Cartea aceasta pare scrisă sub greutatea tăcerii, când, împovărată de amintirle iubirii, al începuturilor ei și plonjată în depărtările timpului, într-un azi greu de melancolie, doar izul ei se mai simte: sub greutatea tăcerii privirea ta respiră/ de parcă ar avea doar un plâmân/ dar încâ mai păstrează mirosul meu/ din mângâieri.
Tăcerea se încolăcește în jurul meu/ absoarbe cuvintele pline de sudoare/mă închide într-o margine a rostirii din care/ cu greu mă smulg/ sub pașii mei se multiplică neobosită viața/ soarta clipelor.
Tăcerea este un șarpe uriaș care înghite cuvintele, se hrănește cu ele pe măsură ce strangulează încetișor rostirea, până la cea din urmă clipă a vieții. Este un dramatism suportat din subconștirnt, dintr-o înțelegere a vieții și a morții care se succed una pe cealaltă în mod firesc și perpetuu.
Comprimatele de timp sunt porții mici de poezie, luate înainte de masă, cu melancolie, singurătate și îndestulătoare tăcere, în loc de apă. Sunt pilulele de ameliorare a durerilor și suferințelor interioare străbătând drumul acesta către sfârșitul care va veni cu siguranță, cândva, sunt ascunderile sub tăceri repetate ca sub ziduri care se strâng și apasă până la sufocare.
Exisă însă disponibilități, acele reflexe de adaptare, generoase: calc în picioare toate șovăirile/ să-mi umplu plămânii cu aerul tare/ al realității. Dar, simultan, poetei îi nasc acele gânduri rele despre realitatea frustă: o altă zi în care aș răsuci beregata realității/ fără nicio revanșare relatează în poezia peste înțelesuri, o realitate pe care ar vrea să o înțeleagă, dar i se refuză.
Singurătatea face un frumos și reușit tandem cu tăcerea. Orice încercare de a ieși din singurătate/ a eșuat lamentabil/ degeaba răsucesc de nenumărate ori/ cheile ruginite ale minții/... /aceea când mă bântuie un fel de melancolie/ de nenumărate ori.
Tăcerea așterne prea multă liniște, prea mari distanțe, prea largi separări, născocește acea grandioasă singurătate, fericirea este de umplutură, este doar o pânză de păianjen în care iluziile se țes cu pricepere și repeziciune și unde se strâng dorințe. Prin plasa lor cad vise, multe vise în care se leagănă obosit trecutul în doi. De n-ar fi trezirea la realitate, în fiecare noapte/ cineva se strecoară în camera mea/ cearceafurile îi păstrează mirosul/ nu-l văd/ nu-l aud/ simt doar cum/ îmi bătătorește trupul cu privirea/ cum se dizolvă în sânge/ trece pe furiș prin emisfere/ se oprește direct în gânduri/ scrijelind pe toți pereții/ ceea ce mulți doar visează/ tăcerea ne separă aerul, poeta folosind strategia anatomiei iubirii versus cea a sigurătății, la modul cel mai original cu putință.
Poeta se ambiționează să se scrie, să străbată la vedere propriul drum, să ne povestească despre escaladări curajoase și prăbușiri inevitabile, despre salturile peste confuzii și sprinturi cu vorbe zăpăcite: nu/ nu e târziu/ de dragoste să-mi fie aminte/ să scriu/ dincolo de ape - dragostea este rezultanta tuturor nevoilor sale de a ieși din chinga singurătății: cauți un loc de odihnă/ printre bătăile inimii/ ce nu-ți mai simte apăsarea/ în tine ai înghesuit iluzii/ promisiuni/ din care să-ți construiești un regat/ doar dragostea n-a încăput/ așteaptă să-i pun iar perfuzii/ puțin câte puțin.
