agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-12-20 | | Volumul în absenţa din preajma Copacului este unul masiv (de 373 de pagini), început cu o scurtă autobiografie şi câteva pasaje dintr-un roman în lucru pe care le consider motto pentru poezia inclusă aici. Avem de-a face cu o poezie evocatoare, captivantă şi de o cromatică stilistică bine lucrată. Versuri stufoase, ideatică diversă, mesaj cultivat, tehnică personală, ieşire din sine debordantă, valorificarea stărilor sufleteşti, explozii de metafore sunt câteva dintre atributele-amprentă ale acestei poete, care vin în întâmpinarea cititorului. Poezia Danielei Teleoacă se scrie sub semnul divinului, deţine o uşiţă secretă pe care, dacă o descoperi, o vei deschide în fiecare moment când te mână curiozitatea. Divinul persistă asupra temerii şi vinei sale de a fi pământeană şi vindecă acele răni care supurează permanent în suflet; nu se absolvă de trădare, conştiinţa lucrează: Doamne,/ te-am trădat/ cu mult înainte ca/ Iuda s-o facă!/ monolog post-meridiem. Câteodată, simte deficitul de Dumnezeu/ altfel, aş decreta măcar o apocalipsă ori că Dumnezeu se stinge în catedrale/ mi carretera. De la bun început, cuvântul ei inspiră stranietate, expresia curând vom fi "oamenii care au fost" ne introduce labirintic în metropola poeziei Danielei Teleoacă. Ai doar impresia că o poţi parcurge şi cunoaşte rapid, însă străzile de cuvinte sunt întortocheate, trebuie să circuli cu atenţie, mai ales la semne. Când pătrunzi aici, ai acea senzaţie că în orice parte ai lua-o se află încă un drum al cunoaşterii. Folosirea intensivă a gerunziilor este un adevărat motor care menţine în acţiune continuă întreg angrenajul trăirilor poetice. Poezia Danielei este de tip memorie afectivă. Înmagazinează şi transmite prin propriul filtru emoţional informaţia interioară, genetic. Gerunziul e folosit chiar şi în titluri, conferind astfel prelungire în timp sentimentelor, aducerea lor în prim-plan şi senzaţia planării lor încă multă vreme după aceasta. Asocierile de cuvinte, comparaţiile, metaforele aproape furibunde formează un ansamblu poetic menit să fascineze, să surprindă, să te lase în suspans ori într-un context meditativ: somnul e un bandaj prost conceput/ într-o după-amiază toridă de august/ poem al după-amiezii. La fel de bine pot afirma că avem de-a face cu o poezie sobră care-şi permite prea puţin ludic, ba dimpotrivă are un gen de autoironie ascuţită, o poezie a marşului funebru care pare să adune convoaie de suferinţă mascată. Lumea este astfel interpretată: în secetă convoaie întoarse spre pământ oameni şi păsări/ păsări şi oameni îşi cară orele ca pe corvezi sicriul trupurilor/ al inimilor/ punem de-un ceai, de-o iubire, de altceva... În acest volum, autoarea forjează la greu aliajul morţii. Indiferent de textura şi coloristica sufletească, ceva se degradează, această poezie fiind un fel de précis de décomposition cioranian: concentrează-te// auzi// bat clopotele// fă-te că nu ai murit// încă/ fă-te că nu ai murit (încă)!; în acest plictis care face/ uitată moartea/ orice sentiment al tragicului/ orice motivaţie/ copilărindu-mă. În această idee, oamenii/ secretă pământ/ pământul/ alţi oameni/ poem al după-amiezii; ... şi dacă/ în loc de iubire cu saci grei de moarte ne vom umple sternul cu urletul ei/ cu toate frustrările posibile.../ do you want? În ultimă instanță, moartea nici măcar nu există/ este numai linia aceasta continuă/ invizibilă cu ochiul/ pe care sufletele curajoase/ îşi ţin echilibrul şi cântă/ sinceritate. Poezia Danielei Teleoacă se situează între pământ şi cer, când telurică, profană, ghiduşă, când celestă, sacră, metafizică cu atingere filozofică. Ea are un suflu terapeutic, îndreptată fiind spre inimă. Acel modus vivendi (privitor la eternul sentiment de iubire) mereu pe fugă, la viteză maximă, într-un vertij de neoprit, este asemenea unei ciulendre ameţitoare care te prinde în vârtejul ei nebunesc şi te învârte tot mai repede, încât te scoate de pe