Gabriel Hasmațuchi, poet și eseist, lector univ. dr. în cadrul Facultății de Științe Socio-Umane a ULBS, redactor-șef al revistei Saeculum, coordonator al Sibiului universitar, publicație-școală pentru studenții de la jurnalism și comunicare, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu (din 2017), apare în 2018 cu un volum de poezie, Noduri, la editura sibiană Agnos.

Ceea ce mă surprinde la o primă răsfoire a cărții este faptul că poetul nu folosește titluri, practic se servește de numerotarea latină a poeziilor, conferind astfel conținutului senzația de noduri, cum s-ar zice, fiecare poezie este un nod, iar pe de altă parte, nuanțează legăturile dintre noduri - ca niște odgoane-, ceea ce se corelează de minune cu denumirile celor două capitole, și anume: În legătură cu mine și În legătură cu tine.

Observ, de asemenea, simplicitatea copertei, cu nume și titlu pe coperta principală, cu notele de lectură ale lui Răzvan Enache, pe coperta care închide volumul. Dar, și aici îmi sare în ochi acel verde crud al secării, simbolisic vorbind, hrană pentru trup și creier!

Numărul de poezii din primul capitol contrabalansează cu puțin pe cel din capitolul al doilea, adică avem un scor clar de 36 la 30. Deduc de aici și un echilibru contextual care face ca legăturile cu mine să nu fie sau să nu se creadă a fi mai importante decât legăturile cu tine.

În relația poetului cu sinele, descopăr o stare abisală determinată de ruptura părinților din arborele genealogic. Un prim nod, de altfel. O călătorie spre mine/ ca întreg/ de gânduri/ II.

Versurile sunt străbătute de un elan creator, o ridicare din sine, o înălțare futuristă: Uneori,/ așa cum se întâmplă și acum,/ încep să-mi crească aripi,// Fără vreo inițiere,/ fac vreo câteva ture prin apartament,/ apoi înconjor blocul,/ cartierul, orașul și lumea.// M-am hotărât:/ vreau să am aceste aripi tot timpul!

Poetul are o perspectivă a viitorului pe care îl folosește adesea în discursurile sale ca particulă marcatoare de speranță: Desculți și fără teamă/ intrăm in viitorul ce ne părunde/ în inimi/ ca în locuința unor prieteni./ VII; Viitorul pregătește un lanț/ fără verigi slabe/ II; Între limite și dincolo de ele, mă prind de-un ultim vagon al viitorului/ și merg în șantierul regăsirii/ unui gând de plumb./ XXXI.

A fi sau a nu fi, shakespearian, se traduce în momente de meditație și transpunere a ceea ce înseamnă portret al omului, respectiv al poetului, în oglindă: Lacul pe care îmi trimit speranțele/ în bărcuțe de hârtie/ se comportă// fie ca o oglindă/ în care privindu-mă dimineața/ nu mă mai satur de ceea ce văd,// fie ca o câmpie viscolită/ pe care mi se destramă chipul/ fără să mă opun./ X.

Despre viață, moarte, speranță, cuvinte, menire poetică, amintiri, singurătate aflăm într-un limbaj succint, calculat, drămuit cu o atenție parcă științifică, și totodată penetrantă emoțional, cu o anume candoare copilărească: Începutul cuvântului e continuat/ în poemul/ despre trecerea noastră/ ca un cântec/ prin urechea bolnavă a lumii/ XXXV, Lumina și întunericul/ mă implică/ în cearta lor/ într-un poem/ în care/ cuvintele primesc ceva/ din viață/ și din moarte./ XXXVI. Iată cât de frumoasă legăură între viață, menirea poetului, trăirea prin scris și moarte, ca între lumină, inspirație și întuneric. Dualitatea viață-moarte, respectiv lumină-întuneric fiind referințe pentru poet, abordându-le în perspectivă filosofică.

