Daniel Dăian nu-și dezminte nici în această carte vocația fabulatorie. Imaginarul său, avînd disponibilități aproape nelimitate spre construirea unor suprarealități abstruze, se desfășoară cu aceeași anvergură, ca și în cărțile anterioare acesteia. De data aceasta, dintr-un impuls epic, autorul optează pentru confesiune. O confesiune a unui solitar, determinat de un spirit contestatar de anvergură. În paginile cărții apare, ca o fulgurație, un personaj feminin, Hélène, un fel de tu receptor al protestelor subiectului confesiv. Locul de desfășurare a straniilor confesiuni e un Paris himeric. Dar aceste mărturisiri ale unui spirit cuprins de scîrbă ar fi putut să se desfășoare oriunde sau niciunde.
Impresionează, în orice paragraf al cărții, duhul negației. Poetul Daniel Dăian a demonstrat și în cărțile anterioare că posedă considerabile puteri deconstructive. Insă, cu această carte, deconstrucțiile sale ating apogeul. Toate, dar absolut toate fragmentele cărții, pun sub teribila confesiune negatoare valorile lumii. Se poate detecta chiar o exasperare a negațiilor. Personajul confesiv e un fel de paria ajuns în această condiție prin propria opțiune. El găsește fisuri și precarități în toate ale lumii acesteia. Dominat de repulsii față de orice și oricine, în afară de Hélène, confesorul său fantasmatic, subiectul “narator” nu propune, totuși, soluții. El nu vrea să reconstruiască lumea după propriile lui criterii, ci e dominat de demonul destrucțiilor. Se situează într-un fel de revelație neagră. Cînd se dedă descrierii oricărei realități, aceasta își trăiește, sub teroarea verbelor negatoare, precaritățile de ființare. O adevărată nocturnă apocaliptică se desfășoară în întreagă această carte. Solitudini ale unui suflet nemîntuit, dispus să-și expună, fără false pudori, disprețul pentru lumea ca sistem închis, te întîmpină la fiecare pagina a acestei cărți. Un duh lautreamontian l-a vizitat pe Daniel Dăian, în timpul elaborării acestei cărți.

Aurel Pantea

Sfârșitul liniarității ființei sau excurs interior prin metaforă

Cititorule, ești pregătit?
Ești gata?
Te afli în fața unui text literar atipic, dar seducător. O călătorie ardentă, fascinantă și, in același timp, adictivă. Un text al interiorității ființei care descrie o realitate destrămată, metaforizată și intensă. Este un tip de lectură care transformă, manipulează, seduce, așa că, fii atent! La sfârșitul excursului lecturii te vei găsi un altul, o ființă umană imbogățită de o nouă experiență, o nouă perspectivă asupra realității.
Temporalitatea este pulverizată sub imperiul unei introspecții atroce a personajului principal, tot textul este un monolog dialogat cu reflexiile acestuia, un act de autodevorare cognitivă, un act narcisic, necesar, dar în același timp, nedorit. Un spațiu al oglinzilor, al reflectării continue cu o singură direcție, profunzimea, abisul. Între realitatea ordinii și universul profund dezordonat are loc o dramă, o dramă naturală și firească, la fel ca și lăcomia frunzelor hrănindu-se cu lumina. Un text adânc , metaforizat, plin de trimiteri semiotice si basculări ale semnificantului în semnificat și invers, un text care, la o primă vedere, pare a fi un text greu și încărcat, dar care, odată atins și gustat în călătoria lecturii, devine răvășitor, intim și direct, uneori poate chiar prea frust și care are marea calitate de a transforma lectorul în participant, a-l proiecta pe acesta în chiar substanța romanului, ceea ce, în sine, este o uriașă reușită.
Întrebarea care plutește la suprafața metatextuală a romanului este sincopa ontologică a personajului principal: ”Cine sunt eu?” intrebare care devine, odată cu excursul prin text, o întrebare obsesivă ce i se transferă chiar cititorului. Este un text existențial prin excelență, iar basculările de situație, temporalitate, memorii personale, loc creează, la o primă vedere, ideea de nonliniaritate. Nimic mai fals, aici avem de-a face cu decrierea liniară a interiorității unei ființe care se vrea auzită, simțită, gustată, și nimic nu este mai nonlinear decât viața. Există o gradualitate consecventă sieși, care se lasă descoperită odată cu traversarea spațiului lectural, o gradualitate de creștere și descreștere a stărilor emoționale și a dubitațiilor cognitive ale personajului, la fel ca un ocean, flux și reflux, interioritate si exterioritate a ființei, stare de fericire supremă și depresie absolută, succedându-se una alteia, o limită a umanității în sine. Într-un sens strict, asta este și miza jocului, unde și ce definește umanitatea noastră profundă prin perspectiva personajului acestui roman, iubire, ură, dispreț, memorie, nostalgie, megalomanie, umilință, suferință, nu este sentiment general uman care să nu îl macine pe acesta. O mobilare a ființei și o înnobilare a acesteia.
Prin textul pe care ni-l propune, Daniel Dăian ne propune un pariu în afara umanității noastre directe, superficiale, sociale. Suntem noi capabili să înțelegem resorturile intime, uneori abisale, contorsionate și, de ce nu, monstruoase, care ne determină acțiunile și modul de autoreprezentare? Fie și numai din acest punct de vedere restrictiv, textul în fața căruia ne așezăm este o reușită deplină, apoi ne rămâne nouă, celor care pătrundem curioși și, oarecum nerăbdători în acest text, să descoperim și sensurile latente ( și nu sunt puține) pe care le are acest text. Pentru că nu este un text univoc, iar metaforele care-l impregnează, aproape până la refuz, transgresează liminaritatea unui înțeles direct și ne trimite către un intertextualism ce trece dincolo de mizele limitate ale postmodernismului, inflamând realitatea de alte tipuri de realitatea subiectuală.

Conu Marius