„Poezia a plecat demult. Poate s-a sinucis. Nu, nu cred; eu totuși nu cred. Eu sunt Aldea, am fost cu ea la cârciumă, ne-am îmbătat, atâta tot. Nu știu dacă ar trebui să știu dacă s-a sinucis sau nu” – cam așa se termină volumul de poeme „Iona îl așteaptă de Godot”, subintitulat „poeme teatrale”, de Marius Ștefan Aldea (editura „Marineasa”, Timișoara, 2010). Cu o singură modificare – nu e vorba de „poezie”, ci de „Iona”. „Aldea” rămâne, deoarece e parte din piesa absurdă a propriilor poeme.
Dar cine e personajul „Aldea” (sau „poetul străzii”, așa cum își spune el pe internet, după titlul celui de-al doilea volum de poeme lansat în 2010: „Poetul.stră[email protected]”).
„Mă numesc Marius-Ștefan Aldea, născut(nu făcut!) din dragostea lui tata pentru mama, pe 23 iunie 1987, în zodia racului, împrumutând de la ciudata creatură talentul de a progresa în regres prin celebrii pași de dans: 2 în față, 3 înapoi”. Mai mult: „În prezent locuiesc în Timișoara, îmi asigur traiul vânzându-mi poeziile din ușă-n ușă; am întâlnit o toantă care să-mi spele cămășile, nu am copii, locuiesc la etajul 1 în chirie la o familie de medici dentiști, cu toate astea o dată la câteva săptămâni mă doare foarte tare o măsea, direct în suflet; sunt ipohondru, doctorii îmi dau mult și bine de trăit. Cum sunt de modă veche, îmi scriu textele pe caiete cu pixul, de aceea categoriile umilului blog sunt, de fapt, caietele mele de poezie. În prezent sunt redactor-colaborator la revista literară Contemporary Horizon și redactor-șef la subCultura, revistă de literatură vie distribuită prin licee, universități și cămine studențești.”
„Iona îl așteaptă pe godot” este un volum dens. Are peste o sută de pagini și conține poeme foarte pestrițe atât ca mesaj, cât și ca estetică și valoare. După cum remarcă și prefațatorul, Daniel Vighi, poemele nu sunt egale ca valoare și aparțin, cel puțin aparent, mai multor perioade de creație, dând impresia că este scris „pe două voci”. Același reproș îl formulez și eu: poemele puteau fi structurate pe cicluri tematice și autorul putea să renunțe la anumite piese, care nu își au locul în volum (din punct de vedere valoric).
Să revin la aspectele pozitive – totuși avem de față un tânăr poet, cu doar două cărți publicate până în momentul de față. Iată ce poem excelent este capabil să creioneze Marius Ștefan Aldea („poem claustrofob”, p.24): „deschideți geamurile/ camera mea vrea să vomite fluturi/ atât, viermii rămân la mine în gât,/ da, dulapul este plin cu dinamită/ și moarte de rezervă./ sub patul meu poezia latră/ ca un înger de pază,// de când te-ai mutat la mine,/ nu mai fac pipi în pat,/ tu ai părul lung și ne învelim noaptea în el./ odată am visat că era toamnă și ție/ îți cădea părul ca frunza de plop.// de când tot vreau să renunț la pereți./ de fiecare dată când îi dărâm,/ ei se regenerează precum coada de reptilă;/ deschideți geamurile, am oase de copil în gând/ și ceva pești care-mi înoată sub ochi./ ție îți sărut genunchiul până când luna/ devine o rotulă abstractă/ și apoi te înșel cu o dinamită.// bum!” Din punctul meu de vedere acest poem este cel mai bun exemplu din volum: are imagini inedite, curgere firească, duritate, dar și rafinament.
