Tensiunea reticenței

Ceea ce se observă, chiar fără a adînci contactul cu textul unui haiku, este diferența dintre codul retoric agreat în poem și acela acceptat în vorbirea îngrijită, literară sau științifică. Abaterile de la uzanțele celui de al doilea sînt flagrante și semnificative. Această situație primordială este aceea care decide tensiunea esențială a haiku-ului: provocarea pe care i-o adresează cititorului un poem care adoptă atitudinea unui personaj taciturn și hîtru. Laconismul trebuie înțeles ca un mod de a fi și de a comunica. Vorbirea sau scrierea generată de cel care trăiește sub imperiu acestei exigențe este funciar incompletă și poate doar să pună pe gînduri sau să dea de înțeles. Ea evită să vorbească despre sau să se pronunțe asupra a ceva. Notează doar sau consemnează o prezență sau o manifestare fără să o aprecieze sau să-i dea note. Exprimă în acest fel o opțiune existențială, o atitudine umană mai sobră și mai discretă în reacțiile și manifestările ei. Înlocuiește exprimarea deslușită și consistentă cu gesticulația aluzivă. O primă expertiză a textului este deci aceea care verifică dacă el corespunde acestei exigențe a laconismului auster, reținut, discret. Refuzînd să furnizeze informație pertinentă (discursivă, în propoziții) și aplatizînd relieful emoțional al formulării, textul are alura unei scrieri cu atît mai incitantă cu cît e mai stranie.

ciutura spartă - / sunetul picăturii / umple fântâna
(Constantin Iliescu)

Situația pe care o avem în față este una suprinzătoare: o defecțiune a ciuturii, o degradare, o bortă, un gol (starea de fapt pe care, textual, poemul doar o constată) constituie doar un pretext obiectiv pentru a ne încînta de ecoul neverosimil, multiplicat de pereții fîntînii, al picăturii căzute în adînc. Dar spărtura vechii ciuturi dă glas și nostalgiei după vremurile în care răcoarea apei mai era scoasă pe îndelete din fundul prodigios al pămîntului. Experiența faptului în sine ca și aceea a textului care-l sugerează atît de concis și de expresiv ne cufundă într-o emoție unică și inconfundabilă. Într-o tăcere evlavios-meditativă. Gîndind și trăind legătura paradoxală dintre gol și plin, dintre mai nimic și spațiul pe care el poate umple miraculos.

Tensiunea ambiguității fragmentului

Un text care dă impresia că este compus doar din fragmente verbale, adică din îmbinări de cuvinte altfel clare și corecte dar oprite înainte de a ajunge la nivel de propoziții, pare lipsit de finitudine, neîncheiat, neterminat. Nu spune destul pentru a furniza o informație autentică și tocmai din această cauză comunică în primul rînd starea de tensiune specifică lucrurilor neisprăvite. Fragmentele par resorturi comprimate sau combinații de cuvinte nesaturare, cu valențe pentru alte cuvinte și mai ales pentru (mai multe) contexte reale.

A nu spune destul înseamnă a promova indeterminarea, ambiguitatea și echivocul, a da loc la (posibile) interpretări diverse, a admite mai multe soluții de continuare a textului sau/și de lărgire a contextului. Și nu se mai poate ști dacă nu e vorba de o subdeterminare premeditată pentru a provoca ulterior o determinare cumulardă. Austeritatea, sobrietatea, discreția, reținerea sînt gustate atît ca atare cît și ca o provocare de a căuta și a găsi țesătura aluzivă care constituie de fapt esența poemului și, oarecum, soluția enigmei.

Partea mai scurtă a poemului, cea de 5 silabe, este predispusă la a compărea ca un text cu sens vibratil, disponibil pentru a viza mai multe contexte. În poemul merii în floare – / am totul dinainte / pe masa goală al lui Șerban Codrin, merii în floare, prin atracția părții a doua a poemului, derapează de la imaginea unei livezi înflorite spre a simboliza o primăvară apoteotică și, consecutiv, atmosfera beatitudinii pe care o trăiește cel care o contemplă. La fel, în cireșe-amare - / scrisori vechi pătate în / cufărul mamei al Cristinei Pârvu, cireșele amare, printr-o similară contaminare cu sensul părții a doua, vor evolua spre un înțeles care se emancipează de gustul strict senzorial și notează modalitatea complex-paradoxală, starea de spirit dulce-amară în cheia căreia e trăită amintirea.

