așa par să stea lucrurile.
Citind „Arta Grădinarului” mi-am amintit de un aforism a lui Novalis în care tânărul înțelept spune că cel care scrie cu adevărat poezie, scrie despre natură. Iar cel care scrie despre natură nu poate fi egoist. El înțelege că natura e împărăția poeziei. Pare-mi-se, Emilian Marcu scormonind în amfiteatrul liricii sale după personajul care ar putea lega deopotrivă pe Poet de Natură l-a descoperit pe Grădinar. Aici e un pariu pe care poetul și-l asumă în fața literaturii contemporane. Acela că, personajul descoperit poate fi pus îl lucrul poeziei pe parcursul unui volum. Adică, Emilian Marcu ne apare, cred, pentru prima dată cu un volum unitar.
Poetul consideră că Grădinarul are un ins special, în care sunt legate toate elementele care pot construi un întreg. Acest întreg este fundamental încărcat de dumnezeire, de sacru. Da, putem apăsa ideea că Emilian Marcu se dovedește a fi un poet care își desfășoară știința în baza argumentului geometriei sacrului. Spunând acestea sunt obligat să aduc în vedere un poem în care autorul evidențiază relația pe care grădinarul o are cu sunetul divin, clopotul, și nu orice clopot, ci acela care înalță sufletul, acela care te face să vezi lumina albastră, adică acele clopote cântătoare: „Clopote cântătoare, din piatră la ora de muzică / În străfunduri, într-o combustie intensă: orchestra.// Figurine de lemn, foste buduroaie de miere . / Case de taină ale albinelor la întretăierea tăcerii . / Ciudate instrumente țin, ca pe niște ofrande în mâinile lor:/ Gong, shang, jue, zhi și yo / Și iarăși și iarăși sunetele până la noi / Do, re, mi, sol, la; do, re, mi, sol, la./(…)/ Grădinarul deposedează gongul de sunet / Cu o pilă subțire și zeamă de ambră./ Fiertură din plante cultivate de el;/ un ceai pentru viitoarele milenii.// Sunete calde în alambicul de piatră,/ ceai din codițele flori de tei / În fierbere lovind marginile gongului / Se transformă în mesaje spre lume”, (Ora de muzică).
Grădinarul/Poetul este acela care lucrând cu arome/cuvinte poate deschide sufletul către viața veșnică. El este acela așezat între cer și pământ. Acela care îmbină planurile întocmai pentru a face văzută adâncimea lumii. Arta Grădinarului/Poetului nu cunoaște, așa cum însuși Marcu o spune, nici margini, nici timp, ci doar adâncire, cunoaștere, profunzime: „Uleiuri aromate lângă fântână, / Ireale parfumuri din săculețul mirositor / Pentru viața cea veșnică sunt gata.// Grădinarul cuprins de mâhnire îngemănează / În alambicul stelar această fiertură miraculoasă./ Arta lui nu cunoaște nici margini nici timp:/ O adevărată podoabă pentru plantele aromate”, (Arome de la fântâna cu mandarini).
Poezia lui Emilian Marcu întruchipează aromele, dimensiunile gospodăriei universului. Potrivit lui Emilian Marcu, Grădinarul/Poetul zămislește cheia frumosului, punând în relație semințe și necunoscute mirodenii. Dar, pe altă parte, această zămislire nu se realizează ușor, ci doar în urma unor sincere și profunde căutări, crize ale sufletului. În viziunea poetului ieșean arta Grădinarului poate fi identificată în arta naturii. Altfel spus, înflorirea universului este strâns legată de activitatea elementelor care construiesc totul vegetal. Relevante considerăm din acest punct de vedere versurile din poemul antologic Pe lanurile de in după atâtea milenii: „Grădinarul artei lui se dedică / Cum albinele muncii terestre se lasă în scufundare./ (…)/ Stele înflorite, ca zarzărul în aprilie / Desăvârșirii se lasă desăvârșite”, iar în alt poem, Printre manuscrise vechi poetul spune: „Printre manuscrisele vechi, icoane ale gândului / Grădinarul cultivă semințe de necunoscute mirodenii./ Le usucă-n pridvor cu respirarea palmelor lui,/ Le îngemănează-n mirare să le vânture timpul:/ E singurul punct de sprijin în univers arta lui!”
