Mi-au atras atenția în 2016 două debuturi târzii în poezie, amândouă notabile, al lui Cornelius Drăgan (35 de ani), “Mușcătura fluturelui japonez”, Editura Junimea, Iași, 2016 și al Mihaelei Stanciu (37 de ani), “Azi cînt jazz”, Casa de Pariuri Literare, București, 2016, vârste la care unii scot al nu știu câtelea volum de poezie, sau virează spre proză...

În “Mușcătura fluturelui japonez”, Cornelius Drăgan pune în crochiuri intens și cu talent de giuvaergiu lucrate, atent la linii și nuanțe, trecute prin sita rece a gândirii, o ars poetica proprie: “trecerea /prin viață/e o filozofie” (arcuire). Volumul, structurat dintr-o perspectivă filozofică, are 4 părți: sinele - I. ACUSTIC ( peretele interior), preajma - II. ACUSTI C (peretele exterior), atingeri ale sinelui înăuntru și afară (stampele lirice din) III. MUȘCÃTURA FLUTURELUI JAPONEZ, dualitatea ființei - IV. DUAL.

Formația filozofică, stilul succint și clar, seriozitatea clasică a discursului liric amintesc de alt poet diferit în interiorul plutonului generației sale, Constantin Virgil Bănescu.

În viața interioară, tensiunea lirică e redusă la minim, abia atinsă, tehnica amânării stărilor, sentimentelor puternice- ca-n filme, sunt surdinizate zgomotele, parcă poetului îi e teamă să trăiască sau, cu o educație vestică, își estompează efuziunile, ori le ascunde, le acoperă cu altceva, cu un gest exterior care abate atenția: „nu-mi pasă de dragostea/pe care n-o am/am prins-o în fluturi singuratici/coronițe amărui am făcut/din cicoare/scrijelesc scaunul gol /sunetul scos/devine un scâncet /pe care îl suprim aproape/instant /prin râs isteric” (nu mai sunt copil).

Durerea celorlalți devine o materie grea, care nu mai lasă nicio spărtură pentru trăirile individuale: ”e singur/într-o zi/mi-a spus/ că-și hrănește ființa/ din frunzele unui prun /am privit în gol/și am început /să-mi strâng puternic /coapsele acoperite /de blugi” (Eduard nu are tată).

Poetul însetat de adevăr și filozofie, devine un receptacul al durerii sociale în slujba căreia s-a angajat:„instituția dgaspc/m-a învelit în/ultima vecernie/poet sau șchiop/-ALEGE” (devin un monolit), aduce în lumina poeziei sale personaje din contextul profesional, gesturi umane care depășesc limitele impuse în spațiul de muncă, empatizarea, preluarea durerii sociale, dar și motive din viața privată: perpetuarea prin urmaș, legătura cu pământul, familia, greutatea răspunderii capului de familie, sau peisajul contemporan, o lume tristă depresivă : „în după-amiezi cu bere/noi suntem mulți/cerșim asiduu/antidotul căderii în depresie” (discuțiile se surpă); „moartea o cale de / scăpare ușoară” (timp de rămas bun).

Individul devine artă, obiect estetic atunci când legăturile sentimentale cu preajma sunt tăiate: „ tu nu iubești /și asta face din mine /o artă” (în pat cu tine vin). Des revin motivul zborului, al aripii, al absorbției celuilalt eu, a jumătății, sau reîntoarcerea la androgin.

În cuplu, dragoste, emoțiile sunt surdinizate, sau întrerupte: „sunt aici îmi șopteai /sunt aici/eu nu vedeam decât /copilul nostru /crescând /din ce în ce mai mare” (în definitiv).
În "eu sunt dana", o baladă a bărbatului părăsit, tensiunea e mai mare decât în alte poeme, amorul propriu străpungând estompa sitei raționale, filozofice.

Ceea ce a reușit excelent în acest volum Cornelius Drăgan este izolarea simțurilor, recluziunea, impunerea rațiunii, perspective filozofice ale vieții de zi cu zi: ”ideile neuronilor au ca stâlp /de plecare viața dar /se pierd în sine /nici muzica nu mă mai mișcă-/izolare/nu mă mai recunosc/de zile/oglinda băii se întunecă/tot ceea ce văd sunt propriile-mi/greșeli”(această izolare a simțurilor).

Un debut notabil al unui poet de structură clasică în teme și motive, dar cu grafia modernă a adoptării minusculei în interiorul volumului, majuscule doar în titluri, (majusculele atrag atenția, insistă, țipă), chinuit să adopte recuzita și tehnicile de observare contemporane, Cornelius Drăgan, intră cu un nume serios, impunător și se străduiește să păstreze un punct gravitațional al poeziei prin atingerea filozofiei.


