Viața nu este o experiență repetitivă, este un dar unic, o binecuvântare care, de cele mai multe ori, ni se scurge printre degete, alunecoasă. Dacă înțelegem să trăim această experiență ca și când tot ce ne oferă ea este un miracol și simțim nevoia de a răsplăti darul vieții, se cheamă că nu am trăit degeaba. Ce faci pentru tine dispare odată cu tine, ce faci pentru alții rămâne în eternitate, iar despre o astfel de recompensare a vieții vreau să vă vorbesc în rândurile ce urmează, o recompensare a vieții în cuvânt și vers, reprezentată de volumul purtând titlul ”Sculptorul tăcerii” și semnătura lui Dorian Marcoci.
Sculptura în sine sugerează așezarea pe un piedestal a unei viziuni artistice plastice, însă, dacă o asimilăm cu exprimarea tridimensională a spiritului, ea poate fi foarte ușor confundată cu infinitul finitului, prin finit înțelegând forma pe care o îmbracă aspirația unui artist. În volumul lui Dorian Marcoci, sculptorul devine persoana care modelează gândul, poetul, în timp ce finitul este poezia, care își găsește în cele din urmă infinitul. Nu este nevoie de un exercițiu de imaginație pentru a înțelege cum gândul, această energie pură, a devenit trunchiul unui copac pe care poetul a sculptat versul vieții. Portal între real și virtual, gândul aduce cu sine libertatea de a păși în oricare dintre cele două lumi. Tocmai de aceea și simbolistica sa poate aluneca în două sensuri deopotrivă valabile. Gândul îl sculptează pe poet atrăgând muza, iar poetul, la rândul său, sculptează gândul imortalizându-l în vers.
Gândul este viață și viața este gând, așa încât apare firesc că volumul ”Sculptorul tăcerii” este un volum – altar pentru darul vieții cu toate etapele ei, de la copilărie la tinerețe și, în cele din urmă, coborând treptele senectuții. În stabilirea volumetrică a dimensiunii sculpturilor de cuvânt, poetul acordă fragilitate și linii vibrânde copilăriei, amploare și curbură generoasă tinereții, răsfrângeri și bizantine motive bătrâneții. Pentru a-și desăvârși opera, sculptorul înalță schele care sugerează înălțimea gândurilor la care trebuie să ajungă în febra creației pentru ca, desăvârșind-o, să poată să ofere prin ea un ”Zâmbet peste timp”.
Când vorbești despre înalt, indiferent de perspectiva din care îl abordezi, înaltul nu se dezice de lumină, de credință și de aspirațiile către perfecțiune. Rezemat de zare, poetul venerează lumina cu puterea unei credințe purificatoare care cere imperativ dăruirea ca mijloc de mântuire creatoare. ”Sculptorul tăcerii” îngenunchează cuvintele în fața jertfei Celui răstignit, ridicându-și versurile de ofrandă ”luminii-ntipărind speranța” și cerând duios: ”Te rog, nu mă întreba ce fac!”, căci depănarea ghemului vieții pare să fie o povară în încercarea de a găsi noblețea prin țesătura ei deasă. Transformându-se din sculptor în pelerin, poetul transferă cuvântului semnificațiile spirituale profunde derivând în motivații multiple și desăvârșindu-și creația cu fructele unui pelerinaj coborât din înalturi spre locuri dragi sufletului. În acest fel, poezia devine un memorial - vizual al acestor locuri, cu un Feldru statornic la marginea podului vechi de lemn, cu Feldrișelul rostogolit sprințar prin valea fercheș smălțuită, sau cu miezul de taifas al Jelnei.
”Sunt ca un pom” afirmă poetul și te gândești instant la ”castanul cu... candelabre”, care are atât amploarea cât și complexitatea sugestivă care să permită sculptarea poetului sub candelabrele luminoase ale gândurilor sale. Dacă pomul vieții are simbolistica eternității, castanul aduce cu el puterea și misterul celor trei trepte ale vieții, căci, frunză, floare sau fruct, fiecare parte din el impresionează profund atât ca aspect cât și ca mijloc terapeutic. Simbolistica poeziei lui Dorian Marcoci nu este însă limitativă. În aceeași paletă vegetală, crengile cu mâțișori sugerează suspendarea clipelor, albăstrelele sunt bine cunoscute ca flori ale vieții și fertilității, simbolizând capacitatea de creație, în timp ce zarzării în floare sugerează tonicitatea și vivacitatea cuvântului. Schimbând consistența, sculptura părăsește sfera solidă și alunecă într-un fluid mareic cu filigranul unor dantele de spumă încercând să sape în nisip amintiri și pescăruși rotindu-și zborul liber în calmul unui timp de neîntors.
Calmul în care au sculptat gândurile poetul se transformă în tăcere, tăcerea în cuvânt, iar cuvântul într-o mirobolantă sculptură a vieții. ”Cu armonia gândului tihnit”, după ce sculptura și-a întâlnit, Dorian Marcoci prezintă cititorului volumul său ”Sculptorul tăcerii” sperând, probabil, ca acest cititor să găsească în el pornirea de a se lăsa sculptat de versurile sale. Îi mulțumesc lui Dorian Marcoci pentru pelerinajul pe care mi l-a oferit cu acest volum, pentru expoziția generoasă a sculpturilor sale în cuvânt și pentru încrederea cu care m-a învrednicit atunci când mi-a dăruit infinitul finitului zării sale.
Mihaela Rașcu