Ca mic detaliu, cuvântul îi e complice, literele foșnesc peste idei, așa își trăiește poeta gândurile, țintuită în poem, gata să taie verbele din rădăcini. Fiindcă am ajuns la verb, trebuie observat cu ce fel de verbe se descurcă autoarea în poezia ei, astfel încât să reliefeze trăirile sale, verbe deloc pașnice, deloc tolerante: a aștepta, a căuta, a învăța, a îmbătrâni, a jupui, a decoji, a încolăci, a separa, a fugi, a ieși, a tăia, a sfărâmița, a descărna, a decapita etc., care semnifică un tragism asumat, o sfâșiere interioară în care (se) rabdă, o înclinație spre partea întunecată a lucrurilor și a vieții, un fel de descompunere-recompunere a sinelui, de un allegro cotidian, o fugă permanentă de și din realitate, o căutare asiduă a sensului vieții. A scrie este un verb prețios, de neomis, înlocuitorul singurătății. Cuvintele sunt prietenele de cafea și poezie: cele mai frumoase nimicuri ale mele/ ung metaforele să se vindece/ degeaba mă arată cu degetul/ le-am hrănit - cuvinte crude/ la fiecare masă/ poem trist.
Poeta simte adesea lipsa inspirației, singurătatea poate veni și din această direcție: astăzi nu scriu nimic/ nu pot/cuvântul imi este sălciu/ poemul de mâine; și totuși, poezia este remediul: până și singurătatea a devenit o insulă îndepărtată/ mă gandesc mai mult la mine/ sprijinită pe realitatea mea de om/ mereu fără imunitate la poezie/ însuflețire.
Metafora întâlnită în poezia Carmenei Tănase este imaginativă, creată ca fundal momentelor de meditație, de rămânere cu sine, iată de exemplu: balta de lumină/ pe care o lasă becul sau pândesc cum îmbătrânesc iluziile/ într-un gol de timp; ceasul indică numai km întregi de plictiseală/ balansul calmului; singurătatea a început să-mi dușmănească tinerețea/ mă tem de oglindă/ mentholul cuvintelor spulberă haosul/ pădurea din suflet; ploaia care a ciuruit lumina/ radiografia zilei; întuneric întins la maxim peste idei/ mic detaliu; mustul melancoliei îmi umple ochii/ pădurea din suflet; aș fi desfășurat cuvintele ținute greu în mine/ dacă vezi nu deslușești nimic.
A îmbătrâni este un verb care se repetă voluntar în poezia autoarei: mi-au îmbătrânit așteptările/pădurea din suflet; pândesc cum îmbătrânesc iluziile/într-un gol de timp.
Tot în zona vizualului, poeta vede ideile ca pe niște pomi fructiferi, iar iluziile sunt fructe mălăiețe ori fade, care nu o satură, de aceea nu dă ghes poftei, ispitei de a mușca: rup din fructele unei idei/ de data asta n-am să mai mușc dintr-o iluzie/ să mă satur cu un nimic/ fără să mă orbească aparența.
La fel, în rătăcirile prin propriul poem, poeta mărturisește: spre seară am intrat într-o metaforă/ mi-am zdrelit genunchii în diacritice/ (numai să fur o mână de cireșe)/ lost.
Tonul poetic este unul când acut, când grav, când foarte de aproape, când la extrem, când liniștit, când angoasant, decurge din formulări și modalități de exprimare: lucrurile au muchii, realitatea are tocuri, imaginația se injectează, sufletul are corzi, pe limita întunericului se face echilibristică, speranțele sunt abrupte, viața arată/ devine ca o scorbură pentru întâmplări, gândurile se mototolesc/ despre muchiile lucrurilor; calmul se multiplică.
A mușca/ mușcătură este deseori folosit ca acțiune de depășire a unor situații și stări: amintirea ta mușcă din aerul gros/ plânge cu remușcări/ desculț rătăcește sufletul; n-am să mai mușc dintr-o iluzie/ să mă satur cu nimic/ fără să mă orbească aparența; luciditatea mea e cronică/ mușcă din lucrurile care ne înconjoară/ între timp s-a făcut octombrie; ... cum pârâie norii/ când se lipesc de mâinile mele/ să rup bucăți ca vata de zahăr/ din care mușc cu poftă/ așa cum mușcam dimineața din dragostea ta/ când lucrurile sunt cu o părere mai mici; până și imaginația/ a pierdut puterea de a mai mușca din iluzii/ poem cu mâinile încrucișate în fața sorții; dimineața numai mușcătura zilei mă trezește/ tresar la gândul că viața mea s-a strepezit/ veninul își face poftele cu gândurile mele/ între cauză și efect.
Poeziile lui Carmen se scriu în întuneric, la felinarul sufletului, acolo unde mai palpită ceva - mulți îi spun inimă/ acolo unde liniștea coboară ca o ploaie/ care te obosește plăcut/ cu porii deschiși.