Cu totul diferit e stilul Mihaelei Stanciu, postmodernist, o bavarderie inteligentă, amintind de Smaranda Cosmin din anii ‘80, dar tot la o aplatizare a simțurilor ajunge. În “Azi cînt jazz”, Casa de Pariuri Literare, București, 2016, Mihaela Stanciu cântă plăcut despre orice, despre timp, suflet, ecouri și gînduri personificate, farmecul poetului: “umblu cu sufletul exfoliat/îi apuc/învelișurile în vîrful degetelor/de frică să nu se piardă vreunul/în mine bate un pendul/la fiecare minut, în fiecare secundă/îmi fisurează pereții/îmi lovește tavanul/milimetru cu milimetru/îmi caută urma fontanelei/așa de liniște-i afară/și-n mine ecourile se fugăresc/prin subsoluri/uneori coșmarurile sînt mai frumoase decît realitatea” (bariere).

O fereastră închisă fascinează ca a ușa interzisă din basme, trezește curiozitatea, dă voie gândului s-o străbată și să facă scenarii, să intre: “aseară m-am oprit în fața unei case de-altădată/gîndindu-mă ca întotdeauna la povestea din spatele ferestrei/am dat la o parte vălul/îngălbenit de răsucirea rapidă a anilor/am trecut de catifeaua stacojie tocită pe muluri/și m-am furișat dincolo de ferestră/unde mă aștepta o scară” (dincolo de fereastră).

Poeta relatează cu aceeași tonalitate, pentru că emoțiile au fost dresate, cumințite, despre iubirea trecută, amintiri romantice, muzică, prietenia dintre oameni și cuvinte, fericirea gesturilor mărunte, ilustrând noile mitologii ale psihologiei: “iată miza:/să cumperi un covrig și să fii fericit” (sensuri); sau “cînd strîngi firele de iarbă în pumni/și odată cu strîngerea lor le smulgi din rădăcini/cînd simți balele măgarului/cum ți se usucă în palmele linse pentru o firimitură de pine/vezi ruina unei cabane care a ars de multă vreme/și joci puzzle cu norii/îți spui că libertatea nu-i așa departe”(respiro.

Îndrăgostită de viață, Mihaela Stanciu știe că orice zi are poezia ei, dacă stai s-o simți, o să-ți ofere o adevărată recompensă, a împăcării cu sine, a locuirii în liniște a sinelui:” azi nu cauți/reproșuri/nici soare/nici lumină/nici flori de colț/vrei ca lumea să rămînă așa cum e,/iar tu să-ți găsești locul în ea așa cum ești/nu-i nimic dacă tricoul e de un galben murder/azi iubești mai mult orașul în care te-ai născut/și spațiile aglomerate” (recompensa de dimineață).

Absența tensiunii lasă o idee gravă să se dilueze în același ritm impus de la început, de slow blues, când sentimentele sunt înlocuite de lucruri:” inelul colorat pe care l-am cumpărat cu cinci lei din Mojo/mi-a intrat în carne/știu că nu-i o garanție de valoare,/dar de cîte ori mă uit la el/mă gîndesc la toate nimicurile care înlocuiesc inima mea”(degrade).
Are și poezia o zi a ei, întotdeauna după ziua trăirii, hrănindu-se din amintiri, când sentimentelor li s-a redus sonorul la minim: “și iarăși mă ghemuiesc la umbra amintirilor,/pentru că poezia nu se leagă de ceea ce văd,/ci de ceea ce simt”(de ziua ei).

Ideea că n-ar mai scrie într-o zi nu o demolează pe Mihaela Stanciu ca pe majoritatea poeților, se salvează prin muzică (azi cant jazz), cântând sau ascultând, dar noi așteptăm curioși următorul volum de poeme.

Reproduc în întregime cel mai drăguț scenariu, la limita anecdoticului, realizat cu migală dintr-un colaj de amintiri: “cineva încearcă să intre,/dar cheia nu se potrivește/apasă clanța, forțează yala/nu-i spui că a greșit locul/ușa e încuiată, oricum/în camera mică din orașul B. te simți ca acasă/dincolo de refugiu plouă/dincoace amintirile în porții mici/produc lehamite:/drumurile gălăgioase prin văile care duc spre munți/masina de culoarea untului cu sfîrșit tragic/sîrma de vase găsită în oala cu ciorbă/liliacul înflorit a doua oară într-un final strigi:/nu mai încerca!”(amintiri în camera mică)

Cornelius Drăgan - “Mușcătura fluturelui japonez”, Editura Junimea, Iași, 2016
Mihaela Stanciu - “Azi cînt jazz”, Casa de Pariuri Literare, București, 2016


Articolul a apărut in Revista Luceafărul, nr 2, 2017