Poate că cel mai greu lucru din lume este să comunici cu copiii. Ei au un univers aparte. Înveliș de inocență. Cel al visării fără pretext. Ei încă nu cunosc forma aceea informă de dragoste, nu le-a venit vremea să suporte dezamăgiri, întinare, gelozie, orgolii, remușcări. Pentru ei există, fără să știe că se numește așa, perfecțiunea. Crezul.
Poate că într-o notă filozofică trebuie studiată natura adolescentină. Este cea mai propice vârstă a întrebărilor și a nevoii de sinceritate, oricât ar fi de dură ea, a nevoii de prieteni și de prietenie fără cătușe, fără tabuuri. Este vârsta la care ai nevoie să te încrezi în cineva ori ceva, să-ți faci modele de viață. Ești undeva între a crede că tot ce zboară se mănâncă și a nu crede decât prin convingeri personale, prin atingeri reale, prin dovezi, cu alte cuvinte, lovindu-te de pragul de sus.
“Fata casei de arțar”, Ana Maria adică, se află încă între cer și pământ, între dorința de zbor și inerția de a rămâne mai pământeană decât se simte, decât o cere gravitația: “cresc între margini de cer/ uitată sub o frunză/ jucându-mă/ cu zorii și amurgul/ adorm/ sub geana pământului/ încă al meu!”/ “Autobiografică”. Ea își începe dimineața la o “cafea cu zâmbet de rebelă”, cu o “dorință” așa cum îi stă bine unei copile aflate pe prag de adolescență, să fie optimistă și să aibă elanul de pornire către acel ceva cu probabilitatea de încă nedefinit, dar clar existent, urmând să-și înceapă căutarea. Deocamdată se află la stadiul de “dorință”: “cântec de Liră/ sub streașină/ de suflet/ înalță-mă/ pe aripi/ de pasăre măiastră/ învață-mă/ zborul/ fără prăbușiri”, se vede că este la momentul “vreau” în viața ei, când consideră că a vrea este și suficient pentru a-și satisface râvna: “Vreau să scriu/ cu un țurțure/ pe Soare,/ că Pământul/ va rămâne mereu/ printre astre/ Prinț… Vreau să alerg/ pe apa lumii,/ încet să urc/ pe nori, să cad/ în cerul albastru, să mă înec în el/ trăind…/ ”.
La Ana Maria nu fragilitatea vârstei șochează, ci puterea cu care acționează la această vârstă. Pentru ea, timpul nu trece fiindcă nu ar avea podeț, ci pentru că îi este refuzată trecerea, pentru că ea îl poate opri sau chiar întoarce din drum, cu un singur gând. Din natură își ia Ana Maria energiile necesare și “din aripi de înger” pentru a deveni nemuritoare: “Am puterea/ să iau din aripi/ de îngeri/ pene de argint,/ să mă îmbrac cu ele/ să mă cred/ nemuritor./ Am puterea/ să dau timpul/ înapoi,”… “Am puterea/ să opresc timpul/ să gust/ din amurgul dulce,/ să încep/ o nouă zi.”/ “Am puterea…”.
Ea este la vârsta “protest”ului, ține morțiș să se facă auzită, cunoscută, descoperită. Este un manifest de încredere în sine: “îndreptați-vă/ în toate părțile deodată/ căutați-mă acolo unde/ desenez în ploi de stele căzătoare/ sunetul primei brume fără țară ”.
Poeta-copil iubește lumea așa cum îi e dată, ca pe o priveliște din care nu lipsesc florile, animalele, oamenii. Percepția ei este de estetic până la sublim. Nu există loc pentru urât, neplăcut, temător, lipsit de armonie. Poezia “Trandafirului alb” este o dovadă că sentimentele ei încep să se contureze. Aproape că vorbește despre un iubit imaginar, la fel de special ca un trandafir alb, unic prin farmec și prestanță, și totodată de prima ei dezamăgire “amoroasă”, întrucât povestea celor doi rămâne doar cu un parfum discret: “erai amestecat/ printre semințele glumei/ ai spus să te cumpăr/ te-am cumpărat/ te-am plantat/ în grădina/ din spatele casei de arțar/ ai crescut/ boboc în lumină/ pe valuri din cașmir/ ți-am dat speranța/ că albina face miere fără flori”, “am dorit să scriu gânduri/ te-ai ascuns în spini/ zicând că sunt străină/ și nu mă recunoști/ eu, fata/ casei de arțar”, “am fost rază/ și am crescut în iarbă/ pleacă…”, “dezamăgită/ te-am lăsat”…”istoria ta a fost parfumul”.
