O excursie la Praga, contemplarea arhitecturii, carnea măcinată de ploaie, căutarea furibundă, vizitarea unei expoziții Dali, lecturi din Kafka și pași de dans se conectează la numele Adela, nod de circulație al traseelor imaginare. Personajul principal al volumului „Rock în Praga” (ed. Herg Benet, 2011), semnat de Andrei Zbârnea, amintește de „adolescentul miop” eliadesc devenit un Midas inocent care, cu eleganță și cu un aer confesiv, preface tot ce atinge în poezie. Un film parțial voalat se derulează înaintea ochilor noștri. Ochelarii neo-romantici, aburiți de o (auto-)ironie fină, prind bine acolo unde hipermetropia și timiditatea „nu permit decât presupuneri”, încât masca de inginer cade de pe chipul de poet.
Uleiul poveștii e volatil, întrucât desenul ei are puține puncte fixe, însă erosul „mișcat”, cu nervul unei arte naive, de scurta întâlnire, în care a avut loc un unic dialog despre românia și macedonia, e unul cu atât mai intens: „pielea ta miroase a bambus a struguri îi văd umbra în felinarele de pe stradă” (only a masochist could love such a narcissist). Un dialog în care convenția tacită este ca niciunul dintre parteneri să nu vorbească despre ceea ce îi este familiar. Iubita este recreată din frânturi de amintiri precum o altă Galateea, în jurul căreia închipuirea gravitează.
În acest context, e de la sine înțeles că Adela capătă trăsături arhetipale, cu reverberații ce împletesc nostalgia paradisului cu presimțirea unei golgote: „te vedeam în toate turnurile cu orologiu erai o matrioșcă desfăcându-te încet la contactul cu oasele criptată între coastele mele frânte” (kafka). Chipul necunoscutei încă mai sclipește în cristalele timpului evaporat, abia vizibil, potențând melosul elegiac al stingerii unei lumini: „nici nu mai știi să dansezi nu demult dădeai lecții de tango unor autiști/ mi-ai intonat un marș funebru poate un requiem ceva din tine s-a stins nu mai sunt lacrimi zâmbete chipul tău e invadat de flori de cireș flori de vișin” (lecții de tango). La trezirea din reveria în care erosul (re-)plăsmuiește figura feminină, ceea ce amintește pe undeva de efectele tarkovskiene din „Solaris”, Adela se transformă în Sânziana!
În cea de-a doua parte, contrastele se ascut, o dată cu intrarea în zona motivelor culturii rock. Dintru început sunt evocate knock-out-ul, evitat la limită, masca pliată pe o „siluetă indefinită”, tresăririle generate de „reacțiile adverse ale cărnii”, revolta poeziei față de sterpiciunea unei culturi-surogat a consumismului: „burțile de general nu nasc poezie// ci// veghează alte burți de generali cârpite/ cu soldați din alte filme” (track șase: (încearcă)). Se încearcă stări-limită, se traversează lame întinse peste abisuri: „deschide fiecare punct al ochilor tăi/ la fel cum ai culege flori de câmp/ din dinții unui animal de pradă” (track patru: (apropie-te)).
Este evocată nevoia unei terapii ce nu încape în pagini de carte, fie ele și A4, pentru că starea de boală a umanității vine dintr-o înlănțuire a păcatelor și o îndepărtare de Dumnezeu, ambele ascunse sub straturi de timp. Impresionează grija pentru micile spații de final din benzile memoriei, în care domnește acea liniște îndelung căutată și prețuită, în care poetul ia pulsul vieții.
În ultima parte a volumului, iedera e tocmai semnul acoperirii traumei profunde, al protejării, prin proliferarea plasmei poetice, a camerei interioare, ascunse, a locului tragic în care s-a întâmplat ceva ce depășește capacitatea minții umane de a îndura: „ai pierdut la ruletă/ sunetele din camera de tortură/ cineva te-a găsit/ era prea târziu// noroiul acoperise durerea// câtă liniște e aici/ iedera proaspătă mângâie pereții (…) nu lasă urme inutile pe retină/ se scurge/ peste blocuri mirosind a tămâie” (iederă. memoriei bunicului meu, Vasile Petre).
În acest întuneric profund, al durerii nemângâiate, se fac vizibile, după cum vedem, urmele fosforescente ale prezenței sacrului, în fond, urmele dragostei lui Dumnezeu care acoperă, ca și cu o iederă de har, rănile de moarte ale umanității, salvând totodată viața ce pulsează în această carte: „iedera a acoperit paginile acestei cărți/ nu îi ucide/ nu îi ucide pulsul” (outro doi:).
Radu Voinescu evidențiază în prefața volumului suflul „retro-romantic” al rostirii poetice, o anume „duritate de metal” apărând îmblânzită „în fața frumuseții lumii și mai ales atunci când este supusă de forța irezistibilă a iubirii”. „Nu e nimic trișat sau mimat” în acest volum, scrie Claudiu Komartin, care întrevede în această „biografie sentimentală” procesul de limpezire al unei vocații. „Un om de zăpadă învăluit în iederă cu Adela pe post de cap”, scrie Mihai Vakulovski, iar Felix Nicolau întregește tabloul referințelor critice, remarcând „metabolismul” aparte al unei poezii seducătoare, marcată de o ironie „placată cu nostalgie culturală, ba chiar și cu melancolie”, ronțăind „prezentul și istoria, fără să acumuleze pic de celulită verbală pe șolduri”. Asistăm, astfel, la un debut remarcabil, ce conturează o voce distinctă în câmpul poeziei actuale.


Florin Caragiu


(text publicat în Revista "Spații Culturale", Nr. 20/2012, p. 29)