Despre firul morții, poetul scrie adesea cu o anume gravitate, scurt și la obiect, nu-i place să divagheze. Pentru că și moartea este ceva care vine spontan, te ia prin surprindere de cele mai multe ori. În plus, moartea are prestanță! Ea lasă în urmă povara însingurării. În acest sens, mi se pare impetuoasă poezia a XIX-a: După o lungă absență/ la reîntâlnirea cu prietenii/ fiecare mi-a spus/ că vorbim mai târziu.// Și atunci am văzut,/ printr-un geam aburit,/ o faleză acoperită cu pești morți/ pe care se înfăptuia singurătatea.

Și trecerea timpului comportă o emanație lirică subtilă. Aș deschide un lanț de sintagme care descifrează trăiri pe cât de simplu exprimate, pe atât de percutante senzorial: E un seism început/ fără avertizări/ și orele fug din inimă// într-o nesfârșită ștafetă// cuvântul mi-l duc,/ mi-l aduc./ XIII; E o seară de sâmbătă/ și printr-o fereastră îngustă/ văd roiuri de cuvinte/ destrămând tăcerea/ din trupuri semănate-n cimitir./ XIV.

Vocabularul folosit de Gabriel Hasmațuchi este unul care accentuează tematica la care am făcut referire mai înainte. Există legături între ele, cuvintele, după cum există și hopuri ori repere pe care le-aș numi chiar noduri. In această idee, se evidențiază următoarele vocabule: viitor, călătorie, sens; viață, luptă, resemnare; amintiri, memorie, uitare; viitor, deschidere, vis; luntre, râu, libertate; tăcere, amar, Dumnezeu; gând, cuvânt, aripi; absență, despărțire, moarte; nisip, trecere, eliberare; oglindă, ochi, chip; gânduri, frământări, idei; noduri, sori, relație și altele asemenea. Triade care, de regulă, sunt potrivite în interiorul aceleiași poezii, ideatic, simbolistic, metaforic.

Foarte caldă este legătura poetului cu Dumnezeu. Se instaurează o armonie tacită, un echilibru care, în lipsa divinității, nu ar putea fi asigurat ori consolidat: Cândva am strigat la Tine/ plin de furie.// Am răsturnat toate obiectele din cameră/ și nu-mi mai găseam locul./...// Am tăcut multe zile./ Și pe neașteptate/ mi-ai redat cuvintele Tale de lumină./ XXV.

Deși conduc la meditație, poeziile lui Gabriel Hasmațuchi au o viociune interioară, un susur, un refren al trăirilor. Vicisitudinie vieții cotidiene, raportate la era vitezei și a progresului tehnic, prin care distrugem ce este natural și frumos, cu alte cuvinte, ne autodistrugem, sunt revelate cu stil în cea de-a XXVII-a poezie din primul capitol, dar, ca o speranță finală, ca un moment de redresare și optimism, se încheie favorabil: Dincolo de toate acestea// iubirea din inimi curate/ se încăpățânează/ să rămână nealterată. Ca și în a XXVIII-a: Totul e pe fugă/ nu mai curge ca altădată/ Atârnăm unii de alții/ legați cu sfori// nu cu nodurile solidarității.

Volumul de față este cu totul și cu totul al legăturilor: cu iubita, cu poezia, cu prietenii în viață, dar mai cu seamă cu cei care nu mai sunt. Îl consider cumva un volum in memoriam pentru părinții și prietenii trecuți în neființă: Marcel Stoișor, Vasile Avram, Mimi și Mircea Matei Popa.

Dragostea pentru poezie în poezia lui Gabriel Hasmațuchi este nuntită, îmi amintește de nunta în cer eliadescă. Este o înfiripare, o aglutinare, o sinonimie între poet și poezie. Este o stare de a exista care se dezlănțuiește interior, un suflu nou al sinelui. Este acea legătură cu tine din cel de-al doilea capitol, o explozie de iubire. Ce frumos iau naștere cuvintele: Poemele se răsucesc pe coapsele tale./ În lichid amniotic/ ne scufundăm cuvintele/ și devenim o nouă ființă./ II; Nunta noastră e fără sfârșit,/ mireasă și mire/ ne regăsim în aceleași petale de flori/ din noaptea cea albă./ III.

Vasăzică, poetul și poezia sunt miri care se iubesc în nopțile albe, devenind cascadă/ prin care curge năvalnică veșnicia./ III. O frumoasă personificare a poeziei (albe)!

