Ne aflӑm în faţa celei mai recente lucrӑri[1] a unui tânӑr şi respectat istoric de aviaţie, domnul Sorin Turturicӑ, muzeograf la Muzeul Militar Naţional.
Aş începe prin a recunoaşte cӑ am fost surprins. Nu în sensul ӑla pe care îl cautӑ uneori comentatorii de cӑrţi, ci, pur şi simplu, de distanţa mare, timp, de la precedenta lui carte, deşi, urmӑrindu-i cu atenţie preocupӑrile, ştiam cӑ studiazӑ cu sârg prin arhive.
Poveşti de-ale aviaţiei? Da, dar poveştile sunt episoade sau perioade din istoria aviaţiei române şi a oamenilor care au alcӑtuit istoria asta. De fapt, citim patru capitole, pornind de la prima zi a României în cel de-al doilea Rӑzboi Mondial, continuând cu una din perioadele cele mai grele cunoscute vreodatӑ de nişte luptӑtori români, cu modul în care aviatorii (nu) s-au adaptat la regimul comunist şi încheind cu ultima situaţie realӑ de luptӑ a aviaţiei române, aceea din decembrie 1989. Am putea spune, nu-i aşa? cӑ e cumva o abordare ciclicӑ a domeniului.
Sӑ începem cu începutul, anume cu ziua de 22 iunie 1941. E o datӑ care marcheazӑ schimbarea completӑ a ţӑrii noastre, trecerea de la starea de pace (mӑ rog, cum o fi fost pacea aia într-o Europӑ deja devenitӑ camp total de luptӑ) la cea de rӑzboi, cu operaţiuni militare şi fapte eroice mult mediatizate în nevoia comandanţilor şi a autoritӑţilor de a crea idoli şi eroi. Norocul de a deveni un astfel de idol i-a revenit aviatorului Horia Agarici, pilot de vânӑtoare la Mamaia, care a reuşit sӑ atragӑ atenţia tuturor zburând şi luptând deasupra unei zone aglomerate şi obţinând şi victorii spectaculoase. Agarici a devenit un fel de legendӑ printre militarii armatei române, cu un asemenea impact încât, dupӑ zeci de ani, veteranii de rӑzboi îşi aminteau de el şi – atât eu, cât şi dl Turturicӑ o ştim bine – cereau sӑ le fie evocatӑ personalitatea aviatorului şi lupta lui de la Constanţa, dar nu le venea sӑ creadӑ cӑ realitatea e mai puţin impresionantӑ decât legenda. De fapt este exact aşa cum apare în primul capitol al cӑrţii: Portret de aviator: Horia Agarici.
Motivul e simplu, iar autorul nostru îl evidenţiazӑ: cӑpitanul aviator Horia Agarici nu era un fel de super-erou, ci un intelectual, un poet, un rӑzvrӑtit, dar şi un tip discret, resemnat sӑ trӑiascӑ (dupӑ rӑzboi) în anonimat, dar sӑ trӑiascӑ. Interesant pentru înţelegerea cât mai bunӑ a biografiei schiţatӑ în cartea de faţӑ este sӑ dezvӑluim, odatӑ cu autorul, sursa istoricӑ: arhivele Securitӑţii, în speţӑ autobiografia depusӑ acolo de Horia Agarici. O sursӑ care, dacӑ poate fi suspectatӑ de subiectivism, de fals nu cred cӑ se poate face vinovatӑ, ştiindu-se cӑ Securitatea ştia sӑ verifice adevӑrul spus de petent.
Aici ar fi de discutat o parte a informaţiei expuse în lucrare, subiect de controversӑ între dl. Sorin Turturicӑ şi prietenul sӑu, adicӑ eu. Într-un articol pe aceeaşi temӑ, publicat acum vreo doi ani, Horia Agarici era prezentat ca absolvent al Liceului “Andrei Şaguna” din Braşov. Sigur, în bigrafia unui aviator, numele liceului absolvit e puţin important, dar când în discuţie se implicӑ un absolvent al Liceului “Dr. Ioan Meşotӑ”, lucrurile se schimbӑ. Iar în cartea pe care o citim azi, numele liceului nu mai apare. Apare, în schimb, în altӑ parte informaţia sigurӑ cӑ Agarici este absolvent Meşotist, nu Şagunist: în nomenclatorul absolvenţilor de la Meşotӑ. Deci controversa s-a lӑmurit şi, la aniversarea primilor 150 de ani de existenţӑ a Colegiului Naţional “Dr. Ioan Meşotӑ’ acest lucru meritӑ a fi scos în evidenţӑ.