Poeziile acestea sunt fotografii în care rândurile sunt developate, se observă trecerea timpului peste ele, ca niște voalări care disipează/ estompează/ șterg/ ascund/ întunecă imaginile.
Cuvintele au semnificații profunde, astfel, sunt chemate/ apelate/ evidențiate frecvent în versurile autoarei prin simplul fapt că ele sunt tocmai acele lucruri dorite cu care se joacă într-un fel ingenios, ca pe o tablă de scrabble: în timp ce adun cuvinte/ pentru calapodul acestui poem/ pe când știai (cuvintele sunt pentru a construi, pentru a da formă și fond, pentru a genera o idee, o imagine, o stare, o atitudine etc.); mesteci cuvintele le încerci în dinți tăria/ sunt armele tale preferate/ care-ți trădează orice absență/ cu ele poți privi întotdeauna pe gaura cheii/ ești stăpân pe litere pe golul dintre ele/ cu porii deschiși; ori de câte ori încerc să dezleg/ nodurile atât de strânse ale gândurilor/ mă împiedic de cuvinte/ lumea devine o altă poveste/ mult mai amară decât toate hapurile/ care sporesc imaginația/ fără titlu.
Viața poetei pare să se ducă într-o mare răbdare, relativ la antagonismul dragoste-singurătate, între gânduri și vise, între foame de cuvânt și digerarea lui molcomă, între realitate și imaginar, între speranță și iluzii, între întuneric și luminița de la capătul închipuit, toate aceste tandemuri izbutind să emoționeze.
Întunericul – element definitoriu al poeziei semnate de Carmen Tănase: mergând prin eroare/ simți întunericul cum crește/ îngrășând intensitatea iluziei/ cât mi-e răgazul; întunericul poate fi văzut și din perspectiva luminii: dincolo de osia timpului (ce frumos definește poeta timpul ca pe o căruță care se tot duce!)/ lumina întoarsă către mine (ca o schimbare la față, de ambele părți)/ dilată materia (senzație de autocuprindere, de ieșire din tipare)/ sfâșie umbrele (pentru mine cu impresia de perdele ciupite, franjurate)/ rătăcind prin propria lor identitate (motiv de căutare a sinelui desprins parcă din realitate)/ drumul dintre viață și moarte; pecinginea de întuneric/ dispare prin colțurile camerei/ dintr-o dată; întunericul s-a subțiat/ atârn undeva între somn și trezire/ simt moartea cum hibernează în destinul meu mi-e teamă să n-o trezesc/ să nu gonească viața obosită din mine/ reflexe de adaptare; unde aș putea trăi gândurile decât/ în întunericul întins la maxim peste idei/ transform cuvântul în complice/ mic detaliu.
Carmen este o poetă supramelancolică: melancoliile mele au devenit sărate/ atât de sărate încât/ mi-au albit străzile săpate în memorie/ dintr-o altă realitate. Ea trăiește mereu într-o altă realitate, parcă anume pregătită ca să se refugieze în ea. Preferă alte dimensiuni decât cele firești, dimensiuni care să nu-i îngusteze drumul către visare, către regăsire și mai ales către găsirea acelor lucruri la care tânjește: tu nu simți că cel mai greu de înfruntat/ nu e moartea/ ci viața/ -spune în aceeași poezie -, aici în viața asta/ care-și acoperă pungile de sub ochi/ ca două monede de cincizeci/ poem în care picură mirosul tău.
Comprimatele de timp sunt porții de amăgiri, descurajări, uneori înfruntări a unui ceva care pare că există doar în subconștientul autoarei. Aceste comprimate sunt înghițite cu silă, în fiecare moment de singurătate. Există timpi morți și există timpi de meditare. Există cuante de timp măsurate în cuvinte sau în priviri sau în reverii. Există timpi neutilizați în niciun fel, există timpi pentru regrete, mărturisire a nereușitelor, resemnare și uitare: timpul și-a pierdut dimensiunile/ între timp s-a făcut octombrie; orice legătură între clipele noastre/ se pierde în spusul din priviri/ ochii tăi oarbe oglinzi.