Ceea ce merită să fie remarcat este faptul că focalizarea textului pe un element cu context sau circumstanțe prea puțin precizate îl face pe acesta mult mai disponibil pentru derapaje care înlesnesc saltul de nivel alegoric. Ceea ce era în cele două poeme doar un modest element natural capătă, la contactul cu partea a doua a poemului, valențe simbolice care stîrnesc emoția umană și devin astfel un fel de embleme ale ei. Ceea ce era doar text vibratil (indeterminat) devine astfel aluzie vibrantă (producînd emoția).

Tensiunea suprimării eliptice și a reconstituirii contextului

Consecința laconismului, care nu este decît atitudinea generativă a autorului de haiku, este faptul că poemul se prezintă doar o schiță. Pe plan gramatical avem de a face cu fragmente de propoziție, un fel de tușe verbale. Logic, acestea nu se pot pronunța asupra a ceea ce evocă. Pe plan stilistic cu o sinecdocă – evocarea aluzivă a unor situații, scene, contexte, focalizînd pe părți, detalii, amănunte ale lor.

Exigența laconismului nu urmărește pur și simplu scurtarea textului sau fasonarea lui după vreun canon silabic, ci epurarea sa de balastul obișnuințelor literare parazitar-prolixe. Stilul eliptic elimină nu doar tot ce e redundant ci și ceea ce nu merită să fie numit pentru că ar atenta la aura aluzivă a lucrurilor menționate în poem. În cele din urmă, este preferat adeseori un text care se apropie de ghicitoare și devine un mecanism al metaforizării ingenioase, care tinde simultan spre sugerarea, dar și spre opacizarea a obiectului.

căutînd ceva / se-adîncește-n lună – / lebăda neagră
(Eduard Țară)

Kireji, venind după două versuri în care nu sîntem deloc lămuriți cine-i agentul căutării, adîncirii, scufundării... în lună, ne lasă în suspenie și cu privirea îndreptată înspre înalt. Lebăda neagră (dezlegarea ghicitorii, soluția enigmei) vine neașteptat și contrastînd cu argintul lunii. Dar lămurirea nu apare decît cînd, acum fiind vorba de lebădă, ne întoarcem privirea spre apă și reconstruim de la puținele cuvinte, care schițează doar un gest, scena în care lebăda-și scufundă capul sub apă cercetînd adîncul în căutarea prozaică a peștelui. Sigur că întîmplarea - sau mai degrabă înțelepciunea ei - face ca locul prestației să fii acea pată miraculoasă în care se oglindește luna.

Tehnica ghicitorii poate merge pînă la tabuizarea obiectului. În poemul de mai jos, ghicitoarea nu mai primește o dezlegare. Lucrul evocat – frunzele – nu mai este numit deloc. Evocarea se face doar aluziv, prin numirea cîtorva trăsături proprii frunzelor: tremurul, căderea, legănarea.

nu mai tremură – / cad legănat tămîind / străvechiul gorgan
(Corneliu Traian Atanasiu)

Suprimarea poate fi și aceea a contextului. În poemul de mai jos există doar vagi apropouri care cer refacerea unui context mai amplu, mai complex, mai subtil. Arșița, telefonul și ploaia sînt provocări aparent prea vagi pentru a obține o situație și un context acceptabile.

vară toridă – / în telefon doar ploaia / pare aproape
(Eduard Țară)

