Dacă ții să te adresezi cuiva pentru a-i înlesni contactul cu și apropierea de haiku nu-i cel mai recomandabil lucru să-i faci o prezentare doctă a poemului, amintindu-i de unde se originează și în ce cultură exotică s-a născut el. Și nici să-i prescrii o cură de spiritualitate zen și să-l îndeși cu termenii japonezi care, numai ei, ar spune adevărul, evident nipon, al fiecărui detaliu cu care va intra în relație. Tentativa poate fi chiar de-a dreptul neproductivă. Este însă mult mai profitabil și mai eficace să-l faci să simtă atitudinea din care izvorăște acest poem și să-l ajuți să înțeleagă și să prindă gustul acelei stări de spirit care guvernează lumea celor care îl cultivă.

O lume aparte ca opțiuni spirituale, existînd difuz într-o arie deja planetară, din moment ce se scrie haiku în aproape toată lumea, în cele mai diferite culturi și limbi. O lume care cultivă aceleași resurse sufletești care-l fac posibil și dincolo de închiderea presupusă a vreunei matrici culturale. A pune în evidență deci acele trăsături care nu au granițe geografice sau culturale dar conturează profilul iubitorului de haiku și a face apel la ele pentru a face înțeles specificul poemului înseamnă a face cea mai adecvată promovare a lui.

Făcînd cu ochiul

Zilele trecute, gîndindu-mă la una din trăsăturile acelei spiritualități de care este pătruns haiku-ul (și lumea celor care se bucură de el, adică îl scriu și îl citesc), mi s-a părut că discreția și complicitatea tăcută a atitudinii pe care o cultivă și o recomandă acest poem ar putea fi simbolizată prin gestul de a face cu ochiul. Haiku-ul nu are ambiția de a spune ceva, de a declara anumite lucruri sau de a exhiba anume emoții. El face, ferindu-se s-o facă flagrant sau pregnant, doar un semn prin care atrage atenția asupra a ceva obiectiv și semnificativ. Nu vorbește despre acel ceva, nu îl descrie (mai mult sau mai puțin expresiv), nu-l comentează sau interpretează, ci îl numește și îl evocă. Ca și cum, pe de-o parte, ar avea o încredere desăvîrșită în flerul complicelui, și, pe de alta, ar considera că tevatura iscată în jurul acelei semnalări ar putea-o distorsiona, el se păstrează în postura unui observator decent și precaut, cuprins de o oarecare sfială în fața faptului semnalat.

raza fugară
strecurată prin frunze –
făcînd cu ochiul

Poemul de mai sus este un fel de ars poetica, o ilustrare normativă a felului în care este conceput și construit haiku-ul. Sînt numite cu precizie două fapte: sclipirea unei raze și un gest uman, ambele la fel de alerte, fugare, discrete. Cele două sînt oarecum izomorfe sau, dacă vreți, alăturate astfel, se contaminează reciproc de ceva greu de exprimat. Raza ne face cu ochiul, clipirea ochiului emite o rază, autorul ne face părtași la contopirea faptelor, poemul ne pune pe gînduri.

Cuvintele poemului par să se ferească de a ajunge la acel format minim (deprins în școală) al comunicării vădite și valide - propoziția care afirmă sau neagă ceva. Sintagmele textului, deși sînt îmbinări de cuvinte limpezi și precise, manifestă o reținere în a fi continuate pentru a atinge sensul deplin, discursiv sau sentențios, purtător de informație. Sensul lor se rezumă la a numi pentru a aduce în fața cititorului două imagini, două fapte. Două fapte care vorbesc fără cuvinte, care dau de înțeles.

Orice haiku bun spune doar atît: ia aminte. Și îți îndreaptă atenția spre lumea lucrurilor. Îți focalizează simțurile pe ceea ce comunică implicit lumea din jurul nostru. Odată semnul complicității făcut, simțit, acceptat, restul se desfășoară-n tăcere. Este o înșiruire de tăceri semnificative. Contemplative. Meditative. Reveriace. Și pilduitoare.

Gestul de la care am plecat, a face cu ochiul, pare a fi prototipul atît al modului în care lumea și natura necuvîntătoare comunică cu omul, cît și al chipului în care autorul de haiku și poemul său i se adresează cititorului. Totul ne face semne. Semnele sînt însă discrete, nu imperative. Iar dacă vrem să le percepem și să le înțelegem tîlcul, ni se cere o altă așezare în lume și un gen aparte de perspicacitate. Haiku-ul este poezia care ne dezvăluie acest lucru și ne îndeamnă și pregătește să facem față acestei provocări.

Un câine se uită mirat

Nu toți oamenii sînt, cel puțin din punct de vedere temperamental, expansivi și exuberanți, dornici să-și exhibe sentimentele și să le împărtășească public celorlalți. Pe de altă parte, nu toată lumea crede că excesul de comunicativitate și sociabilitatea fără limite este neîndoielnic o calitate care merită să fie cultivată. Mai mult ca sigur că există și persoane care nu cred necondiționat în unicitatea lor excepțională care ar trebui trîmbițată constant celorlalți și nici în excelența vibrației lor emoționale care ar trebui împărtășită imediat altora.

