Valeriu DG Barbu te surprinde prin caracterul diversificat al discursului liric, prin spontaneitate și imprevizibil. Este un aluat când fraged, care ia orice formă, când unul pretențios, preparat cu meticulozitate pentru prăjiturile fine.
Încă de la început am fost surprinsă de titlul volumului - ,,ciocolată cu lămâie”. La naiba! mi-am spus, înghițind în sec. Papilele mele gustative excitate au luat-o razna, precum cascadorii care sar când în apă, când în foc. Imaginați-vă că picurați lămâie peste o bucățică de ciocolată. Brrr! E așa ca o femeie când dulce, de-ți vine să o mănânci, când acră, de-ți vine să dai cu ea de pământ. Mi se pare mie sau vă place combinația?
Ei bine, așa treci și peste poeziile lui Valeriu. De pildă starea de revoltă transmisă de războaie, de copiii nefericiți rămași orfani, de nedreptate, tot ce ține de autodistrugerea speciei ,,in/umane”, cum spune poetul, are cu siguranță gustul lămâii - ,,scuipă Doamne planeta asta de pe orbite/ anulează secundele fatidice dă un decret ceva/ să li se facă sare/ degetele de pe trăgaci/ și de pe hărți sau rupe-mi creionul/ șira spinării/ să cad de rușine-n pământ/ fiindcă fac parte/ din specia in/umană” (să scriu un poem copiilor…)
Parcurgi în continuare acest ludism al cuvintelor și te trezești plescăind din buze, ca după o ultimă bucățică de ciocolată savurată, citind poezia ,,tango” care, deși concinsă, are o savoare specială, reușește să transmită starea de spirit a bărbatului orgolios, timid, căutând să treacă peste sfiala de a cere iertare iubitei sau peste reținerea de a-i dărui flori - ,,nu/ nu m-am întors în genunchi la tine/ doar îmi legam șireturile/ a!... florile/ nu știu/ le vrei?... nu/ nu le vrei// ale naibii șireturi/ se încheie până la gât unde/ asta lipsea... /un nod/ o rotulă ca un crin/ ca un pumn sub bărbie”.

Poezia socio-gnomică a lui Valeriu DG Barbu persiflează realitatea, snobismul, ipocrizia celor ce poartă în permanență o mască, construind astfel în jurul lor un zid al aparențelor. El reușește să treacă peste bufoniada hilară și să vadă adevărata față a societății în care trăim. Observă cum tineriilor nu le rămâne altceva de făcut, decât să se conformeze, devenind la rândul lor motorașe neunse într-un sistem bolnav, irecuperabil. Revelator în acest sens este poemul ,,ziduri”- ,,în gang la mine fetele tatuate/ cu bocanci și curele țintuite citesc Kant și lasă/ pete de ruj pe zidurile mucegăite/... în orașul meu sunt doar ziduri/oameni cărămizi oameni mortar oameni cuie și nuci/ în pereții impecabili/ tinerii sunt cei care suportă greul/ betonul le îndoaie șira gâtul genunchii ... viața le rămâne unica stradă și școală/ iar strada le rămâne unica viață/ au o grămadă de răspunsuri dar nimeni nu-i întreabă nimic...”.

Departe de casă, ades își amintește de cei dragi care nu mai sunt, părinții. Îndemnul mamei de a fi bărbat, de a-și lua propria viață în piept, rămâne viu în mintea fiului care își dă seama că, în ciuda efortului de a-și asculta mama, viața rămâne o capcană, o ,,lume cu creierul decoltat/ ca o sahară impetuoasă”. Este înduioșător modul în care vorbele și amintirea mamei sunt versificate cu nostalgie -,,suflecă-ți mânecile măi băiete și apucă-te de ceva.../ spunea mama/
ștergându-și cu colțul basmalei o lacrimă căruntă/ de atunci îmi tot suflec mânecile anii absențele... / și mă țin de lucruri/ de cuvinte/ încercând să cresc dar/ mai mare decât lacrima mamei nu voi reuși niciodată/ fiindcă-n ea stă ascunsă răbdarea/ răbdarea pe care a uitat să mi-o dea în lapte cu părere adâncă/… ”. (prin lume) Tatăl joacă un rol important în formarea copilului devenit bărbatul matur de mai târziu. Fiii realizează asta când modelul masculin din viața lor nu mai există. Din nou amintirile invadează mintea adultului care refuză să accepte ideea morții părintelui – ,,tata știa că învăț/ pentru ca să dau la facultate/ săpa un petic de deal/ și iar săpa/ țărâna-i părea că ascunde viitorul meu// de mulți ani am îngropat sapa aceea/ ca să nu afle tata cumva că/ a murit/ și că dealul/ nici nu mai este…”. (nu știe)

Aceeași abordare ironică, directă , ca în majoritatea poeziilor cu tentă socială, o întâlnim și în poezia ,,lansare de carte”. În ciuda faptului că scriitorul se confruntă cu un trai la limita indigentei, el reușește să treacă peste acest aspect, bagatelizând somptuozitatea unei lansări de carte unde ,, cei din jur se așteaptă să spui ceva inteligent/ cine știe că ai cămașa ruptă-n coate sub pardesiu/ degetele afară din șosete/ și că la această lansare de carte ai nimerit din greșeală/ căutând doar un loc unde să bei o votcă pe datorie/ … cocoloașele foilor cu poeme și romane neapărat célèbre/ îți saltă acasă supatul/ nimeni nu te întreabă – nici tu – dacă ai mâncat astăzi”.

Nu m-am gândit niciodată că fiecare lucru creat de divinitate are mai mulți dumnezei. Iată că lui Valeriu DG Barbu i-a trecut asta prin minte. Mai mult decât atât, în imaginația lui ”dumnezeul – olar, dumnezeul de aer, dumnezeul de apă, cel al căldurii, cel al gesturilor, al așteptării” poartă o discuție aprinsă cu ,,dumnezeul dumnezeilor” pentru crearea omului, a durerilor lui, a imperfecțiunii generată de răni, acestea fiindu-i date pentru a prețui viața pe care o numește ,,poem”. Totul e zadarnic atunci când ultimul cuvânt îl are creatorul tuturor celor văzute și nevăzute: ,,nu trup nou îi trebuie acestui fiu al nostru/ dați-i rănile lumii drept pomadă celor ale sale și/ nu-i mai țineți oglinda/ se va goli curând încât/ niciun strop nu va mai rămâne din ceea ce credea poezie și rană/ va învăța să citească singur cu tălpile lui adevăratul poem”. (Dumnezeii mei)

,,ciocolată cu lămâie” , publicat la Editura Vocativ, 2015, este un volum – oglindă în care privești și, de cele mai multe ori, chiar dacă nu-ți place imaginea pe care o zărești, indiferent de unghiul în care te situezi, redescoperi o părticică din tine și încerci să retușezi imperfecțiunea.
Valeriu DG Barbu are o poezie puternică, sensibilă, spontană, imprevizibilă, cu o încărcătură emoțională de invidiat, care curge natural, fără artificii de culise. Poezia lui este asemenea omului Valeriu, cel care se joacă și experimentează mereu noi situații, stări, trăiri, versificându-le într-o manieră proprie.
(ai reușit să citești toată această înșiruire de vorbe?... atunci / tu ești poetul…)conchide autorul în finalul volumului.

Lectură plăcută!