Treptat, așa cum am constatat că există și poeme fără kigo sau poeme fără kireji, mi-a devenit tot mai clar că există și text care numai cu greu și tras de păr poate fi considerat o imagine. Textul haiku-ului tinde să fie arid, alb pentru a putea contura sau decupa cu precizie imagini, dar faptul că este totuși compus din cuvinte îl predispune la derapaje. Accidental sau premeditat, polisemia cuvintelor face totuși ca textul să contrabalanseze spre sens și nu spre simpla numire și trimitere la obiect.

Nu e rău să ne amintim triunghiul semiotic cu care, în diferite forme și cu diferite numiri pentru cele trei poziții, ne-am întîlnit fiecare în diferite momente ale evoluției noastre școlare sau profesionale. Cel de mai jos are meritul că folosește denumiri care se potrivesc cu interesul nostru.



Cel mai simplu este să înțelegem că prin rostirea, scrierea cuvîntului vizăm obiectul numit. Evocăm obiectul care există în realitate și a cărui percepție am avut-o de nenumărate ori, astfel încît în mintea noastră există reprezentări (imagini) ale lui. Aceasta este calea elementară prin care un semn este legat de un referent.

Cuvîntul nu este însă niciodată atît de inocent în ceea ce semnifică, el are și un conținut mental, noțional, o denotație (și o mulțime de conotații), dacă vreți, mai glumeț, dosarul obiectului la care se referă. Dar, dincolo de această relație mediată (prin intermediul gîndului) cu lucrul vizat, cuvîntul are și o mulțime de relații cu alte cuvinte din limbă. El însuși nu este, de cele mai multe ori, monolitic, ci clivează în mai multe straturi, sensuri, înțelesuri. Într-un fel, ascultîndu-l, simți o vibrație, auzi un murmur ca al unui ghioc dus la ureche.

Chiar dacă funcția principală a cuvîntului și a textului în haiku (cel mai bine realizată de substantiv sau grupul substantival) este aceea de a numi, evoca, invoca obiectul în cea mai largă accepție a sa de realitate independentă de voința și conștiința noastră, vrînd-nevrînd, textul poate sugera și multe alte lucruri.



Figurativ, lucrurile ar putea fi reprezentate ca în imaginea de mai sus. Textul este doar o surcică în balans. Funcția lui evocativă, rudimentară și greoaie, este alimentată din precipitațiile norului din dreapta. Funcția, mai subtilă și mai insidioasă, aceea care țintește spre saturarea poemului cu o anumită stare de spirit este alimentată din norul din stînga. Echilibrul presupus este mereu instabil și fiecare fragment de text este mai degrabă înclinat spre un sens sau altul. De obicei, pietroiul are ponderea cea mai mare, dar uneori fulgul are preponderență și trage mai tare la cîntar.

Vom avea la limită, text care evocă frust doar imagini bine decupate și conturate din lumea reală a obiectelor și text care trimite doar la o anume viziune mentală. În rest existînd toate combinațiile posibile. Abordarea celor cu pondere maximă a viziunii interioare am făcut-o într-un alt text, numindu-le atunci substitute de imagini. Reiau mai jos partea de text referitoare la ele.

”În poemul de mai jos este vorba despre solidaritatea dintre cîine și vînător. Un începător ar fi fost tentat să scrie ca prim vers cuvîntul solidaritate, deconspirînd relația emoțională dintre cele două ființe și pierzînd astfel și posibila ei concretitudine, și discreția poemului. Mereu alături este însă o sintagmă care surprinde concretul, miezul relației, numind-o prin metonimie. Calchiată pe apropierea unei perechi de cizme și a unui cîine care se usucă în fața sobei, sintagma sugerează de fapt căldura existentă între alte două ființe – omul și cîinele.