traiectorie, centrifugal: şi iată-ne mult prea grăbiţi/ vitezomani... care desculţi/ care îndrăgostiţi închişi la culoare/ ca spaima de albi/ ciuleandra. Uneori, autoarea transmite pe filon ludic nevoi sufleteşti, întoarcerile în copilărie, rememorări ale persoanelor dragi, ca pe nişte poveşti clădite din cărămizi de memorie. Relaţia cu acea copilă care a fost cândva se prelungeşte şi se păstrează în prezent, nu este tăiată aşa cum se taie cordonul ombilical, la despărţirea de pântecul maternal. Este vorba de o continuă apropiere de trecut şi nici vorbă de îndepărtare în timp. Din toate, însă, rămâne o cicatrice/ în formă de adunare gălăgioasă/ cuvintele răsculate inundând restriştile/ interacţiuni. Cuvântul exprimat, oral sau scris, rămâne legătura trainică personalizată şi revigorantă între adultul care se povesteşte pe sine şi copila de odinioară adusă în poveste. Cuvintele sunt prietenii de joacă ai autoarei: mi s-a făcut dor de cuvinte aşa cum dor ţi se face de tine cel nenăscut încă şi cuvintele mele erau nervoase/ in plin travaliu veneau pe tiroliană ca un fulger prindeau/ smulgeau/ devorau/ incercau să mă supravieţuiască/ miraj albastru-turcoaz. Pe de altă parte, poezia Danielei are – aşa cum remarcam – ţinută filosofică, aceasta neîncetând să conceapă, firesc de altfel, chestionare existenţiale la limita dintre viaţă şi moarte, despre acel prag trecut o singură dată şi mai ales despre cum şi ce se întâmplă dincolo, după ce uşa masivă a cerului se închide precum un capac de sicriu. Poeta imaginează în exorcizări un potenţial scenariu după marea trecere: şi unde ne vom ascunde de ploi/ de surzenia oarbă a destinului/ unde ne vom adăposti singurătăţile când/ gongul va bate ceasul acela?!// .../ atunci feţele noastre se vor prelinge până când/ nu va mai rămâne decât goliciunea dintâi/ coala albă aşteptând Viu Semnul. Poemele din acest volum sunt scurte poveşti, un iureş sentimental adesea turbulent, uneori lin; când lasă vagi urme de bucurie, când o tristeţe îndestulătoare; există un ţipăt interior care scapă câteodată în afara fiinţei: un ţipăt ruginit în deşertul tăcerilor arse/ incompletitudine; un preferat antagonism al manifestărilor, trăirilor, cum se vede şi aici în tăceri-ţipăt; un tragism versus extaz, plecări şi reveniri, egoism în contra altruism, iubire la polul opus singurătăţii etc., toate acestea conferind plinătate poemelor, pe lângă masivitatea acestora, atât ca alură, cât şi ideatic. Ele sunt străbătute în lung şi în lat de aspecte dureroase, infirmităţi trupeşti ori spirituale, uneori ameliorarea lor producându-se prin invocarea ajutorului divin, a îngerilor şi a lui Dumnezeu. În poemele sale este întâlnită o lume oarbă, infirmitate, stridenţă, gol, vină, teamă, aşteptări fără sens, ţipăt, răni, nori, o lume gravă cu semnificaţii pe măsură: se făcea condens/ în tăcerea asteptărilor albe/ ploaia cădea infirmă/ ziua cea mai scurtă; bolnavi, blestemaţi, proscrişi, specia-pericol iminent la adresa societăţii/ la Rencontre. Poveştile Danielei sunt de pe când ziua era din postav şi Bunica purta o ie cusută cu roşu şi verde/ cu fluturi ornată/ de altădată. Şi la Daniela Teleoacă lumina poeziei nichitiene pulverizează cuvintele: de mâine vom trece pe curat toate păcatele/ toate neiubirile/ toate neiertările/ angajament; nealnostru/ în străinătate; nemoarte/ hard enduro; netrecere/ aşa... între noi (în hibernal); nesomnul/ intruziune; nesingurătate/ îmi place felul ăsta de toamnă; netrupesc/ implacabil; nepământ/ să mă iubeşti aşa...; neviaţă/ cosmogonie; netârziu/ preaplinul clipei; necopaci/ câteodată se face...; neimaginaţiei; a neşti/ banal prenatal; neodihnă/ sosesc păsările; nefrica/ instantaneu. Spuneam la început că avem de-a face cu un volum stufos. De fapt, o carte de căpătâi a Danielei Teleoacă, articulând o metaforă originală, dezinvoltă şi o trăire aparte a fiecărui vers: între timp/ ne-am iubit cu tăcerile/ pacienţi cu drepturi egale în gloanţele aceleiaşi ploi/ luciferi goi înmărmuriţi în aceeaşi spărtură/ în piele ne supura acelaşi soare pârjolit în drogul propriu/ la Rencontre. Tendinţa poetei este de a scrie versuri lungi separând prin slash-uri sinonime, expresii, idei (a se observa slash-urile interioare versurilor acolo unde am scris grupajele pe verticală!). Bagajul lingvistic este alcătuit şi din expresii uzuale, precum: şi nu e de ici de colo să-ţi iei inima-n dinţi/... / s-a făcut luntre şi punte/ ce mare lucru până la urmă??!