Altminteri… Marius Ștefan Aldea este când prea dur, „viu” în termenii autorului, urmând estetica douămiistă după cum sugerează prefațatorul („căcat și tristețe,/ decembrie se ușurează la colț/ și cerul acesta flegmează brumă/ ca un pensionar tuberculos,/ proasto, am visat azi noapte morți” – un exemplu mediu ca intensitate, p.10), când rămas undeva în spate, pradă unor poeme adolescentine („eu eram tramvai, tu erai o străină, te-ai urcat în mine/ cu o greutate de frunză ți-am ghicit din prima/ cifrul verdelui din ochiul tău”, p.16). Revolta lui pare uneori o simplă furtună într-un pahar cu apă: „fraților, nebunia mea este un samurai/ care vă taie capetele din prima/ când încercați să mimați poezia” (p.29). E frumos dezideratul douămiist al autenticității, însă mi l-aș dori exprimat mai subtil. Alteori Aldea poetizează calin (aici nebunia lui e un fel de pisoi blând): „tu ești un fel de mare/ eu intru și ies din tine/ la apus – la răsărit/ ca un fel de soare./ tu ești un fel de femeie/ eu sunt un fel de bărbat […] tu ești un fel de poezie/ iar eu un fel de poet.” Doar „un fel de poet”? Să nu uită, totuși – poezia s-a sinucis! Nu, doar Iona s-a sinucis. În alte locuri, Aldea abundă de imagini, care coerente, care incoerente, mimând dicteul automat: „neclar de lună, femeia cu două pântece/ are o gură cusută în locul sexului,/ inima mea și-a sucit glezna de sânge și râde ca o țigancă cu dinți roșii pictați,/ încă puțin și învăț să mă nasc, ca și cum până acum a fi-ul mi-ar fi fost constipat,/ tot timpul există o mamă care te screme din dragoste.” (p.69)
Un lucru se mai spune despre autorul de față: cum să ar fi „neo-bacovian”. Într-o cronică intitulată sugestiv „Bacovia în secolul XXI”, Horia Gârbea spune tranșant: „Marius Ștefan Aldea este un autentic neo-bacovian”. Sunt suficiente locuri în volumul de față care să ne arate că, între poeții preferați ai lui Aldea, între maeștri, Bacovia ocupă un loc extrem de important. Imagini bacoviene, motive și atmosferă bacoviană, ba chiar și poeme bacoviene „rescrise”: „sunt câteva urme de copite de reni în oraș, iubito,/ chiar pentru asta moș crăciun a fost prins/ în flagrant coborând pe coșul pieptului tău” (p.40). Sau: „sunt rece, iar parcul acesta cu aerul lui de morgă/ mă primește cu o poftă de autopsie” (p.12). Însă Aldea are un limbaj bogat, luxuriant, iar Bacovia era sărac în cuvinte și imagini – nu ar fi spus niciodată: „soldatul își descarcă arma/ în pântecul femeii lui/ iar aceasta va naște la foc automat” (p.76). Nu mi-e foarte clar ce înțeleg unii prin „neo-bacovian”, așa că, în cazul lui Aldea, aș spune doar că Bacovia este o mare dragoste și nimic mai mult.
Poemele „teatrale”, cele cu Iona și Godot, se remarcă în primul prin limbajul viu, autentic, dur, douămiist și prin imaginile bogate, inedite. Mai puțin prin filozofie sau ecou. În primul dintre ele, intitulat chiar „iona îl așteaptă pe godot” (p.32), aflăm cum că Iona a mâncat peștele („l-am mâncat eu pe el, am întins felii de mămăligă rece în el”), că Godot trebuie să aducă „țigări, votcă, salam și brânză de oaie” sau că Godot e frate cu Iona: „și ce credeți că a făcut iona, ce credeți că am făcut? m-am dus la mama, țineți minte, neexistând și am rugat-o așa: mamă, după ce mă naște pe mine, naște-l și pe godot, te rog eu, că mă-sa nu vrea să-l nască și mama nu a pus nicio întrebare, l-a născut și pe godot, imediat după ce m-a născut pe mine”. Remarcați limbajul: „e ca și cum am fi frați, de aceea strig: godot, godot, hai mă odată, ce-ți ia atât, mă cac pe mine de atâta singurătate, auzi tu, godot, go-dot, go-dot…”
Aldea așteptă poezia. Ba nu: poezia este deja cu Aldea! Iată ce declară „inculpatul” (p.48): „sunt un om anormal pentru că vorbesc poezie./ sunt un geniu și mă gândesc la mine/ […] m-a născut o notă pocită care și când tace vorbește poezie./și iar vin și spun:/ punct”. Punct!