agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7965 .



despre iubire-ca-și-când-n-ai-avea-aer
articol [ Cultura ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2018-05-04  |     | 










Iulia este la a cincea carte de poezie, după Imagine simplă (1996, ed. Atlas), Statuia zilei de mâine XXLove (1998, ed. DuStyle), Noaptea de scorpion (2003, ed. DuStyle) și Contrasecunde (2008, ed. Brumar).

Rigla de aer, apărută la Tracus Arte, 2013, este o pânză subțire, memoire fin, un experi/ mental poetry în care poeta se eliberează de șantajul durerii, își construiește fluturi de hârtie, și hoinărește prin raiuri, fiindcă raiurile au program nonstop.

Cartea este însuflețită de senzații, de un suflu tineresc, pliat pe fascicule de viață pastelate, pe improvizații imagistice, pe secvențe de onirism, de levitație spirituală și pe note inspiratoare. Până că și titlul cärții sugerează metoda de măsurare a senzațiilor, alta decât suntem obișnuiți, și anume, o riglă de aer cu care poeta evaluează de altfel și cât de mare este inspirația.

Iulia testează diferite emoții prin propria metamorfozare/ preschimbare în tot felul de viețuitoare: o muscă, un gândac, o gărgăriță, o furnică etc. Această idee jucăușă, de a se pune în locul altei creaturi, este una voită, indusă mental, în scopul de a se putea ascunde lumii și a găsi acea libertate de a face orice. Libertatea mea de insectă o face să poată privi fără nicio teamă, cu discreție, de pe o poziție favorabilă, tot ceea ce dorește să inspecteze.

Volumul este aerisit, plăcut la parcurgere. Aerul este ambientul în care se desfată versurile, purtător și donor de viață, de inspirație: intră aerul de mână cu sunetul valurilor/ gândacul de grâu; suflä un aer prin mine... trece și rămâne lipit de capacul cutiei/ locuiesc într-o cutie neagră.

Rigla de aer este un volum pastelat, într-atâta se simte participarea naturii, respectiv a micilor viețuitoare ca o necesitate psihică, o nevoie de revigorare, de relax. Poeziile par să se nască din cauza și cu implicarea spontană a acestor creaturi: lebede, gărgărițe, furnici, pisici, cai etc., dar și prin apariția unor creaturi fantastice precum inorogii, dragonii, creând episoade de basm.

Uneori, viața este considerată un spațiu redus cât o cutie în care aerul este prea puțin chiar și pentru o muscă, viața într-o cutie are umorul ei/ locuiesc într-o cutie neagră.

Acest volum conține trei termeni de rezonanță: experiment, ecou, aer. Aerul este mediul de desfășurare în care poeta experimentează ecoul propriilor transformări, al propriei voci poetice. Ea are propriile semne legate strâns de viața cotidiană, de simple obiceiuri, ritaluri și plăceri pe care și le satisface, ca orice om: inima e un obiect de uz casnic/ o ceașcă albä e inima/ Inimă mi se pare o comparație generoasă dacă mă gândesc la utilitatea unei cești din care cineva, zilnic, soarbe picătura de lichid, în timp ce meditează, lasându-și semnele/ de dragoste și răbdare/ .../ de multe ori o dau cu împrumut - spune poeta în o ceașcă albă e inima.

Iulia are amprenta ei în poezie, cuvintele formate din două - legate între ele, ca în germanä, care dau un anume înțeles, care formează un sens imaginativ: buzelebureți/ experi/ mental poetry, glasulpădure/ familia purtătoare de aripi portante, locuiescviețuiesc/ puncte puncte... roșiireflectorizante, bleoalbastru/ psiho, îngerdemon/ fluturi de hârtie, defectefect/ rigla, câinistăpâni/ șirul câinilor de piatră, viețiobiect/ o linie îngroșată a pus capăt täcerii, ambalajcocon/ dlorm împachetată într-un ambalajcocon sau metafizicä în cămașa de noapte.

Zbor, plutire, libertate, aer, aerisire, spațiu liber sunt cuvinte/ expresii care conferă poeziei Iuliei un mediu comod, plăsmuit anume pentru a întocmi povești cu capul în nori, o părăsire voluntară și spontanä a teluricului în favoarea metafizicului, a privitului lumii de undeva de sus, întocmai unei feline. Poezia ei are un caracter năstrușnic, hoț, experimental în același timp, penetrând ludic în lumea necuvântătoarelor, trăindu-se în posturi diverse, lucruri care dau o expresie umană, firească, de îngăduință și voioșie creației sale. E ca și cum ai vrea și chiar ai încerca apa mării într-un alt anotimp decât vara.