/... / nu face pur şi simplu fiţe/ poate numai din ţânţar armăsar/ fler lingvistic. Ploaia este plânsul interior, o revărsare tumultuoasă de nelinişti, tristeţi, obsesii, salturi în lumea copilăriei şi reveniri, regrete, pesimism, neîncredere în iubire etc., toate acestea însă fiind transfigurate poetic: orice ploaie moare/ să se desăvârşească estetic/ sunt o pasăre subterană zgrunţuroasă. Ploi oarbe, repezi, grăbite, monotone, iritante, nemiloase, acide, toate trec prin inimă ca fioruri, lăsând semne, răni, vină, remuşcare...; poate de aceea, întâlnim un exces de semne, în special de punctuaţie: semne de mirare, semne de întrebare, puncte de suspensie, ghilimele, cratime, paranteze rotunde, unghiulare sau drepte, săgeţi, steluţe. Cifra 2 este o amprentă personalizată, luată ca simbol al dualităţii/ antagonismului/ contrariilor de altfel prezente în volum, dar şi al perechii, al întregului: scena în care fără să ne fi văzut vreodată/ noi 2 în sfârşit ne-am întâlnit atât de firesc/ de parcă.../ în somn; privirea cu 2 tăişuri/ bucată cu bucată. Obsesiile lirice coboară în aceste semne care par să oblige la meditaţie, la respiro cu reluarea lecturii, la o reflectare riguroasă asupra discursurilor. Însă, autoarei nu-i plac doar semnele, ci şi titlurile în alte limbi de circulaţie internaţională, adevărate surse de inspiraţie poetică. Volumul de faţă este unul complex din punctul meu de vedere, cu abordări serioase, reale tancuri de inspiraţie care aduc acea linişte de după un război personal cu tarele lumii actuale. De asemenea, conţine stropul de (auto)ironie, cât să nuanţeze diverse aspecte: eu o să fiu în continuare/ fata cu zâmbet de primăvară/ poate şi puţin din zeitatea antică/ o să cobor temeinic din 32/ (deşi de mult drumul meu nu mai trece pe acolo)/ faire semblant d’exister. Autoarei îi place să se erijeze într-un magician care stăpâneşte arta prefacerii: mă vei duce la căsuţa din Tei/ cu viţă multă şi struguri rămaşi constant la stadiul de imaginaţie/ ne vom întinde sub cer/ ne vom preface că nu există decât acea clipă.../ faire semblant d’exister. Ploaia şi toamna, în duet, trezesc amintiri prin sunet şi culoare. Daniela este atrasă de sunete şi semne. Semne din palmă cu semnificaţia scurgerii timpului şi a vieţii: în palma adâncită se crestează semne/... / îţi doreşti acea suspensie de linişte în venele obosite/ vine septembrie... Toamna devine motiv de metaforă şi bunăstare: cade un soare tomnatic/ şarmant în instinctele-i domolite/ nu mai am. În toamna poetei găsim poezia incendiară care se potoleşte cu ploi, cu linişte impusă de conduita personală. Acelaşi paradox al contrariilor care se atrag îl întâlnim şi în tema morţii: nu ştiu cu cât moartea este mai gravă decât dilema aceasta/ a prepoziţiei polisemantice sau goale de conţinut/ nici pe departe. Poezia Danielei este un recviem care îşi pierde acordurile undeva dincolo de tine, unde tristeţile se fac îngeri şi ne mângâie ochii. schimbă lacrimile în lumină.../ priveghi. Aici este limita între pământ şi cer, între trup şi spirit, între ceea ce este efemer şi ceea ce e veşnic: nu mai suntem ai noştri, ci ai căderii în celălalt cer/ priveghi. Practic, prelungirea vieţii cu moartea este repetabilă şi infinită, succedarea uneia cu cealaltă înseamnă explorarea unui alt şi alt univers, de un număr necunoscut de ori. Cu alte cuvinte, părăsim un univers în care am atins anumite scopuri, ne-am îndeplinit unele dorinţe sau misiuni, şi trecem într-un altul în care iniţiem alte proiecte ori continuăm ceea ce am