Trebuie să recunosc că am făcut de multă vreme o pasiune pentru ceea ce scrie Pleșu. Sau, mai bine zis, pentru felul în care, indiferent de subiectul abordat, textul său furnizează cititorului o inegalabilă delectare. De data asta, în fragmentul de mai jos, surprinde o temă arzătoare și pentru iubitorii de haiku: recuperarea virtuților celor care nu cuvîntă. Ale ființelor care, deși trăind alături de noi, nici vorbă să ne dea vreo lecție sau să ne predice vreun adevăr. Taciturne și discrete, rămîn totuși pilde vii, etaloane ale unor moduri mai demne și mai autentice de a fi. Asta însă doar pentru cine are ochi și urechi să le deslușească empatic îndemnul.

Când, obligat de doctori, îmi fac plimbarea (cvasi)zilnică și se întâmplă să fie vreme senină, dau, inevitabil, peste câte un maidanez care zace pe-o parte, în drumul tuturor, profitând de căldura mediocră a soarelui. E atât de imobil, de extatic, de impasibil, încât pare mort. Ceea ce văd e o lecție de destindere rituală, un salt, aproape mistic, în afara vârtejului înconjurător. Prin comparație, toți trecătorii care ocolesc silueta canină par o adunătură de agitați. Ei, oamenii, sunt, de data aceasta, „vagabonzii", vietățile fără stăpân și fără rost, în vreme ce câinele adormit la soare are „stabilitatea" unui călugăr Zen. Aș vrea să am îndrăzneala, libertatea interioară, inteligența de a mă întinde lângă el și de a mă sustrage, astfel, împrejurărilor curente, vremurilor, asfixiei lumești. Dar am pierdut, laolaltă cu toți semenii mei, instinctul „rupturii de nivel", al ieșirii din timp. Sunt mereu „în rețea", cablat, preluat, „angajat", dependent de drogul urgențelor... În loc să facem din animale spectre (lucrative) ale unor funeste pandemii, ar trebui să recuperăm ceva din virtuțile lor: din statica felinelor, din răbdarea, dinamismul flexibil și detenta câinilor, din calmul rumegătoarelor, din vocația înaripatelor de a se desprinde. Să fim „înțelepți ca șerpii și inocenți ca porumbeii". Într-o lume judecată mereu, de puritani, pentru regresul ei în trivialitate animală, tocmai animalitatea, animalitatea bună, e ceea ce am pierdut, ceea ce ne lipsește. Alături de doctorul care mă somează să mă mișc, am nevoie și de un altul care să-mi ceară să stau, o oră pe zi, nemișcat, la soare, fără să mă gândesc la nimic. (Andrei Pleșu – Inactualități)

Cam asta ne oferă și o mare parte dintre haiku-uri: imagini ale unor lucruri sau ființe surprinse într-un moment privilegiat care vorbește prin sine. Sigur că nu e vorba de poeme didacticiste care să răspundă la întrebarea: ce ne învață pe noi broscuța? Ca totdeauna valoarea poemului și a mesajului său constă în discreția și modul aluziv în care ni se comunică un sens și o eventuală sugestie de conduită.

Cred că o primă categorie de asemenea poeme ar putea fi cele care pun cititorul în fața unei plenitudini exemplare, care îi contaminează brusc și iremediabil. Ceva din această lume, altfel deficitară și calică, se dovedește pe moment o împlinire (sărbătorească) mai presus de meschinăria cea de toate zilele.

Merii în floare –
am totul dinainte
pe masa goală

Într-un fel, acest poem al lui Șerban Codrin, aparent declarativ, dar paradoxal prin modul în care o face, ne dă o pildă de conduită cuviincioasă în fața minunii firești a înfloririi. Ne aduce în fața ochilor una din acele valori care le surclasează brusc pe toate celelalte. Trebuie să suferi de o mare infirmitate sufletească pentru a nu resimți și tu situația ca atare. Textul nu e unul care să prescrie ceva sau să tragă de urechi pe cel care nu simte acest lucru. El spune subtil că poate nici astăzi nu prea ai ce mînca, dar, din fericire, te poți totuși sătura cu o hrană mai presus de cea a stomacului (care de data asta nu te mai poate persecuta).

O intenție asemănătoare e mărturisită mai explicit și în poemul lui Ion Untaru. Vindecarea invocată vizează bolile omului civilizat: blazarea, apatia, indiferența. Și-l reînsuflețește.

între atîtea
flori de cireș, mă simt
aproape vindecat!

În cîteva din poemele sale, Radu Patrichi simte că lucrurile în sine semnalează și cheamă, îndeamnă și călăuzesc. Îl readuc pe cel dispus să le vadă cu adevărat la viața adevărată.