Este din ce în ce mai convinsă că etapa cea mai dulce din viața ei, copilăria, se află deja pe raftul amintirilor: “Pe raftul/ amintirilor/ așez copilăria/ ca pe o jucărie./ Peste ea/ vin în grabă/ ani, luni, zile,/ secunde…”/ “Amintiri”. Acest lucru o determină să înceapă căutările pentru următoarea etapă a vieții: “caut/ intrări, ieșiri/ țarcuri ascunse/ inimi să adun…/ aventură în iertare”/ “Mi-am găsit de lucru”. Și iată că găsește o poartă prin care intră fără să zăbovească. Constată că se află pe un drum care îi stârnește curiozitatea. Din neatenție se îmbolnăvește, dar nu de o boală oarecare, ea însăși ne mărturisește: “Sunt bolnavă de poezie”.
Ana este la vârsta întrebărilor. Există o maturitate vizibilă în întrebările ei. Simte nevoia să-și completeze cunoștințele cu informații obținute de la cei cu care stă de vorbă. Vrea să afle adevărurile până la final. Să nu-i scape nimic din ce ar putea să știe despre lumea înconjurătoare: “Se poate oare/ ca Soarele să sfârâie/ de caldul lumânărilor/ aprinse pe Pământ?”, “Se poate oare/ să vin, în zori de zi/ la înmormântarea/ morții… vii?”/ “Vă întreb…”. La unele dintre ele chiar ea își răspunde, la modul cel mai serios și mai chibzuit, care nu reflectă nicicum vârsta de adolescentă în devenire, imprimându-le sensuri aforistice: “veșnicia e carte/ cu file de-adevăr/ în sicriu de hârtie”/ “Geneză”.
O altă întrebare pe care și-o pune este cea legată de iubirea pe care încă nu a cunoscut-o. Însă, pentru a se putea pregăti pentru o astfel de stare, poeta-copil consideră necesar a se informa cu privire la acest controversat sentiment uman și îi trece prin minte să ia cuiva un interviu despre iubire. Așteptând să se convingă, iată ce răspunsuri primește: “strop al cerului/ cât oceanul/ picurat în inimă/ foc ascuns/ cu flacăra închisă/ și fumul la vedere”, “dulce amărăciune/ zbucium cununat cu bucuria/ rană sălbatică/ nu vrea nimeni s-o îmblânzească/ dereglare de ecosistem”, “aștept să mă conving!”/ “Interviu - ce este iubirea?”.
Ana încearcă să dea sensuri și “Definiții” proprii gândurilor ei, fie ele întrebări, fie ele răspunsuri, nedumeriri, descoperiri, praguri, ferestre, piedici, zboruri, frângeri…
Pentru mica poetă, totul se poate transforma în poezie, poezia se confundă cu “dansul al cărui ritm îl simte în sânge, un tango al poeziei”/ “Dans”.
Surprinzător, ea tratează lumea și din punct de vedere social, grija ei fiind asociată fenomenelor naturii care o inspiră necontenit: “în jungla urbană/ ridurile apei/ înghit amurgul/ ascuns în iarbă/ țin la suprafață/ un pian sicriu/ cântec neterminat”, “oameni în zbateri sălbatice/ plutesc/ spre nicăieri”…”pustiurile-și sapă gropi/ în suflete de stele/ pe valuri ucigașe/ îngerii/ își cos aripile/ pânze la bărci”/ “Pânze la bărci”. La ea, “Greva foamei” este un joc de-a v-ați ascunselea, încă se simte copil și nu ezită să se manifeste ca atare: “prin camerele foto/ te-ai ascuns/ în ochiul de aragaz/ unde fierge oala/ cu supă de râsete”… “am trimis gândul/ după câțiva pui de cartofi/ o legătură de friptură/ un pumn de lapte/ nu le-a prins…/ nicio problemă/” “fac greva foamei/ ”/ “Greva foamei”.