Despre un oarecare timp: timpul ți-a estompat culorile/ gândurile nu-ți mai stau pe-acasă/ cauți un loc de odihnă/ printre bătăile inimii/ puțin câte puțin; nu e târziu/ de dragoste să-mi fie aminte/ să scriu (inversiunile acestea din topică nuanțează și potențează emoțional)/ dincolo de ape; au trecut zilele aplecate deasupra prăpastiei/ acum decupez din tăcere numai cuvintele/ care păstrează în oase dragostea (timpul osteoporotic)/ atât de aproape. Poeta nu este niciodată în același loc, ci este când dincolo de ape, când atât de aproape, pe-acasă...
În motivul vieții și al morții, moartea este tratată cum se cuvine, în timp ce viața este pedepsită, pusă la colț: ce altceva îmi mai rămâne decât/ să-mi asum soarta clipelor/ dintre astăzi și mâine/ soarta clipelor, în care pare că poeta donează tristețea, melancolia și lipsa chefului de viață: ...în vreme ce ridici neputincios din umeri/ moartea câștigă teren/ se lipește ca guma de mestecat/ de dâra străvezie a vieții/ tăcerile ți se lungesc/ ca niște nepăsări interminabile/ toate zilele îți sunt ocupate/ cu nu am timp deloc/ telefonezi încolo și încoace/ vrei să cred că zâmbetul tău/ poate anula singurătatea/ și-ai cunoscut atâția oameni/ dar nimeni/ nimeni care să-ți spună/ cam atât. Aceasta este poezia de referință a autoarei, în opinia mea, pentru că aici se regăsește majoritatea trăsăturilor poeziei tănăsiene și temele dezvoltate în acest volum dedicat timpului. Cuvintele rămân singurele rezolvitoare de situații limită, care asigură mijloace de existență spirituală, este câștigul asupra timpului, al efemerității, antrenorul pentru saltul peste dezolări, resemnări, iluzii și altele, sprijin în uitarea de singurătate și în sfidarea morții, dar și în împăcarea cu viața etc.: cuvintele s-au clătinat de-a curmezișul liniștii/ și-au pierdut din asprime și tot ce/ mi-a lăsat umbre în suflet/ s-a prăbușit sub povara adevărului/ curge târziul. Despre dilatarea timpului, în același context al vieții și al morții, aflăm din poezia când timpul se dilată: în timp ce-i puneam platuri o bandajam/ soarta venea să o lingă puțin/ auzeam fiecare plescăit al nopții/ priveam imaginea răsturnată a vieții/ printre gânduri lacrimile au prins coajă/ sentimentele nu se potcovesc. Și tot despre timp: timpul se scurge din secunde, minute, ore,/ ca firele de nisip grăbite din clepsidră/ din radiografia zilei, cu teama trecerii ireversibile, a efemerului vieții într-o singurătate perenă. În fond, paradoxul este tocmai faptul că știe că trece, dar nu poate interveni!
O semnificație aparte o au titlurile din volum prin sugestivitate și expresivitate.
În cele din urmă, volumul de față este o radiografiere minuțioasă a singurătăților care se strâng în jurul autoarei ca la un foc de tabără unde fiecare melancolie întreține atmosfera de spectacol. Destinul trosnește ca vreascurile în foc. Tăcerea este instrumentul de percuție. Umbrele îndoielii sunt dansatoarele-iele. Senzația de atârnare/ suspendare/ de pom în aer/ de balans între extreme, se simte, de asemenea, începând de la titluri: tangibilul echilibru, de la un capăt la celălalt, drumul între viață și moarte, între cauză și efect, balansul calmului; sau de poziționare, de așezare, de (am)plasare într-o anume locație reală/ ireală: peste înțelesuri, dincolo de ape, spațiul dintre pereți, într-un gol de timp, 40 cm deasupra adevărului, cu un sunet mai sus, dincolo de toate, în fața sorții, miezul ochilor tăi, dintr-o altă realitate, mereu în brațele tale, poeta simțind să aparțină cuiva, unui loc, unei ființe, să ofenseze singurătatea. Simțind nevoia de statornicie, de un loc al ei pentru scris și visare.
O consider poeta metaforei amăruie, a schimbărilor de cadru și totuși, statornică în melancolie. Masa ei de scris!
Vorba lui Cioran: Știu de ce sunt trist, dar nu știu de ce sunt melancolic.

Ottilia ARDELEANU,
Năvodari, 11 mai 2017