început (şi nu am finalizat) în universul anterior. Daniela este poeta la limita dintre lumi, se simte un excedent de religiozitate în discursurile sale poetice! În contextul unei existenţe umane terestre, naturale, obişnuite, ea se consideră un fapt divers înghesuit printre priorităţile tale pusă faţă în faţă cu el, bărbatul, iubitul, doritul, elementul-lipsă, necesitatea cotidiană, împlinirea personală etc. – efect ireal al orei acaparate de solitudine/ mâine o să fie în sfârşit toamnă. Ea este poeta care, între biserici şi night-cluburi, alege conştiinciozitatea unei normalităţi, o cafea, un balansoar, o aşteptare nocturnă, o scuturare de trecut, alege fericirea aia tâmpă în colţul buzelor/ hai odată, ce mai aştepţi?!, persiflând singurătatea care lasă golul acela imens în inimi. Este, într-un final, femeia care doreşte să fie: am ucis multe femei/ am ucis toate femeile până când/ am dat/ de cea adevărată/ ... şi n-am mai început să te iubesc. Este altă specie/ intro(extra)vertit (răzbunarea cuvintelor) sau pur şi simplu: de profesie sunt naivă, o afirmaţie asumată. Întrebări retorice, precum: ce ne lipseşte de fapt?!/ semiact în 2 ori: unde se adapă elefanţii?! unde dropiile?!/ după ce firicel de lumină Se-ascunde Dumnezeu/ aşteptându-Şi Timpul/ punem de-un ceai, de-o iubire, de altceva...; păsările au toate ochi imenşi de copil/ altfel ce le-ar mai ţine zborul?!/ în străinătate; cât poate să mai doară o tristeţe căzută în gol?!/ fostele dealuri... fostele oraşe.../ ce vor ceilalţi?! ce tot vor?! cu tine vorbesc?!/ ca un puzzle sunt frecvente misiuni de cercetare pentru poeta care îndrăzneşte să se apropie de perfecţiune într-un mod blajin, umil aş spune, ca şi când i-ar fi teamă să nu strice armonia singurătăţii, tristeţii, amăgindu-se pe sine prin reverie şi amintiri. Volumul este un semiact în doi, pentru că totul se petrece în jurul lui el şi ea, un cuplu imaginar ori real, un cuplu puternic ori destrămat, deşi nu iubirea este tema principală aici, aici este o diversitate de teme din care el şi ea nu pot fi omişi, mai degrabă este un volum retoric, al întrebărilor rămase cumva în coadă de peşte, al esenţializării unei resemnări existenţiale pornite din dorinţa de a atinge perfecţiunea, în condiţiile în care autoarea se confruntă cu propriile vine, şi le asumă, se responsabilizează pentru ceea ce face, atât pentru greşeli, cât şi pentru cele bune. Forme de nedumerire/ spaimă/ bucurie/ constatare, stări euforic-agonice sunt induse voit de expresii între două semne de exclamaţie: !veneau zăpezile!; !veneau primăverile!; !treceau jumătate din duminici!; !alunecam!/ plus-minus zero grade latitudine (în contratimp); !după cum vezi nu pot să-mi văd de ale mele!/ şi-atunci inevitabil se-ntâmplă câte-o duminică!; !azi vom merge pe stradă altfel!// !ne vom bucura!// !ne va durea cel mult triunghiular/ echidistant!// !ne vom ruga după ritualul pereţilor abrupţi care încep şi se termină nu ştii unde!// !ne vom îndrăgosti!/ azi luăm pauză la sentimente; !o să te pun/ cu faţa/ la cântec!/ cromatic. disolutiv. deloc exclus. Autoarea simte singurătatea ca pe o completare a existenţei, dar nu ca pe o rezolvare a netrăirilor, de aceea apelează la acel el de sprijin: aștept să mă desăvârşesti tu/ şi atunci; singurătatea are nevoie de spaţii ample să se manifeste/ nimeni nu mă poate acuza; am experimentat aceeaşi otravă/ solitudinea cu majusculă/ şi, totuşi, nu există iubire. În densitatea de idei cosmetizate cu minuţiozitate se înghesuie un Dumnezeu al ei, îngerii Lui şi ai lui-şi-ei, păsări, lumină, ceruri, păcatul, solitudinea, ploi, toamne, răni, cuvinte, duminici şi Bunica din icoana inimii şi câte îi mai stau între pernele amintirilor ori gândurilor de noapte răzleţite şi adunate apoi câte una, câte una în desavârşitele versuri. Până una-alta, o descifrare a ceea ce înseamnă a fi vine tot din unghiul divin: şi tu, Doamne, rămâi culoarea aceea dureroasă pe care/ din ce în ce mai greu o ghicesc/ şi totuşi, aşază-te între mine