Legătura cu poezia e una strânsă, puternic și definitiv stabilită, lucru desprins din următoarele versuri: Se naște un poem/ din zări gemând senine./ În viata mea ești proaspăt rod,/ deplinătate/ cu care mă înnod./ IV.

În fond, nodul cel mare, cel de nedezlegat, este poezia! Deși poezie pură citesc pe nerăsuflate, totuși, sesizez că poetul nu folosește termenul acesta în volum, ci îl convertește în poem, masculinizând astfel poezia, dându-i suflet din sufletul său de bărbat, pentru o reală translație de timp și spațiu, poetul suprapunându-se, confundându-se, identificându-se cu poemul care curge din sine, din propriul trup, din propriul spirit: Trupurile ni se înverzesc/ și inimile/ devin subiect și predicat// Suntem poemul/ în care verbul/ se conjugă la toate timpurile/ ființei./ VI, fiindcă: Ce a unit Dumnezeu/ rămâne unit./ V.

Îmi pare că iubirea reală este substituită de aceea pentru cuvânt. Altfel, de ce și-ar băga nasul singurătatea, printre rânduri: Inspir aerul din cuvintele tale/ și din bătăile inimii/ ni se plămădește nemurirea.// Din fiecare silabă/ își ia zborul/ câte un vis/ pe care-l trăim împreună.// Singurătatea/ putrezește ca o lămâie/ uitată într-o pungă de plastic./ XIV.

Cuvintele au greutate biblică. Ele sunt cele care preschimbă apa în vin, care rodesc până la desăvârșire, care se înmulțesc precum pâinea și peștii, sălășluiesc veșnic./ XV. Și în toatea astea, există revelația acelui tine aflat în legătură directă și reciprocă și care se repetă anume pentru întărirea sensurilor divine: Tu ești acolo/ unde aceste cuvinte/ XV.

Pentru Gabriel Hasmațuchi, cuvintele înseamnă nemurire, lumină, credință și, desigur, iubire. În poezia sa, poetul se exprimă ermetic asupra acestui sentiment universal, astfel încât pragul dintre iubirea pentru poezie și pentru femeia dragă devine iluzoriu. Aproape că nu există delimitare, ci, mai degrabă o contopire, o alchimie procesată atent, discret, emancipat. Unde nu mai pui că natura, mediul înconjurător devin complici. Este o interesantă legătură între toate aceste noduri existențiale, dar despre ele se vorbește aici, să nu uităm: Foaie înmiresmată e pielea ta/ de rouă și de cer/ sărutată.// Cuvintele mele scrise/ pe ea/ prind glas/ și se topesc într-o melodie/ pe care doar noi/ știm să dansăm./ XVIII; Chipul tău/ e tocmai lumina din închipuirea mea/ asupra jumătății/ ce-mi lipsea din definiție./ XXII.

Sentimentul de plinătate, de întreg/ complet, desăvârșire este pregnant în versurile: Ne atingem cuvintele/ ce ne stau pe buze.// Și ființa noastră/ nu se mai/ desparte în silabe./ XXIII.

Cuvintele sunt trainice, rezistă la orice intemperii, sunt ca niște copaci care își au rădăcinile în carnea ființei: Cuvintele se încarnau în gesturi/ și dragostea ce ne învăluia/ își înfigea rădăcinile/ în ființa noastră pășind în vesnicie./ XXVIII.

Am trecut aici prin diferite noduri-ipostaze, noduri-sentimente, noduri-teme, noduri-credință etc. pe care le-am dezlegat și am mers mai departe, până la ultimul, cu interes, curiozitate și plăcere. În tăcere am citit și m-am împărtășit cu miezul cuvintelor și cu seva lor. La final, parcă am ieșit dintr-un trup sfânt de biserică de lemn până la care, ca o ariadnă însemnându-și drumul, am poposit în fiecare nod ca într-o iesle a cuvintelor. Mai curat și mai plin de sensuri drumul care iese din poezie mă întinerește și îmi dă curajul să cred că poezia ca artă este speranța!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 1 feb. 2019