Raluca Neagu născută la 6 noiembrie 1992, într-un sat din apropierea Călărașului, reușește cu ușurință să impresioneze cititorul prin naturalețea limbajului artistic, transmițând mesaje și imagini puternice aflate la granița dintre oniric și realitate.
,,Am descoperit poezia în vers alb cu trei ani în urmă și de atunci o las pe ea să mă scrie.’’, mărturisește într-un interviu Raluca Neagu. Au trecut aproape patru ani, timp în care poezia sa a evoluat. Fiind perfecționistă din fire, drumul către consumatorul de poezie i s-a părut anevoios. Iată că a venit și ziua în care, după ce a participat la diverse concursuri, fiind câștigătoarea mai multor premii, s-a situat printre finaliștii concursului pentru tinerii debutanți, Traian T. Coșovei, organizat de Direcția 9, coordonată de scriitorul Adrian Suciu, în colaborare cu Editura Tracus Arte care a decis să-i publice primul volum de versuri - ,,unde se termină lumina”.
Volumul este împărțit în trei capitole: ”o biată lamă de cuțit” - un portretar emoțional, autentic, inspirat de personajelele importante din viața ei; ”jurnalul unui naufragiu”- o eseistică discursivă despre viață și moarte, venită din semiobscuritatea spirituală; ”poemele nocturne” – o ,,metafizică a plasticului”, un observator elegic al cotidianului.
Fiecare capitol pornește de la un citat aparținând unor renumiți poeți: Sylvia Plath,Virgil Mazilescu și Traian T. Coșovei.
Forța care susține poezia Ralucăi Neagu este sinceritatea. Ea nu are nicio reținere în a-și devoala nemulțumirea față de anumite aspecte ale vieții cotidiene, identificându-se cu tinerii din generația sa care se confruntă cu un trai la limita indigentei. Nevoită să trăiască printre străini, într-o lume pragmatică, percepția despre viață capătă valențe noi în viziunea tinerei poete, defetismul sincronizându-se cu peisajul cotidian - ,,am învățat deja mișcarea peștelui în năvod/ ai spune că sunt pregătită/ de fapt mă învârt printre oameni până amețesc// atunci doar atunci pot să mă strâng/ ca un câine vagabond deasupra unei canalizări aburinde” (Siberia); ,,privesc lumea printr-o fereastră murdară…// acolo sunt oameni care se ascund/fără îndoială/ se ascund de administrator de funii de strigătul copiilor/ de foame de vinul prost de gândacii cu care dorm/ de ceea ce nu pot cumpăra de criminalii orașului// … orașul mă învață cum să duc genunchii la gură”.(lătrat)
Fundamental, solitudinea lucidă se îndreaptă către meditația unui prezent lipsit de perspective, focalizat pe imagini reale, scindate de temeiuri existențiale. Sentimentul de înstrăinare este asociat cu cel de compasiune, venit din partea unor falși binevoitori care vor să convingă prin gesturi și vorbe inutile că lumea e construită greșit de un architect nepriceput - ,,cu mâna dreaptă mi-a mângâiat obrazul/ a spus ce să-ti fac dacă nu ai o casă a ta/ în timp ce mâna ei stângă/ îmi golea sufletul de toate mărunțișurile…”. (chiriașii);
Uneori se îndepărtează de realitatea dură și se refugiază în propriul suflet. Un rol important în discursul liric îl au părinții și bunica sa care sunt prezenți permanent în sufletul copilului ascuns de ungherele neînțelese ale vieții. Ei sunt sprijin moral, hrana spirituală prin care reușește să se ridice pentru a merge mai departe prin labirintul existențial. Încearcă să-și mascheze nemulțumirea, tristețea și singurătatea printr-o aserțiune aparent optimistă, în spatele căreia se ascunde marea dezamăgire a lumii pe care este nevoită să o accepte cu toate penuriile ei. Relevantă în acest sens este poezia - ,,apartamentul 35 fără 5”, o confesiune prin care tânăra ascunde mamei sale realitatea mizeră a unui nou început de drum - ,,mama e mișto la oraș ai mult loc să te pierzi/ străzile astea înguste mă atrag mereu…sunt bine am vizitatori mulți cu antene negre/ în curând or să locuiască ei în garsoniera noastră/ mama e frumos aici/ strângem tare la piept banii de chirie ca pe-un animăluț/ spălăm vase uneori apa miroase a urină și fier ruginit/ trăim și noi cum putem//… suflu urcând scările spre numărul 3/ ușile liftului sunt capcana/ bătrânii blocului se închină înainte să intre/ eu am uitat cum se face”.

Versurile Ralucăi Neagu au o putere emoțională rar întâlnită în poezia contemporană. Sinceritatea prin care-și expune sentimentele, trăirile, e dezarmantă, așa cum se impune în poezia ,,țara lui Hitler”. Aici durerea este asociată cu sacrificiul patern de a sta departe de familie pentru un câștig mai bun, într-o țară în care oamenii sunt scoși la câmp să adune hameiul din care ,, fac bere bogații ăștia și dau cailor/ să guste primii”. Inocența se pierde odată cu maturitatea, cu înțelegerea aspectelor existențiale de care depinde viitorul incert al unei familii, una din sutele de victime ale societății românești. Finalul poeziei este un tablou emoționant care sapă adânc în sufletul lectorului: ,,întotdeauna se întoarce mai bătrân și mai slab/ dar nu trebuie să i-o spunem/ are în ochi ceva bănuitor pare obosit/ așteptăm iarna pentru că atunci se odihnește/ iarna îngheață și oasele lui/ și țara lui Hitler”.

Copilăria este prezentă în poezia Ralucăi Neagu, ca un album în mișcare unde imaginile oamenilor dragi din viața ei asimilează sentimente venite din trecut, trăiri fără precedent: bunicul - ,,de la bunicul meu am doar o fotografie/ în care împărțeam/ un corn cu ciocolată/ îi întindeam bucata aceea/cu insistență/ pentru că voiam să ofer ceva celui care avea să plece/ foarte curând…”(prietenii nu trăiesc sub aceeași lună ca și mine); mama - ,,mama ascunde păpuși/„sunteți mari nu vă mai trebuie”/ și le spânzură de grindă/ podul casei este un cimitir de jucării”(podul casei); ”am învățat de la mama să mă legăn/ când lianele carnivore ale nopții mi se urcă pe picioare/ nimeni nu mă cunoaște suficient de bine/ încât să mângâie câinele/ ținut în brațe și învățat să meargă printre trandafiri/ dimineața scot din carnea lui toți spinii/ ca un copil bun ce sunt” (un copil bun); mătușa - ,,pe masa aseptic/ florile se adună se usucă/ iubita noastră/ ești ca o iarnă și nu mai putem plânge/ ai avut o moarte în tăcere/ ai fost un fulger/ prevestitor a ce?...” (dinte pentru dinte/mătușii mele);

,,unde se termină lumina” este volumul de debut al Ralucăi Neagu, un remarcabill început în arta discursului eterogen, lipsit de artificii emfatice, forțate, matrițe sentențioase folosite de alți autori ce se doresc a fi autentici.
Discursul poetic al Ralucăi Neagu surprinde prin caracterul expresiv, leal, printr-un mimetism emoțional, amplu, dar mai ales prin reificarea umanului. Deși elegiacul primează în mai toate poeziile ei, emoția e reflectorizantă, reușind să captiveze, transmițând intens mesajul, paradigmă a trăirilor interioare.
,,sunt o mie de liniști despre care nu ți-am spus…
Sunt o mie de gânduri pe care le reneg…”