Rigla de aer este și despre iubire-ca-și-când-n-ai-avea-aer, iar Iulia Pană metaforizează sentimentul într-un fel al său inconfundabil: ... mi-am pierdut un dinte mușcând momeala buzelor tale/ verde brotăcel, fuchsia, și albastru de metil. Tot în această poezie, poeta afirmă că viața e un business to business cu proceduri și ședințe interminabile/ între mine și tine. În acest context, autoarea are tendința de a minimiza importanța ca om pe pământ, se consideră cu totul altceva, se transfigurează și se pune în alte posturi pentru a marca situații extreme: sunt cubul de plastic din cămăruța cu sistem de alarmă/ la instalația de conviețuire în doi/ verde brotăcel, fuchsia, și albastru de metil. Îi plac posturile mărunte, de unde să privească și să înțeleagă lumea, oamenii, pentru a percepe cu alți ochi ceea ce se întâmplă în jur, ca să vadă cum ar reacționa dacă ar fi altceva, altcineva...

Poezia Iuliei este ea însăși diferită ca mod de organizare în plan, după axele de coordonate, în general se extinde atât pe verticală cât și pe orizontală, sugerând, în primul rând din aspect, consistența, densitatea, greutatea poeziei.

Stilul abordat este unul de basm, atrăgător, adulmecând interesul și curiozitatea cititorului, antrenându-l în ludic, în fleșurile fotografice puse la dispoziție: mi-e dor de fata vie din pozele vechi/ din poveștile tale/... / fiecare își țese o pânză subțire un memoire fin/ pe care își leagănă elefanții/ pânză subțire, memoire fin.

Iși creează anume momente de poveste pentru izgonirea liniștii compacte, prea apăsătoare: de trei zile aud/ straturi de liniște căzând peste scrisori/ și puberea/ pânză subțire memoie fin. Și inimii îi atribuie definiții: hârtia inimii, insectarul inimii. Inima este locul, spațiul unde se petrece mereu ceva, unde poți locui nestingherit, este un acasă confortabil și unic, unde trebuie să te întorci să cureți dacă ai murdărit, să bandajezi dacă ai rănit, să fii cu băgare de seamă dacă nu cunoști, să intri smerit, dacă mergi să te destăinuiești...: pe hârtia inimii am o pată și doare/ hârtia inimii; pe hârtia inimii pun silabe ca niște oase de ceară/... / trebuie să fie o carte de gânduri/ hârtia inimii; unde crezi că țin poezia?!/ în insectarul inimii/ insectarul inimii.

Nu mă mai simt om/ sunt o categorie nouă de viețuitoare/ abia apărută/ anomalie a/ meniului universal carnivor/ nu am încă denumire și nici/ o etichetă de recunoaștere/ eu nu mă mai văd. - tendința de a se considera altceva decât om. A se măsura cu lumea, cu arta și creația, a se așeza la temelia ei sau mai degrabă undeva într-un loc de unde să nu fie văzuă, băgată în seamă, ignorată se declanșează de la naștere, de pe când mama măsura cu mine etamina pe care cosea flori roșii/ rigla.

Iuliei îi place să compare femeia de azi cu fetița de ieri prin clepsidra timpului, prin oaza de amintiri cu mama: acum/ nu mai sunt așa mică, mi-am prelucrat imaginea/ în photoshop sunt chiar de înălțimea potrivită/ cu o riglä de aer măsor/ cifrele existenței/ rigla de aer. În viață, totul se măsoară, numai visele nu au dimensiune, pot fi oricât de mari, de aceea, libertatea de acțiune și exprimare se simte în fiecare cuvânt, în fiecare vers.

Poeziile Iuliei sunt lungi confesiuni despre familie, abordarea lor necesită întindere, ca și cum fiecare dintre acestea ar ocupa o cameră, o încăpere, de aceea întinderea lor pe orizontală ca și pe verticală, ele devenind niște loturi de cuvinte metaforice, săpate și cultivate cu grijă. Sunt mai degrabă prozopoeme pătrunse de un stil povestit, atrăgător, care invită la lectură. Lucrează pe detaliu, reușind filigranarea sentimentelor legate de copilărie și persoanele care au marcat-o în acea perioadă de vis. Poemele au o regie fermă, nu par a fi trecute prin praful amintirilor, sunt pline de vervă, detaliile se completează cu finețe, nu plictisesc, dimpotrivă, stârnesc acea curiozitate primordială, extinderea lor în plan demascând șuvoiuri de întâmplări, debordări emoționale: ca să scriu mi-am făcut un punct/ în inimâ și m-am rugat să nu uit că/ am fost într-un rai în care ne prefacem câ/ suntem doar noi doi pe lume/ am răscolit vocabularele lumii/ și pietrele vulcanilor ca să construim/ piatră peste piatră/ vorbele noastre s-au împreunat într-un poem de milioane de ani/ scris si sters și iar scris și iar șters/ un cuvânt.