şi timp! Iubirea, acest sentiment ancestral, motiv de poeticitate grandios şi complex, nelipsită din tematicile poeţilor, universal trăită şi retrăită (şi) prin cuvinte, este personalizată, scoasă în prim-plan la modul brutal, acutizată într-o manieră de cuminţenie, pe cât de discret, pe atât de intens (acelaşi efect al antagonismului vivace!): mă simt bine întinsă/ în gândul tău/ acolo unde rupt de tine şi de restul lumii/ găzduieşti nostalgiile felinei cu sentimente prelungi/ niciodată cuminţită/ confort grad I. Iubirea este ca strigătul lui Munch, este durere ţinută lăuntric până la exasperare, până nu mai ai aer, până la răbufnire, până la invocare: iubeşte-mă/ dincolo de enigma asta închisă/ de convenţia literelor ei/ în care au încremenit strigătele/ peste toate obişnuinţele iubeşte-mă/ peste multe sfârşiturile/ ca pe un prăpăd bun/ ca pe blestem dulce/ să mă iubeşti aşa... Iubirea este ceva-ul acela care te inundă/ fără să te fi pregătit în prealabil/ e ceva personal în Iubirea aceasta. Ca să rămânem în lumea ei antagonică, să remarcăm un titlu: şi, totuşi, nu există iubire, în opoziţie cu versul păunescian „şi totuşi există iubire”, din poezia „Totuşi, iubirea”. Strigătele Danielei sunt cuvinte-strigăt: vreeeaaaauuu!!!; mă pieeerddd...!!; sunt euuu!/ te iubesc denotativ: îmi aminteşti de mine. Iubirea este sentimentul complex, de fapt Sentimentul prin excelenţă, aşa cum este definit acesta în poemul îmi place iubirea aia...: sentimentul pursânge; iubirea care îţi taie respiraţia, îţi ia liniştea/ te tachinează cu dezmărginirile/ cu pariul pe Întâmplarea Minunată/ iubirea-urzicătură în buricul degetelor/ diafragmă perfectă în calea amneziei/... / iubirea-alchimie care te ajută să mori/ fără de spaimă// iubirea care te condamnă/ doar pentru a te mântui/ extract total de eternitate. Poemele Danielei se termină baroc, ecoul poemelor îndreptându-se oriunde în timp şi spaţiu, fără o ţintă directă. Se lansează către oricare cititor fără sugerarea mesajului, implicându-l astfel pe acesta la a medita asupra mesajului, la a-l gândi pe toate feţele. Autoarea are o ţinută verticală, o atitudine justă, nepărtinitoare, echilibrată vis-à-vis de cuvântul lui Dumnezeu: nu te ascunde după enunţuri în care nu crezi nu simula indiferenţa/ măreţia în faţa necunoscutului nu înjura/ nu huli/ nu da vina pe „Dumnezeul nedrept” / nici pe slujitorii săi/ continuitate. Mama îi este aripă divină: doar Mama nu-ţi mai este pe-aproape/ între timp s-a făcut nevăzută şi grădina/ şirurile ei lungi de miracole/ mers cu pietricele; şi, totuşi, Mamă!/ eu rămân copilul pe care cândva îl purtai în braţe/ sus de tot în curtea celestă a îngerilor/ aceeaşi. Daniela povesteşte de florile Bunicii, despre Mama care aduce acasă dicţionare gigantice cu foiţe străvezii/ Acasă... departe. Bunica este un reper spiritual aparte. Îi aduce copilăria foarte aproape, în inimă: Copilăria mea împrăştiată/ dincolo de bătătura Bunicii:/ m-am aplecat s-o culeg/ într-o vacanţă. Sentimente antagonice / oximoronice o urmăresc într-o exprimare solidă, sinceră, viziune personalizată asupra vieţii, poeta niciodată nedezicându-se în afirmaţii şi sentimente: desfrâul curat al arcurilor conjugale/ invitaţie. cât se poate de lumească; dacă DA-N I E-LA se auzea măcar puţin altfel decât restul grămezilor de daniele şi cum eram cuminte/ cum mă revoltam dacă gerul mirosea a viu/ a necunoscut/ a dimineaţa aceea/ cu tine sunt aşa departe de mine. Uneori, poezia matură a Danielei este o garnitură pe şine de repere-amintiri, un şir Fibonacci al semnelor, o partitură wagneriană care se lasă cu aplauze la scenă deschisă, cu umbre şi tot felul de sunete/ peisaj naiv. Este un adevărat magician al metaforelor pe care le scoate din joben, metafore de impact: miroase a gaz şi a frică/ substanţa aia cleioasă de care nu mai scapi.../ foarte probabil şi mâine...; o zi ca o ciocnire frontală/ ora de la care încep singurătăţile; e cântecul acesta/ tărăgănat-dureros ca o ploaie/ zdrobită de