Laurențiu Belizan a debutat în toamna lui 2011 la editura Humanitas cu un volum de versuri ce poartă titlul „Pareidolia”. Voi explica puțin mai jos ce înseamnă acest cuvânt. Volumul a apărut în urma câștigării „Concursului de Debut Literar UniCredit”, ediția a IV-a, 2011, iar lansarea a avut loc la Târgul de Carte „Gaudeamus”. Manuscrisul a mai participat la același concurs și cu un an înainte, fără succes însă, așa că, iată, perseverența și talentul autorului au fost, totuși, răsplătite de către un juriu format din Liviu Papadima, Paul Cernat și Radu Paraschivescu. Laurențiu Belizan s-a născut în Slobozia, a făcut liceu în Buzău și facultatea la București. Vârsta? Să spunem doar, așa cum îi place autorului, că debutează la vârsta lui Arghezi.
Laurențiu Belizan frecventează cu pasiune site-urile de literatură. Spre exemplu, pe „Agonia” (sau „poezie.ro”) are zeci de poeme publicate începând cu aul 2008. Cartea de debut este foarte consistentă, numără 190 de pagini. Încep cu un mic reproș, anume acela că este destul de dificil de urmărit (de către un cronicar) o carte de poeme într-atât de consistentă. Spunea bine cineva că un volum de versuri nu ar trebui să depășească 70 de pagini. Dar să trecem cu vederea acest aspect, ținând cont de faptul că, totuși, e vorba de un debut (cu toate emoțiile și lipsa lui de experiență).
După ce am citit cartea până la jumătate, am pierdut notițele și a trebui să reiau lectura, iată-mă, în cele din urmă, la sfârșit! Dacă volumul ar fi fost organizat de „cicluri” sau pe „secvențe” tematice de poeme, mi-ar fi fost mai comod să structurez materialul poetic. Laurențiu, însă, ne prezintă un bloc compact de poeme. Iată că de această dată încep mai degrabă cu reproșurile: prea puțin poeme „rup rândul”, prea puține contraste valorice. Volumul este destul de liniar, fără suficiente suișuri sau coborâșuri. Îmi amintesc de sfatul pe care Călinescu îl dădea în „Cursul de poezie”, acela de a alterna poemele mai bune cu cele mai puțin bune. Laurențiu Belizan nu are poeme slabe, ci foarte multe poeme bune și câteva excelente. El este, după cum remarcau și alți cronicari, un calofil. Poeme de dragoste, vag erotice, amintiri, referiri la lecturi și realități medicale sau tehnologie, tot felul de meditații despre poezie sau despre viață, toate sunt prinse cu măiestrie și rafinament într-o „broderie” de peste 190 de pagini. Cred că cea mai bună modalitate de a vă introduce în lumea poetică a lui Laurențiu este să merg din vârf în vârf. Adică să trec prin câteva dintre poemele care sparg această ușoară impresie de liniaritate.
Să lămurim, pentru început, titlul. Ce este „pareidolia”? Este un efect secundar al creierului uman, generat din nevoia de a recunoaște cu viteză sporită anumite obiecte comune, precum chipurile sau trupurile umane, pornind de la stimuli exteriori vagi. Mai precis: pareidolia intervine atunci când „vedem” chipuri umane în nori, pe feliile de pâine prăjită, ori siluete în zațul de cafea scurs pe marginea ceștii. Pareidolia, ne spune Laurențiu Belizan în poemul cu același titlu de la pagina 119, vine dintr-o nevoie de odihnă (și nu e singurul poem în care autorul pledează pentru odihna și pauza de la agitația cotidiană): „gura mea nu este decât o cicatrice/ pe cale de vindecare/ suntem programați să căutăm șabloane peste tot/ mintea are nevoie de odihnă în acest haos/ în care viața a devenit cel mai mare clișeu”. O amintire marcantă din copilărie: „nu am putut strivi/ în copilărie broasca râioasă/ care m-a umplut de negi/ o săptămână întreagă diminețile/ bunica maria îmi acoperea fața întreagă cu lapte/ și o corcitură de pechinez mă lingea lacom”. Și iată „efectul” pareidolia: „ionuț m-a privit fascinat apoi în praful uliței/ obrazul stâng mi se tămăduise/ pe cel drept rămăsese profilul actorului din jesus superstar/ care a dispărut după trei nopți cu lună plină”. Frumos!