mereu alături –
lîngă sobă cizmele
și cîinele ud

Radu Ignătescu

Mereu alături alege cuvinte (două adverbe și niciun substantiv) care spun mai puțin, dar sugerează mai mult. Mărturisește reticent doar un detaliu al relației, dar unul simbolic esențial. Construcția poemului lasă prima imagine într-un anume vag – cine, ce? - care are nevoie de completarea celei de a doua. Și cuvîntul lîngă continuă însă pe linia unui minimalism al etalării plate, lăsînd în seama cititorului perceperea aurei unei imagini prezentate prea frust. Ni se oferă doar o natură moartă, dar ea mustește de sensuri nespovedite. Elipsa, bine construită și perfect valorificată, contribuie din plin la provocarea, conlucrarea și, în cele din urmă, la gratularea cititorului. Poemul are simultan și atracție, și dificultate, si, mai ales, spirit ludic.

Iată un alt poem în care una din părți nu pare a fi deloc o imagine și nu trimite la niciun obiect apelînd, cum sîntem obișnuiți, la un substantiv.

dintotdeauna –
păianjeni îndărătul
imperiilor

Șerban Codrin

Dintotdeauna este și el adverb. Ceea ce el ar putea să spună aici pentru începătorul dornic să explice totul folosind substantive abstracte ar fi zădărnicie, deșertăciune. Spune cumva ceva în plus cuvîntul dintotdeauna față de faptul că imperiile dispar și că în urma lor se așterne păienjenișul uitării? Că praful și pulberea se alege de toate gloriile și veșnici sînt doar păianjenii? Care e diferența dintre cele două părți ale poemului?

Așezat în față, dintotdeauna are forța unui verdict fără drept de apel. Este o epifanie, o apariție a lui Cronos sau doar a vocii lui care n-are de spus decît un singur cuvînt. Restul este tăcerea în care păianjenii lucrează pentru el. Timpul? Este ca și cum n-ar fi. O joacă de copii.

Și-n poemul următor, una din părți nu conține niciun substantiv și nu evocă niciun obiect identificabil.

o crizantemă
dublată în oglindă –
altceva nimic

Șerban Codrin

Putem vedea crizantema oglindindu-se, dar în plan secund oglinda este chiar privitorul fascinat de existența crizantemei. Situația în care cel ce privește este absorbit pînă la pierderea de sine în contemplarea crizantemei face ca restul lumii să dispară din conștiința lui. Să fie ca și nulă. Ce expresie poate spune mai bine acest lucru decît altceva nimic? Într-un fel, această sintagmă numește concret neantul. Pentru că nu e vorba de ceva abstract, ci de ceva creat chiar atunci de abstragerea privitorului. Fascinația crizantemei și fidelitatea conștiinței care uită de sine, de subiect, de persoană.”

Reiau, de asemenea, un mic fragment din Tipuri de text evocator:

”Lucru mai rar întîlnit în haiku, este menționată o stare sufletească, dar într-o formulare concisă care o generalizează și o obiectivează. Ea pare mai curînd a tuturor și-a nimănui, decît a unei peroane anume – o atmosferă, un climat.


Cu resemnare –
cuib gol în pălăria
sperietoarei

Fără iluzii –
dintre cireșe aleg
pe cele-amare

În așteptare –
o sămânță pe foaia
calendarului

Încă-o ninsoare
așezând albul pe alb –
fără nici un scop

Șerban Codrin”

Se poate observa cu ușurință că sintagmele respective consemnează mai curînd o dispoziție sufletească, dar în mod ciudat, ea are puterea de a infuza întregul poem cu forța ei de pătrundere. Este un fapt asemănător cu ceea ce reușește să facă și kigo-ul, să propună și să impună un climat, un fundal emoțional și spiritual întregului poem. Partea a doua a poemului nu face decît să confirme concret această atmosferă care este o ipostază a lumii în care trăim.

Ceea ce merită remarcat este faptul că sintagmele respective sînt puternic ancorate în limbă, nu sînt asocieri contingente de cuvinte ci alăturări pe care limba le-a consfințit de multă vreme, le-a bătătorit, dîndu-le o anume expresivitate și forță de impact.