Copila-poet folosește cu îndemânare vocabularul limbii române. Un titlu mi-a atras atenția:
“Secret ascuns”. Un pleonasm, la prima vedere, dar nu și dacă reflectezi la ce a vrut să spună ea a cărei intenție este de a deconspira sensul veridic al unui secret, și anume secretul care poate fi ținut, nu răspândit!: “car viața în pumni”, “păianjenul de iarbă/ țese înger cenușiu/ sub aripi/ ascunde secretul”.
Legat de vocabular și expresivitatea redării nuanțelor, limbajul Anei are un farmec aparte și este presărat cu discernământ, asemeni unui condiment care dă gustul rafinat unei mâncări: “semnele de punctuație ale nopții”/ “Vreau să ajung”, “litera mugurilor”/ “Însemnări”, “hieroglifelor naturii”/ “Dans” sau cum în poezia “Alegerea îți aparține”: “semne verzi/ de exclamare”, “la mijloc de vers alexandrin/ eu dansez în ritm/ de strofe albe/ cânt arpegiu/ din elegii/ dorm cu sufletul/ pe haiku/ visez/ poezii dintr-un vers”.
Întrebările Anei sunt gurmande, așa că trebuie să le hrănească. Mai trebuie să le plimbe în toate formele spre a stârni răspunsurile dorite, potrivit cu ambițiile și visele ei care trebuie neapărat să se întâmple: “hrănesc cu zori/ întrebările pustii/ aproape de-ntuneric”/ “Univers paralel”.
Cum este și firesc, Ana Maria are și “Nedumeriri”: “rătăcește raza/ prin senin/topindu-se în lacrima/ agățată de geană”, “tăcerea cuprinde/ în gheare de-mprumut/ hotarul liniștii/ zbatere în fantasme”.
Grija pentru pământul căruia îi aparține prin naștere se manifestă în poezia acestei copile-poet, ca spre exemplu, “Globul s-a încălzit”, în care pare că vorbește despre un pământ amenințat: “vântul ordonă norilor/ să răcorească soarele”.
Anotimpul preferat al Anei este, cum era de prevăzut, primăvara, pentru că o reprezintă, este ca și ea la fel de fragedă și se manifestă la fel de “renascentist”. Nu degeaba își zice “Zănaticul primăverii”. Iată câteva exemplificări: “ai furat primăvara/ și-ai ascuns-o/ în priviri”/ “Dar”, “în final/ ochesc cu bucăți de primăvară/ inima ta, a ei, a lui.../ a mea”/ “Crimă cu premeditare”, “pentru mine/ primăvara începe/ cu litera/ mugurilor/ concepuți din cioburi/ de gheață și raze/ de un verde curtenitor/ aruncat/ peste dealuri”/ “Însemnări”, “respir fiecare secundă/ caut în fiecare minut/ mă bucur în fiecare oră/ de miracolul începutului/ poate primăvara intră în prelungiri...”/ “Miracolul nașterii”. Așteaptă fiecare primăvară din viața ei cu aceeași nerăbdare și curiozitate, considerând-o un nou început: “zdreanța de gheață/ atârnată de cer/ anunță retragerea”, “dumbrava spânzurată/ în coastă de deal/ ordonă înverzirea”, “visez pământul/ pe stânci îngenuncheate/ de îmbrățișarea florilor”/ “Spring”. Crede că “primăvara/ vine din pământ/ când/ ghiocelul/ adună/ raze de lumină/ și sună din clopoțel/ trezirea...”/ “Cred”.
Există, totuși, o taină pe care ne-o împărtășește: “nu pot/ trăi/ iubi/ muri/ fără ea/ fără mama”/ “Taine”.