Constitutiv sau adoptiv, o parte mai mare sau mai curînd mai mică dintre oameni manifestă un comportament rezervat, reținut, discret. Ca și cum la manifestările lor ar fi cuplat un amortizor de zgomot. O surdină. Ca și cum ar căuta mai curînd compania tăcută a lucrurilor și a ființelor necuvîntătoare. Este o opțiune existențială care, deși legitimă, este greu de susținut și de validat în fața celorlalți. Ba este chiar hazardat să te expui în fața lor fără să fi verificat în prealabil dacă nu le poți părea țicnit.

pe verandă –
de nu vor observa
că privesc luna

Poemul lui Radu Patrichi, citat mai sus, mărturisește această evadare suspectă din mijlocul celor care participă probabil la o agapă zgomotoasă și înfierbîntată. Poate că cel despre care e vorba a ieșit în noaptea răcoroasă doar ca să ia o gură de aer și a rămas, fascinat, să privească luna. Și acolo se simte în pericol de a fi acuzat că se sustrage de la agitația, nu-i așa, mult mai îndreptărțită, a petrecăreților.

O să spuneți că e prea multă susceptibilitate aici. Radu Patrichi este însă un împătimit al rătăcirii zurliu-contemplative. Și, cu ironia care-l caracterizează, mărturisește că îl bîntuie această suspiciune și cînd e singur:



satul de vacanță pustiu –
doar un câine se uită
mirat la mine

pe vremea asta
pe faleză încă unul –
nu e nebun, e beat

S-ar putea însă ca aceia care refuză comunicarea proptită în cîrjele cuvintelor, să fie adepții cuminecării, ai înțelegerii spontane nemijlocite, cu inima, și ea ținută însă sub surdină. Lucrînd sub regimul discreției maxime – surdina – totul poate avea atunci, în mod paradoxal, un efect ciudat, penetrant și amplificator. Și orice tremur de geană sau pîlpîire, orice atingere sau tresărire vor avea un răsunet incalculabil, nebănuit, de cutremur. Căci ele se vor petrece pe harfa tîlcurilor, printre corzile tainelor și vor răzbate miraculos, cum spune Blaga, pînă în Ursa Mare.

Strîns ținută sub surdină -
ca o pîlpîire de lumină
inima tresare.
Și răspunde-n Ursa Mare.

Jurnalul unui hoinar

Merită să dăm crezare faptului că o mare parte din lucrurile adunate într-o culegere de poeme haiku sînt rodul observațiilor atente ale autorului care umblă pe coclauri. Cu îndreptățire dar și cu autoironie, l-am putea vedea pe acest specimen ciudat ca pe un împătimit al hoinărelii. El umblă și ia aminte, observă și ia notă. Notează. Cum mărturisește același Radu Patrichi:

odihnă în parc –
pe foaia cu haiku-uri
cade o frunză

Strînge, cu și fără voie, în carnetul său și vorbe, și frunze. Și, uneori, ajuns acasă, observă că un fulg de omăt, nimerit între file, i-a spălăcit iremediabil însemnările. Alteori, cînd vîntul nu i-a furat „foița cu haiku”, se întoarce „bucuros spre casă – / în carnet / (doar) cu flori de tei”.

Observațiile remarcă lucruri și detalii care pot fi semnificative, importantă este nu doar colecționarea unor momente expresive sau pline de înțeles, ci acea amplă experiență a contactului nemediat cu lumea, acea sumă a trăirilor față-n față cu natura care ți se oferă fără să-ți bage totuși în traistă tîlcurile și tainele sale. Haiku-ul nu este însă, cum s-ar putea crede, un simplu poem de notație. Impresiile și însemnările pot constitui un material de lucru dar în niciun caz poeme gata făcute.

Să presupunem că vezi un loc în care o casă este dărîmată. Moloz și praf, ziduri făcute una cu pămîntul. Poate fi o simplă întîmplare, urmarea unor îndelungi acumulări în strădania de a examina atent lucrurile sau, de ce nu, de-a dreptul un noroc să vezi, pe un zid care abia se mai ține în picioare, un melc în ascensiune. Observația nu duce însă automat la acest poem:

se demolează –
netulburat pe-un fost zid
un melc cu casă

Ioana Dinescu

Ai văzut și poate ai notat acel fapt pentru tine surprinzător sau chiar revelator. Observația și notarea sa trebuie însă prelucrată, trebuie remarcat și pus în evidență contrastul implicit dintre omul care distruge case și melcul care și-o poartă mereu cu sine. În acest caz, opoziția este aceea dintre cele două părți ale poemului care devin sensuri, moduri de a fi, idei despre viață. Totul se ordonează de-o parte și de alta a cuvîntului netulburat. În toată tevatura, față de omul omul agitat și nestatornic care construiește și acum, iată, demolează, melcul, cu casa la purtător, pare imperturbabil. Este cumva o mustrare, un elogiu, o pildă? N-ai cum să decizi. Dar e suficient să rămîi pe gînduri. Și să simți tensiunea înmagazinată în imagini. Vibrația ciudată și vitală a lumii în care trăiești.