Mai sunt bucurii – / pe coastă micul salcâm / gata să-nflorească

La blocul vecin / e mare bucurie – / a-nflorit liliacul

Alee pe lângă bloc – / duce direct / spre câmpul însorit

O altă categorie de poeme ar fi aceea care mărturisește o ezitare, o amînare a gestului sau a activității pe care omul, în pragmatismul său sec și arid, urma să le facă pentru că un eveniment, aparent nesemnificativ, îl determină să renunțe, să se întoarcă, să aștepte. Petru-Ioan Gârda ilustrează acest tip de poem, cu acel strop de ironie care face hotărîrea mai picantă:

Un fluture alb
tronând pe clanța ușii -
mai stau pe-afară

(se înțelege) ca să nu deranjez siesta fluturașului. Șerban Codrin dă amploare și greutate unei decizii asemănătoare:

Azi imposibil
de săpat în livadă –
rutul melcilor

Imposibilitatea este, evident, una empatică, împerecherea melcilor impune, fără vreo interdicție expresă, sistarea lucrului. La fel cum, într-un alt poem al său, pare că o internațională a cerșetorilor a declarat o zi de grevă spontană:

Nici un cerșetor
de ziua bujorilor –
pace-ntre oameni

Simpatia față de ființele pline de o vioiciune, care însuflețesc peisajul cu o grație fără margini, îl face pe Radu Patrichi (toate poemele care urmează, dacă nu va fi menționat un alt autor, îi aparține lui RP) să-și mărturisească fără rețineri aspirația, cu siguranța lirică, de a fi asemenea lor:

Să fii un fluture / în poiana cu flori / de sub munte

Îl acompaniază în această intenție un coleg de generație, Ion Untaru:

hop sus, hop jos / ce-aș mai zbura și eu cu tine / fluture drag!

Multe haiku-uri ar putea fi socotite drept pilde vii încorporate într-o imagine. Iată un model de ospitalitate și flexibilitate spontană:

Vrăbiile falezei –
arbustul s-a aplecat
primind tot stolul

Și una de atenție, de curtoazie neașteptată, fără cuvinte, care-l poate încînta pe cel care se simțea singur:

Seara la terasă –
lângă halbă castanul
îmi pune o floare

Și o alta de tandrețe și recunoștință:

Mulțumind pentru masă,
câinele își lipește
capul de piciorul meu

Dar deja am intrat în zona empatiei și ființele care-și stau alături se simt bîntuite de aceleași trăiri:

Noiembrie cald –
lângă mine pe-o piatră
libelula

Te întrebi de unde această domolire și împăcare, iată că ziua-n sine întîrzie fără nicio grabă:

Ce zi de toamnă –
la ce să mă grăbesc
spre casă?

de ce-ai fi altfel decît soarele:

Fără grabă,
la fel ca și soarele
ce-apune peste lac

și, dacă el apune, ca și greierii care vor țîrîi toată noaptea:

De ce să mă grăbesc?
dincolo de gardul verde
cântă doi greieri

Trebuie să crezi că, oricînd, cineva îți poate oferi fără vreun interes suspect îndrumare:

Sărind, ciripind,
vrabia îmi arată
cărarea

Uneori însă micile ființe care se nimeresc în preajma ta îți dau o pildă de decență și discreție:

Plimbare-n parc –
pe cărarea de alături
pășește agale o cioară

nu te resping, te îngăduie fără vreo efuziune inutilă:

Despărțiți de gard
fiecare-n treaba lui –
eu și un cioroi

sau îți arată un respect de circumstanță:

Întâi ne-am privit –
și apoi șopârla
trece-ncet cărarea

Alteori, sesizezi în conduita lor o cuviință neașteptată, pe care omul n-o mai practică prea des:

La vasul cu apă,
câinele așteaptă
să bea vrabia

o cochetărie și o tandrețe mai presus de granița dintre specii:

Îi dau un deget –
pisoiul torcând
se mângâie cu el

dar mai ales un apetit nedezmințit pentru bucurie și pentru dorința de a-i converti pe cei din jur la ea:

Ieșit pe portiță,
câinele împarte bucuria
la trecători

lucru care, uneori, le și reușește, contaminarea se produce:

Pe promenadă
bucuroși de întâlnire,
și câinii și stăpânii

Și așa poți spune la sfîrșitul uneia din obșnuitele escapade:

Singur la plimbare,
dar m-am întors acasă
cu ploaia

nu, nu din cauza ploii, ci cu ploaia, braț la braț. O nuanță care mărturisește convertirea autorului.