Sunt surprinse momente, fleșuri, imagini pitoresti, de un firesc copleșitor, din copilărie, anii de școală, adolescența, maturitatea, îndrăgostirea, maturizarea, apetența pentru scris și citit, legături, prietenii, oameni dragi și personaje reale care au rămas în memorie cu ceva deosebit, aparte. Poemele sunt dense, lungi și late, cel mai mare se întinde pe 5 pagini. Se aseamănă cu drumul pe care-l parcurge poeta, un drum muntos, munții fiind simbol al puterii și trăiniciei.

Poemele Iuliei nu excelează totuși prin metaforă, ci prin modalități surprinzătoare de derulare, ca pe niște benzi magnetice ori benzi desenate pe suporți magnetici. La ea, aproape niciun poem nu poate fi conceput fără un mecanism de redare/ înregistrare a cuvintelor prin care consemnează propria viată.: viața mea este scrisă pe casete Vhs/ ca un script pe o coală albă/ prima criză. Viața, în accepțiunea poetei, este ceva programabil. Se pare că aceasta adoră armonia tehnică, a cuvântului scris cu cel rostit, în format online cât și on paper.

Despre îndoială, resemnare, refuz, neputință, spaimă, liniște, colocviala tăcere care nu puteau lipsi din paleta lirică, aflăm dintr-un poem cu și despre tata pe care poeta îl evocă în multele sale prozopoeme: m-am așezat în scaunul moale al resemnării/... / spaima e o momeală aruncată în larg/... / liniștea/ oprește aerul să respire/, dimineața a ieșit din eprubetă.

Uneori, marea este legätura între a fi și a nu fi, între cea care este și cea care a fost, între puiul de cangur cu mers împiedicat, fă un marsupiu din inima ta/ sufletului meu/ puiul de cangur - se roagă ea, și capătul unei sfori încă neatinse de flacăra mistuitoare a iubirii, între noi arde un capăt de sfoară/ puiul de cangur.

Substituția cu un obiect oarecare este des întâlnitä, ca un laitmotiv aș zice: sunt doza de aluminiu/ am clăpița intactă/ siguranța mea e bine sudată/ până când voi ameți de atât oxigen/ eu stau cu respirația sugrumată/... / inima mea s-a învinețit de tristețe/... / am numele pe o etichetă/ m-am săturat să respir.

viața e o fată pe care o strigi Morgana - apreciază poeta prin prisma propriei existențe, de fapt, viața egal spațiul în care se desfășoară, obiectele în care se transpune, oamenii cu care interacționează, activitățile în care se implică: Și noi copiii de la bloc mii dr chitare acordam/ vocea națiunii pe stadioane/... / la mine în cartier fetele fugeau cu amanții/ direct de la plajă/... / oamenii erau muncitori si lucrau în soare/ în pictură naiv-națională/ lumea de pe strada mea purta ochelari colorați/ la mine în cartier era lumea basmelor/ dar/ în fiecare basm ca într-o matrice/ perfectă apăreau balaurii cu șapte capete/ Basmul și Balaurii - cea mai lungă poezie din volum, se întinde pe 5 pagini-, locurile care îi amintesc de copilărie, adolescență: Tomis Nordul copilăriei. Se citește în aceeași notă epicä Zmeu roșu cu chip.

O linie îngroșată a pus capăt tăcerii este poemul care închide volumul rigla de aer: calc cu împăcarea celei neînțelese/ peste toate pietrele cubice în care am/ cioplit cifre în ritm și sincope/... / mă întorc de una singură pe/ strada asta pe care mereu mă plimbam cu picioare/ de pasăre împiedicată/ strada asta parcă fugea/ - este o linie a vieții, un drum al poemelor care fixează în modul cel mai firesc itinerariul existențial al poetei.

Sinceritatea este forma cea mai îndrăzneață a curajului.” - spunea William Somerset Maugham. Iar eu cred că acest volum este al curajului de a fi!

Ottilia Ardeleanu,

4 mai 2018, Năvodari

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!