Pe calea deschisӑ, într-un fel, de Horia Agarici, au pӑşit apoi, cu un bilanţ de luptӑ poate mai important, dar mai puţin spectaculos, mai puţin cunoscut de mase, zeci de alţi piloţi români de vânӑtoare. O parte din istoria lor este povestitӑ în a doua parte a lucrӑrii: Aeronautica Militarӑ Românӑ în Bӑtӑlia Stalingradului – Septembrie-Decembrie 1942.
Capitolul este complet diferit, ca abordare şi prezentare, de primul. Subiectivitatea dispare complet, înlocuitӑ fiind cu obiectivitatea omului de ştiinţӑ. Informaţia este prezentatӑ cât se poate de strict, în cifre şi date. Operaţiunile de pe câmpul de luptӑ nici nu pot fi prezentate altfel, pentru cӑ nu mai e vorba de un om, ci de o forţӑ aerianӑ în conflict cu toate armele unei oştiri inamice, de la infanterie la blindate şi, binenţeles, la aviaţia sovieticӑ.
Dintre toate momentele cӑrţii domnului Sorin Turturicӑ, acesta, al doilea, este, probabil armӑtura care certificӑ rigurozitatea adevӑrului istoric al întregii lucrӑri. Şi asta pentru cӑ ne este oferit conţinutul unor documente atât de exacte, matematice, încât impun. Sigur, informaţia este extrasӑ din documentele originale ale unitӑţilor de aviaţie aflate pe linia frontului şi, chiar dacӑ “povestea” nu mai e atât de uşor de receptat de cӑtre un cititor cu totul strӑin de domeniul aviaţiei, ea e importantӑ poate mai ales pentru el, pentru cӑ îi aduce nişte cunoştinţe şi mai greu de receptat din alte surse.
Partea a treia cuprinde câteva episoade poate şi mai greu de înteles din punct de vedere subiectiv de cititorii tineri. ARIPILE LIBERTӐŢII Cum au fugit aviatorii români din “raiul” comunist – studii de caz.
Tinerii din ziua de azi – sic – pleacӑ din România pentru bani mai mulţi. Tinerii anilor stalinismului şi leninismului plecau (fugeau) în cӑutarea libertӑţii. Care libertate? Pӑi, de fapt, toate faţetele libertӑţii, de la cea de conştiinţӑ la cea de exprimare sau la cea de liberӑ circulaţie. Posibilitӑţile de a ieşi din ţarӑ erau extrem de limitate, iar ideea de a folosi avionul a fost foarte tentantӑ – sigur, pentru aviatori şi pentru prietenii lor. Se cunosc numeroase tentative – reuşite sau nu - de evaziune pe calea aerului, autorul în discuţie se rezuma la cinci, printre care cea a lui Dumitru Piţurcӑ, o (vorba americanilor) defecţiune care avea sӑ-i coste mult pe cei rӑmaşi acasӑ din cauza mӑsurilor luate de autoritӑţi împotriva aviaţiei şi aviatorilor. De fapt, fiecare “poveste” a unei evadӑri este o dramӑ, pentru protagonist (protagonişti) şi pentru cei rӑmaşi în urmӑ.
Şi în aceste cazuri, izvorul de informaţii este CNSAS.Chiar dacӑ o astfel de sursӑ nu este chiar simpaticӑ pentru românii care au trӑit anii comunismului, cred şi eu, ca şi autorul cӑrţii de faţӑ, cӑ este o sursӑ credibilӑ. Iar unde nu putem atinge suta de procente, meseria istoricului este aceea de a completa, prin logicӑ, nesiguranţa, sau de a asigura credibilitatea cercetӑrii prin prezentarea variantelor posibile, astfel încât şi cititorul sӑ judece care este cea mai probabilӑ. Cam asta este rezolvarea în cazul Piţurcӑ, unde relatӑrile informatorilor în legӑturӑ cu soarta aviatoriului evadat ar putea fi puse la îndoialӑ.