propria cădere/ oraşul nostru; trecute prin sânge/ cuvintele se aud mineral/ vitralii; un hoţ de lumină şi-ascunde frenetic tristeţea sub glugă/ şi-aprinde-o ţigară şi-n fumul de vată simţim/ cum ne pierdem de-a valma în zloată/ mă iubeşti pe-ntuneric. Daniela este inclusiv o poetă a durerii catifelate, înţelese şi suportate în tăcere, a golului care se tot lărgeşte. Nu se erijează în eroină, însă iubeşte sacrificiul pentru frumos, se supune artei şi actului artistic din dorinţă şi respect. Simte arta. O trăieşte (din) adânc. Este poeta cu gustul personal despre care nu se discută/ Acasă... departe. Sacralitatea din poemele Danielei derivă şi din faptul că ziua pe care o revendică adesea este Duminica, iar propriile trăiri/ ipostaze devin adevărate ritualuri: duminica va stropi gleznele/ filele albe rămase necădelniţate/ deodată. Uneori, poemele acestea par minidialoguri poetă-sine. Îşi vorbeşte, îşi răspunde, ţinând locul acelui eu, ca persoană imaginară opusă sieşi, contradictorie, trecută între paranteze ca un adaos necesar, pentru completarea discursului. Ca un leac personal este şi prezenţa păsărilor, aş zice că poezia Danielei este pentru păsări aşezate pe pervazul sufletului său. Revelaţia acesteia este acel cer de păsări! Un procedeu artistic relativ frecvent valorificat este repetiţia, în special a verbelor: ... să le îndese... să le îndese.../ să plece... să plece... de parcă niciodată/ nu s-ar fi pregătit pentru altceva/ de parcă...// ...să-şi aleagă... să-şi aleagă/ să le îndese într-o valiză/ dar nu!; noi povesteam/ doar povesteam atât de mult ne complăceam în poveste.../ noi n-am vrut; aşteptarea la capătul căreia nesfârşit se iveşte/ altă filă albă... altă filă... altă.../ hard enduro. Este expertă în să executăm..../ să executăm sentimente/.../ dintr-o iluzie/ noi n-am vrut; cancerul care creşte... creşte... creşte…/ se face univers/ posibilitate; mergi către... mergi... să nu te prinzi/ să nu te prinzi că habar nu are lumea asta că tu exişti!/ război. rece. Este un conglomerat de stări. Gol, goliciune, vid, dezgolire sunt cuvinte cu care poeta îşi conturează singurătatea, făcând yoga poetic fix în mijlocul ei. Îşi alege, de altfel, cu minuţiozitate locurile, nesfiindu-se să le descrie în amănunt, chiar naturalist, oricât de dureroasă ar fi o experienţă de acest gen: locul ăsta are forma unei case:/ nu găseşti pe nimeni cunoscut/ nici măcar pe tine însăţi/ departe; .... golul pe care îl lasă cel care/ refuză să se mai întoarcă/ monolog post-meridiem; umbletul gol în care/ când ridicol/ când ucigaş/ îşi ascunde pumnalele/ lumea asta aşa de normală. Se pune în diverse ipostaze. Este femeia din umbra sa, are o mulţime de vârste/ nu se simte/ niciodată batrână/ nu are/ niciun fel de complexe/ femeia din umbra mea. Pe de altă parte, afirmă: nu-mi amintesc ce făceam acum 2 minute (/ nimeni nu mă poate acuza); afirmaţia capătă acoperire în contextul unui dor sui-generis, anume dorul de Acasă. Este vietate fără de ochi, fără prea multă imaginaţie/ fără pic de personalitate/ spaţiul perfect vid gata să fie locuit/ mă apropiasem de tine...; sunt o femeie/ cu probleme nocturne/ pur hormonale/ învăţând să moară conştient/ în albul nopţilor de insomnie/... / sunt a tastelor negru-cu-alb ce suferă de sindromul atingerii/ un fel de nevoie vitală de dragoste personalizată..../ nu sunt a ta!; sunt un soi rău/ o specie pe cale de dispariţie/ eu nu pot fi a clipei; eu/ cea egoistă/ narcisistă şi rea/ eu care am soarele meu şi apele mele/ gradele personale/ te iubesc denotativ: îmi aminteşti de mine; manualul acesta cartezian ca un memento/ a ceea ce sunt/ femeia în faţa unei uşi/ sufletul graţios/ lăsându-şi provocările/ în poemul sertarelor/ în felul tău. Daniela suferă de hipersensibilitate! Finalurile de poeme au ceva tragic, poate exagerat de nostalgic, maladiv aproape, ca în: specialiştii au exclus alzheimer-ul/ nu şi/ dorul de acasă/ nimeni nu mă poate acuza; azi/ micşunele miros a vertij şi dor/ asemenea pământului