Ana Maria Gîbu acordă o atenție deosebită naturii. Comunicarea cu aceasta este una delicată: “firul de iarbă/ se trezește/ mângâiat/ de buburuză”/ “Idilă”. Natura reprezintă o aventură pentru ea, ceva ce trebuie neapărat explorat, cunoscut, simțit, trăit. Ea se perindă prin toate anotimpurile și leagă prietenie cu fiecare dintre ele, într-un fel care deconspiră o bucurie copilărească fără margini: “cos copacilor/ muguri de viață/ anunț primăvara”/ “aduc din deșert/ minge de foc/ ard verile”/ “leg curcubeul/ la porți de frunze/ ruginesc toamnele”/ “sparg cerul/ în cioburi de gheață/ trezesc iarna”/ “Aventuri”.
Nu încetează să-și aducă aminte de copilărie și să o descrie în termenii cei mai dragi sufletului care simte că trece pragul unei alte etape. Una de “Timp”: “îmi amintesc de copilărie/... port la mână/ brățări din curcubeu/ îmi amintesc de veșnicie/ ... îmi amintesc/ de tine”.
Același regret că se îndepărtează pe nesimțite de copilărie îl exprimă și în poezia “Extemporal de vară”, ca și când trecerea de la copilărie la adolescență se face precum schimbarea anotimpurilor. O simplă predare de ștafetă. Numai că, pentru om, timpul este ireversibil: “Unii zic/ că vara izvorăște/ din suflet de copil/ cu cercei mari din cireșe/ visând/ flori, fluturi/ soare, iarbă verde”.
Este preocupată și de misterul Creației. Cum își explică ea geneza, aflăm în “Începuturi”: “Mâna albă/ în boboc adunată/ ținea o floare vie/ imaculată./ Pe fundal cenușiu/ plutea prin aer/ fir de ață roșu”... “Din mână.../ s-a născut/ o-ntreagă populație/ tot ce vedeți/ este a mâinii creație.”.
Poeta-copil nu crede în semne, sufletul ei este pur. Totuși, un singur semn, cel de la Dumnezeu, este relevant pentru spiritul ei fraged, dornic, liber, cutezător. Vrea să găsească drumul către El. Să-și găsească drumul. Și atunci, pornește în căutarea Acestuia cu uneletele pe care le are la îndemână: “țes mereu/ covorul rupt/ spre Dumnezeu/ cuvintele-s cu mine/ lipsești Tu!”... “aprind/ întunericul/ cu lămpile cerului/ Tu/ te-ai ascuns”/ “Se ascunde Dumnezeu”. Despre legătura dintre talentul ei de a scrie încă de mică și harul primit, ne face cunocut în “Comori”: “ascult/ șoapta vântului/ frământarea steleor/ în oglinda dimineții/ viața mă strigă/ murmur cântare divină...” și în “Îndemn”: “Sunt/ între lună și stele/ la ceas de taină/ caută-Mă/”/ “Stau/ la umbră/ de raze ascuns/ în rugăciune/ ascultă-Mă!”.
Constat că Anei îi place să facă dedicații. Două dintre poeziile ei se îndreaptă spre nume îndrăgite din lecturile personale. Sufletul ei se descoperă nu numai fragil, dar și puternic atins de poeții pe care i-a citit: “Poetul-suflet de cireș” – poetului George Filip și “Poetul înger” – În memoria lui Grigore Vieru, fiecăruia atribuindu-le acea calitate pe care a descoperit-o în opera acestora și care îi reprezintă, din punctul ei de vedere.
Am deschis și câteva scrisori ale Anei: “Scrisoare către Moș Ion Roată”, “Scrisoare către Veronica Micle”, “Scrisoare către Eminescu” din care se desprinde dragostea pentru oamenii importanți care ne marchează ca și popor român, dragostea de țară și mândria că poate să scrie ea însăși desprea toate acestea.
În această notă înaltă își încheie Ana Maria Gîbu volumul ei de la 14 ani. Ce bine că există această vârstă! Măcar o dată-n viață, să visăm!
Ea este fata rebelă din dicționarul mamei...

(2 feb. 2014)