Un poem care a fost recitat de către criticul Paul Cernat cu ocazia lansării cărții este și preferatul meu: „Vin creioaneleeeee!” (p.27) Aici (ca și în alte părți), Laurențiu Belizan își lasă cu adevărat fantezia „să zboare”, „s-o ia razna”. Imaginarul se împletește cu realul într-un mod neașteptat, referințele culturale sunt perfect nimerite, poemul făcându-ne să simțim cu adevărat pericolul „invaziei” creioanelor. Iată: „de sub masă de prin ghiozdane/ din colțul buzelor și al urechilor/ vin creioanele țopăie prin oraș pe picioroange/ uneori se mai scarpină în capul lor de gumă arabică […] vin creioaneleeeee!/ invazia lor de lăcustă pe geamuri/ pe mucegăiții pereți/ pe sub ușă gată să extermine albul foilor/ au pregătit asaltul catapultelor legiuni întregi de clone/ ochiul lor ciclopic țintește un asteroid/ fiecare visând la o mână/ care scrie povești și scrisori mamelor rămase în praguri/ sau iubitelor fără căpătâi […] vin creioaneleeeee!/ cohorte de muște amețite stive de mortăciuni pe stradă tauri/ în mijlocul lor creionul savonarola/ ascuțind cuvântul și implantându-l în inima ta”. Și pentru ce tot acest „balamuc”? Iată cât de frumos se termină poemul: „vin creioaneleeeee!/ sfârșitul lor înseamnă portretul tău pe asfaltul lumii/ un abur împrăștie rumegușul lor de nisip// o mână scrie într-o limbă necunoscută/ eu/ tu/ dumnezeu”.
La pagina 92, un alt poem de factură similară celui de mai sus „rupe rândurile”: „poem din migdale amare”. „rasputin ar fi adorat-o pe mata hari/ dacă ea ar fi știu să gătească blinii/ ascunsă într-o matrioșka/ în timp ce el răscolea nopțile/ cu dinții gata ascuțiți să-i reteze sfârcurile”. Apoi continuă: „rasputin ar fi adorat-o pe mata hari/ ca pe o țarină cu scuturi la sâni ca și cum în prag de seară/ ceaslovul s-ar fi deschis mereu la aceeași rugăciune/ poate ea ar fi dansat prea sobru pe o turlă/ iar el încâlcind dezlegatul slovelor/ și-ar fi lăsat prozeliții într-o bojdeucă fără acoperiș/ ar fi îmbrățișat drumul către casă cu ochii lui de șaman/ iar ea s-ar fi rotit în palma încețoșată/ precum balerinele în cutii muzicale/ el pândind-o hulpav în spatele geamurilor”. Însă: „a venit decembrie/ istoria a împăturit ziarul cu țari și călugări/ pe sub gheață se mai aude oftatul lui rasputin/ cerul se chinuie să nască zăpezile/ iar clopotele tremură și acum de frig”
Voi încheia această prezentare cu poemul care dă și titlul acestei cronici: „o să mușc de umeri până îți va da soarele” (p.14) Poemul este caracteristic unei nostalgii care străbate, ca un fir roșu, cartea. Iată: „pe masă au rămas câteva discuri de pâine/ și două petale de crizantemă căzute din ochiul lui shiva/ dacă le-aș pune pe gramofonul bunicii/ ți-ar ademeni glasul pe geam/ iar vocalele tale prelungi i-ar șterge praful lăsat de umbre”. Dar este bine cuprinsă și atmosfera cuminte-erotică, precum și modul neintrusiv al contactului cu realitatea palpabilă, cu „orașul”: „te simt deasupra mea învârtind osiile unei constelații/ sunt un trup incomplet fără tine draga mea!/ să ne ascundem sub fân într-o căruță ce râvnește asfaltul citadelei!/ iar petalele de crizantemă ascunse în sân/ de privirile funcționarilor grăbiți/ la întâlnirea cu prima chenzină/ vor șterge suav ultimul vinil/ al patefonului din memoria mansardelor”
Horia Gârbea spunea undeva: „douămiismul apune și e schimbat pe altceva” (http://horiagarbea.blogspot.com/2012/02/chiar-asa-schimbare-de-paradigma-in_28.html). Între numele care par a aduce „o schimbare de paradigmă în poezia românească”, figurează și cel al lui Laurențiu Belizan (cu eticheta de „ceva mai calofil”). Eu nu văd așa. Îl văd, intr-adevăr, „ceva mai calofil” pe Laurențiu Belizan, însă îl văd înafara oricărei „schimbări de paradigmă poetică”. Un poet bun pur și simplu, înafara oricărei generații.