Emilian Marcu este unul dintre aceia care nu fac salturi de cascadorie în poezie, deoarece pentru el poezia se înfățișează ca o lumină care apare printre semințele viselor, idealurilor și memoriei. Deși grădina poetului e cromatic miraculos încărcată, albul de zăpadă este nuanța care se decantează printre marile semne ale lumii. Grădinarul/Poetul își găsește în grădina/călimara frumos încrustată din fildeș și ceară identitatea angelică. Forfota grădinii, neliniștile poetului sunt de fapt stările armonice ale universului angelic, care, în cele din urmă, dau în vileag proiectul/manuscrisul de sare al liniștii, al candorii, al înaltei iubiri, apropiere de adevăr. E un joc al simbolurilor disparate în care regulile sunt deopotrivă impuse de natură iar, pe de altă parte, de sufletul grădinarului. Pentru a intra în insula poetului trebuie să știi de la început că fiecare urmă, fiecare semn vegetal aflat pe acest tărâm te obligă să te deschizi și să te înclini în același timp către aromele transcendentului, adevărate, ușoare precum visul. În acest sens poemul Adevărul, ușor precum visul dă în vileag discursul și caligrafia fină, limpede și ancestrală a celui aflat în căutare de „performanță” spirituală: „O, iată, în insula noastră, într-o mistică stare / Îngerul umblă, pe aripi, cu manuscrise de sare:/ Pe rând, la nouri le ridică și chiar mai departe / Măsurând visul cu gravitație.// Șarpele Phylon din desișuri de arată / Când lumină când otravă săgeată.// Cu privirile îl ridică, dintre lauri, până la cer;/ Cu îngerul se îngemănează și pier.// Adevărul, ușor, ca visul în decantare / Abia de percepe această ciudată îngemănare.// Și piatra, și piatra, filosofală închipuire / În sine zidește manuscrisele spre nemurire.// O, cu Grădinarul iată, în mistica lume / Îngerul umblă cu un manuscris fără de nume.// Ochii mei să citească nu pot, în aceste deluvii:/ Șarpele Phylon cată-n înalturi heruvii.// Din desișurile acestor cuvinte ni se arată / când lumină, când otrăvită săgeată // Adevărul, ușor, precum visul în decantare / poartă-n înalturi umbra Grădinarului numai sare”.
Poetul este adeptul vizionarismului de tip arhaic, dar în același timp conectat, prin întâmplare, la intertextualismul cotidianului, de unde putem vorbi despre un flux de simboluri, care devin treptat umbre peste apele cerului. Metafora lui Emilian Marcu este busuiocul înflorit al celui care își trăiește singurătatea nu ca pe un amurg, ci ca pe o rană care-și luminează în adâncurile eului culoarea lucitoare. Ca și Grădinarul, Poetul este meticulos în căutarea logosului potrivit, în așezarea în țărână/în vers a semințelor care clipocesc și ard precum fetele cerului. E o avalanșă de iconuri, de arome, de culori, de umbre, de păsări, de flori, grădina lui Emilian Marcu. Dar din acest amalgam de vise și de proiecții ale îndemânării grădinărești izbucnesc respirațiile și broderiile sacre ale universului. Se simte puternicul crez al celui refugiat în propriile-i sentimente, a celui care-și face din viața sa o epistolă către cei care-și complotează și sufocă viața de fiecare zi cu sentimente caniculare. Emilian Marcu, ca și Grădinarul (Herber), este acela care se resemnează și, din postura de text, își arară supunerea viitoare: „Herber, Grădinarul cel trist / Adusese-n bibliotecă, peste reci mucegaiuri,/ Peste ochii de aur ai târâtoarei pe verticală / (paingul lipsit de linia orizontală)/ Tomurile acelea bibliofile despre facerea Lumii,/ Despre începutul melancoliei și despre / TRISTEÞE./…/Herber, Grădinarul cel trist,/ Cu însemnele morții trecute pe o piele de bivol,/ Printre mucegaiuri,/ Așează cu răbdare, la picioarele magului,/ Semnul supunerii lui viitoare”, (Herber). Prin urmare, Arta grădinarului este arta strigătului existențial, arta înfățișărilor visului baroc, arta înaltei poezii, a tablelor sacre, pe care este inscripționat gros cu literă de grădină „Ce nebunească trecere și ce stranie…!”