Aparent lucrurile-s clare. Situația evocată de prima parte a poemului este una excesiv de fierbinte. Se pare că telefonul aduce totuși o ameliorare a ei. Abia acum ne dăm însă seama că situația trebuie reevaluată. Ploaia așteptată nu poate veni prin telefon, ea pare doar aproape. De fapt, e undeva la capătul celălalt al firului. Sau, mai curînd, este, cum se și spune, în telefon, în vorbele care se precipită răcoros și reavăn peste sufletul însetat al celui ce le ascultă. Acum citim cu siguranță: în telefon doar, după care facem o pauză, punem o virgulă. Vara de afară (care dubla seceta interioară) nu va fi afectată de ploaia sosită acum prin telefon, dar sufletul celui ce o ascultă se va înviora. Vara toridă va deveni doar floare la ureche. O circumstanță neglijabilă. Cele două părți se întrepătrund atunci cînd vrem să înțelegem situația globală. Și una, și alta sînt relativ eliptice, iar situația în întregul ei se constituie din indiciile provenite din ambele părți. Imaginația cititorului reconstituie situația inițială, adăugînd elementele lipsă, doar sugerate prin prezența alături a celor două părți ale poemului.

Enigmatica elipsă a contextului

În poemul de mai jos, este evocată eliptic scena unei mese la cîmp.

culegătorii / împrejurul străchinii – / un cerc de linguri
(Șerban Codrin)

Contextul trebuie refăcut de cititor din cele cîteva cuvinte plasate cu parcimonie în text. Sîntem la cules. Și la una dintre mesele zilei de trudă. Culegătorii s-au așezat pe jos. Masă nu există. Nici scaune. La mijloc, pe un ștergar, o strachină cu de-ale gurii. E o masă a tăcerii. Doar lingurile se mișcă ritmic. Sunetul sorbiturilor amplifică tăcerea. Există în text doar patru substantive și două prepoziții, dar ele sugerează perfect, economic și expresiv o scenă, o atmosferă, vremuri de altădată. E imposibil ca cititorul să nu simtă sobrietatea ascetică a acestor substantive neprihănite de adjective. Mustind de aluzii, dar textual acceptînd ascetic doar o inocentă relație geometrică.

Se simte că totul are alura unei schițe stilizate obiectiv a unui prînz campestru. În mod obișnuit, contextul poemului nu este dat mură-n gură. Cititorului i se cere să-l refacă din aluziile textului, de cele mai multe ori destul de enigmatice. În cazul de mai jos, scena (restaurată din sugestiile textului) este aceea a calului care bea apa din ciutura pe care călărețul a scos-o din fîntînă.

calul însetat – / steaua din ciutură / iar nevăzută
(Valeria Tamaș)

O clipă, în apa din ciutură a licărit o stea. Aplecîndu-se pe ciutură să bea, calul a eclipsat steaua. Golind ciutura, a făcut să dispară oglinda în care ea se reflecta. Aici e vorba de elipsa unor cadre din secvența adăpării. Din ele sînt pomenite în poem doar două, prima și ultima.

Și în poemul următor nu sînt decît niște urme ale unui context care trebuie refăcut. Scena nu spune mai mult decît că la fața locului au proliferat lăstarii și că printre ei se află și un topor hrențuit. Aluzii suficiente pentru a gîndi că acolo s-a produs nu demult o defrișare.

numai lăstăriș - / și-un topor fără coadă / ros de rugină
(Manuela Dragomirescu)

Abia în urma acestei prime impresii, putem aborda un alt orizont în care să simțim vigoarea naturii care renaște și degradarea vestigiilor trudei și ambițiilor umane. Lăstarii și iarba vor fi mereu biruitoare pe meterezele cetății în ruină.


Elipsa patentă

Vorbim de elipsă ca figură de stil atunci cînd sînt suprimate din text elemente care se subînțeleg, cînd textul devine astfel mai scurt, mai alert și oarecum mai picant prin lipsa lor. Cititorul se bucură că are ocazia de a-și dovedi perspicacitatea recunoscînd la ce face aluzie textul abreviat. Un caz patent este cel de mai jos:

iar primăvară - / o dată cu-nserarea / creanga pe alei
(Ana Urma)

Nerecunoscînd imediat despre ce e vorba, ne gîndim că e prea puțin o singură creangă pe (mai multe) alei și, cu ajutorul primăverii și al înserării, recunoaștem, că avem de a face cu o elipsă a expresiei a umbla creanga. A umbla fără rost, doar de dragul de a hoinări.

Genul acesta de elipsă funcționează cel mai bine cînd avem de a face cu expresii, îmbinări de cuvinte în formă fixă care, scurtate abil, pot fi lesne recunoscute.