Şi, inevitabil, ajungem şi la evenimentele din 1989. Ştim, din amintirile proprii şi din relatӑrile participanţilor la operaţiunile militare, câte ceva despre participarea elicopteriştilor la acţiunile armatei în luptӑ cu mai mult sau mai puţin realii terorişti. Chiar în acele zile, redactorii televiziunii “libere” chemau tinerii înarmaţi cu “pieptul dezgolit” sӑ îi apere de himericii atacatori. S-a discutat mult, în faimosul Studio 4 şi în presa scrisӑ din lunile urmӑtoare, despre atacul cu rachete executat de nişte elicoptere fantomӑ împotriva “eroilor” manipulatori de mase din redacţia de ştiri. Sigur cӑ, dupӑ o vreme, regizorul Sergiu Nicolaescu şi alţi emanaţi au recunoscut cӑ atacatorii erau, de fapt, elicopteriştii de la Titu, chemaţi chiar de ei în ajutor. Cӑ aşa este, pot depune mӑrturie chiar acei piloţi, adevӑraţi eroi, aceştia, care au executat, la ordin, numeroase misiuni deasupra capitalei.
Unul dintre ei a fost şi locotenentul-major Adrian Constantinescu, protagonistul ultimului capitol al cӑrţii lui Sorin Turturicӑ. Participarea lui la misiuni este evocatӑ în cadrul unui interviu acordat autorului şi transcris aici, printr-o evocare subiectivӑ, deci incompletӑ, dar extreme de emoţionantӑ, a zilelor din Decembrie.
Ca unul care am servit Patria intr-o unitate de cercetare a Armatei române din timpul “iepocii de aur”, ştiu cӑ militarii se pregӑteau destul de conştiincios pentru situaţii de rӑzboi, dar nu credeau cӑ vor avea vreodatӑ parte de aşa ceva. Uite cӑ la 17 decembrie a fost emis ordinul “Radu cel Frumos”, adicӑ a fost decretatӑ stare de rӑzboi. Cu cine? Încӑ nu se ştie, dar piloţii aviatori au decolat în misiune realӑ şi, unii dintre ei au plӑtit chiar preţul suprem (se cunoaşte cӑ au fost pierdute, doborâte de … de cine? mai multe elicoptere). Lt-maj Adrian Constantinescu a avut noroc, a scӑpat din încleştare, chiar dacӑ aparatul sӑu a fost lovit de tirul … amic, dar prost dirijat şi, cu grad de cӑpitan-comandor, a devenit eroul cӑrţii noastre.
Am citit, deci, o carte de istorie alcӑtuitӑ din multe poveşti, expuse în stiluri şi moduri diferite, de la relatӑri subiective la tabele cu cifre, de la legende (explicate) la reproduceri de documente oficiale.
O recomandӑm şi altora? Eu sigur da. Un om care şi-a format o culturӑ istoricӑ citind din cӑrţi rezultatul cercetӑrii altora şi obişnuit şi mulţumit sӑ facӑ asta, câştigӑ noi cunoştinţe. Pentru un om din afara aviaţiei, care, poate atras de coperta spectaculoasӑ, va cumpӑra cartea din librӑrie, ea probabil cӑ va fi şi mai utilӑ – va cunoaşte o lume nouӑ şi poate, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie, se va ataşa de aceasta. Sincer, dacӑ un neofit (cunosc pe cineva care citeşte recenziile mele autocaracterizându-se drept neofit) ar citi cartea, i-aş recomanda sӑ schimbe puţin oridinea capitolelor – adicӑ sӑ renunţe la înşirarea cronologicӑ şi sӑ porneascӑ lectura cu interviul lui Adrian Constantinescu, pentru a continua cu poveştile lui Agarici şi Piţurcӑ şi a încheia cu acea porţiune durӑ, a bӑtӑliei de la Cotul Donului. Poate, plecând de la un eveniment mult mai cunoscut, adaptarea ar fi mai uşoarӑ, dar şi aderarea la temӑ ar fi mai puternicӑ.
În concluzie, o lucrare importantӑ şi interesantӑ, adresatӑ multor categorii de cititori – dar pe care eu aş distribui-o în primul rând “neofiţilor”. Poate astfel numӑrul lor se va micşora.


________________________________________
[1] Sorin Turturicӑ: Din poveştile aviaţiei române, Bragadiru, Editura Miidecӑrţi, 2019