răsturnat/ cotropit de vreme/ floral. altfel; tragem de cuvinte să prelungim clipa/ avem/ o pasăre pământie pe care/ posedaţi/ o creştem/ în colivii/ geografii. Tendinţa unei abordări anatomice a lumii interioare se manifestă prin termeni de specialitate medicală: genetic, artere, vene, a opera, diagnoză, psihoză, pacientă, aseptic, hipnoză, patologie, autoimune şi chiar o definiţie a nebuniei. Titlul volumului îşi are rădăcinile în contextul unor poeme: ** în reveriile noastre comune/ distanţa se face/ copac/ noi copiii/ marii amatori să-i populăm înţelesurile.../ iubire la fără frecvenţă; **în absenţa/ din preajma Copacului/ ţi-ai întins tu mâinile/ 2 recipiente goale/ încremenite/ aşteptând ploile. Desigur, copacul înseamnă esenţă, verticalitate, rezistenţă, longevitate, fruct, lemn şi hârtie, adică acele calităţi pe care şi omul adevărat şi le doreşte. Şi, de aceea, spun că nu întâmplător Daniela a ales acest titlu al volumului de faţă. Copacul vieţii simbolizează întinerire, vindecare sufletească şi spirituală, hrană vie, bogăţie, veşnicie, legătura între cer şi pământ, deci comunicare, telepatie, echilibru: voi ghici răsuflarea copacului-singur/ a copacului-om/ e încă iulie şi greierii inundă cosmic. Atâta preţuire are pentru Copac, încât se teme că până şi rostirea numelui său poate fi o prăbuşire fără precedent, ireversibilă: mi-e teamă/ de ziua în care voi rosti deformat copac/ şi atunci toate pădurile se vor prăbuşi/ zone. inaccesibile. Între copac şi singurătate este cumva o înţelegere, un pact; banca va găzdui oricând un om singur, cu gândurile lui, iar copacul îi va asigura umbra, răcoarea, ozonul, îl va proteja de soare, ploaie, vânt, dându-i răgaz în a se redresa: **o bancă singură/ copacul ce se opintea la baza ei/ roşu diluat. Este un volum floral, o grădină bogată în exemplare, unul mai atrăgator şi mai interesant decât celălalt, o grădină botanică uriaşă prin care poeta ne plimbă, prezentându-ne poeme deschise, cu deosebite corole şi într-o diversitate de forme, dimensiuni si culori. Florile sale preferate sunt garofiţe, sânziene, tufănică, nalbă, hortensii, micşunele, levănţică, iasomie, trandafiri, narcise, zambile. Şi pentru că iubeşte copacul, ne invită la o plimbare literară pe sub pruni, corcoduşi, vişini, cireşi, tei, smochini, mesteceni, sălcii, salcâmi, magnolii, castani, platani: am la mine/ o potecă îngustă/ un salcâm întreg înflorit şi/ salcâmul poate fi în noi/ sunt o pasăre subterană zgrunţuroasă etc. Poeta trăieşte într-o lume a ei, cuminte, care se intersectează cu lumea exterioară, receptată drept banală, barbară, indiscretă. Absenţa este un fenomen care se petrece regulat în versurile autoarei, cauzat de golul imens şi cu efect în stările de decepţie, deziluzie, teamă, plâns, ţipăt, regret, chemări din departe: vino la faţa locului! Şi, iată: nu face pe conştiinciosul nu mă învăţa pe de rost ca pe o poză/ ca pe teorie ... scoală-te într-o seară/ îmbracă-te bine ... vino la faţa locului/ fii martorul crizelor lunare/ al spaimelor feminităţii acuză floarea şi ochii necunoscutului deprinde-mă cu alineate şi intonaţii cu spaţiile arhipline şi zona vidă Este poeta cu păsări la fereastră, cu dreptul la singurătate/ vino la faţa locului!, căutătoarea neobosită a iubirii: chem o iubire/ care şi atunci când va face zgomot/ să fie liniştea prinsă de poemul păsării/... // la nevoie închipui o iubire/ ca o cruce peste care să mă întind de bună voie/ anunţ. Este poeta care îşi regizează scenariile, poemele sale au uneori ceva teatral, un dramatism care zdruncină: [paşi / foşnete / uşi trântite / mănuşă uitată / stupoare / bătaie în geam.../ cade ceva... / ba nu... // puncte de vedere...]// badijonează plânsul acela/ să se asemene unui cântec/ autosugestie hibernală. Are afinitate pentru gramaticile cuvintelor; astfel, numeroase poeme conţin termeni şi expresii care demască şi susţin pregătirea profesională a autoarei: imperativ catifelat; toate cuţitele se răsucesc în inimă la gerunziu/ (pseudo)modal; voi da vina pe sens/ mă voi ţine de prima literă/ zone. inaccesibile.; acolo unde se desfăşoară gestaţia/ polisemiei cuvintelor/ chiar mi-e teamă. După cum, poeta jonglează şi cu termeni matematici, informatici, cu noţiuni de fizică şi chimie: îmi place oraşul viu/ nu schema lui distanţele matematice/ pătratul ipotenuzei dublul sumei adăugat la triplul.../ albastru-cu-galben; eu uşor aplecată peste triunghiul umbrelor tale tu subtil adunat undeva la marea ieşire din mine surâdem cu spaimă/ sentimentul de la ora 5 după-amiaza; nimic original: un copy-paste într-o lume în care nu se aprobă drepturi de autor/ nici alte drepturi conexe/ şi, totuşi, nu există iubire; îţi faci loc printre adobe reader/ windows 10 update as.../ google chrome... poezie.rtf un format fericit te păzeşte de tristele incompatibilităţi un shortcut [pentru orice eventualitate] către tine însuţi/ CtrlV; medităm la norma zilei următoare la concentraţiile heliului/ la densitate/ nişte copii. altfel. Într-o serie de poeme, întâlnim acea insistenţă a naşterii din nou, a devenirii acelui altfel (floral. altfel.; nişte copii. altfel.; harachiri. altfel.) ca şi când, cu fiecare poem, poeta se naşte încă o dată. Altfel. Într-adevăr, universul de aici este atât de divers prin concepţie şi compoziţie, încât, cu fiecare filă, ni se revelează mereu altceva: trebuia să mă nasc din nou!/ lumi paralele. Poate pentru că: existenţa este o literă/ abecedarul filosofiei de gheaţă/ plus/ minus evidenţe. Timpul este instrument de măsură a vârstelor sale, astfel că nimic nu se petrece în afara lui. Fie că este clipă, moment, duminică, seară, zi, fie că este un anotimp, lui îi este alocat în mod constant un loc privilegiat în poveştile metaforice: pe margini timpul se înverzeşte/ e de la mine; ora mea albă/ gestaţie; când vor veni sentimentele/ timpul mă va lega fedeleş de el/ inadvertenţe. Ultimele aproximativ douăzeci de poeme din volum sunt dedicate soniei (cu s mic), într-un capitol care vine în continuitatea celorlalte poeme şi în care sunt scoase în evidenţă trăsăturile fizice şi morale ale acestui personaj, de fapt protagonista şi în proza care aşteaptă tiparul. O sonie răzvrătită, ieşită din schemele clasice: poartă gulere scrobite şi înalte/ un fel de excrescenţe gotice în femininul omoplaţilor/... / face dragoste cu lumina stinsă/ semnul; se dezbracă de toate/ până la adevărul gol-goluţ/ nudism; trăieşte violent primitiv/ aproape / sânge albastru şi mizerie roz; ,sonia, avea felul ei de a deschide uşa de a sta pe gânduri de a-şi modula vocea astfel încât şi nu-ul să pară aproape-afirmaţie/ domestic. Aş putea încheia această incursiune în poezia adâncă, pe puţin cât o fântână, a Danielei Teleoacă, cu următoarele întrebări: unde se duce iubirea?/ unde memoriile?/ unde timpul?// poate în milimetrul de cer/ care din convingere…/ din instinct…/ din singurătate?!/ plouă firul de iarbă/ milimetrul de cer. Dar, dacă s-ar găsi un singur om să răspundă exact, probabil că viaţa ar fi destul de searbădă! Ce înţelept ne mărturiseşte Gabriel Liiceanu: „În fond, în fiecare dintre noi se află doi oameni. Suntem, mai întâi, ceea ce a făcut natura din noi. Dar suntem, apoi, ceea ce am făcut noi cu natura din noi.”! Şi de ce să nu ascultăm vibraţia poetei: noi trecem în goana vântului/ niciodată nu avem răbdare (sau... ce?!) să ne oprim. pe îndelete. să trăim Minunea./ să ne spunem pe numele noastre genuine./ să ne ţinem de mână. să alergăm. doi. pe un singur număr./ să sacrificăm totul. totul pentru această nebunie aparte./ să înţelegem. să înţelegem. să înţelegem/ curând vom fi ‘oamenii care au fost’! Continuăm să ne punem, repetabil, aceleaşi întrebări: cine eşti şi ce vrei de fapt? unde mergi? de ce insişti?/ în ce limbă înfloreşte cireşul?/ în ce pace iubirea aia?/ unde îşi ascunde ziua voma?/ unde duhovnicii păcatul?/ cum să fie linişte?! Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 11 sept. 2018 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate