Discutӑm astӑzi despre povestea unui microbist (îmi place termenul ӑsta devenit arhaic şi îl prefer oricӑrui cuvânt intrat mai recent în vocabularul limbii române şi în jargonul publicaţiilor sportive), scrisӑ de un microbist; desigur, în primul rând pentru alţi microbişti, dar şi pentru oamenii ӑia care nu vor sӑ înţeleagӑ de ce nişte bӑieţi care, deşi par zdraveni la cap, aleargӑ o orӑ jumate dupӑ o bӑşicӑ din piele, iar când o prind îi dau cu piciorul.
Deci: un grup de microbişti se reuneşte în “acea zi specialӑ a sӑptӑmânii când joacӑ Steagu’ …” (da, sunt suporteri ai echipei de fotbal din Braşov, care, cu toate cӑ şi-a schimbat de câteva ori denumirea, e alintatӑ tot cu apelativul “Steagu”, iar sintagma “Steagul Roşu” nu are nici o altӑ semnificaţie sau conotaţie decât iubirea, devenitӑ pasionalӑ, pentru adevӑratul fotbal braşovean). Steagomanii (fainӑ gӑselniţӑ lexicalӑ, nu?) sunt prezentaţi nu cu nume din starea civilӑ, ci cu porecle de tribunӑ: Trotinetӑ, Gicanu, Ursache, Oslo, Moro, Otto, Sicӑ, Domnu Iliescu şi … “eu”, naratorul intradiegetic. Împreunӑ, reuniţi în micul bufet de la autogara de lângӑ stadion, ei pun la cale, comenteazӑ, sperӑ, explicӑ, exprimӑ pronosticuri, vând ponturi – pe scurt, suferӑ pentru echipa lor de suflet. Suferӑ atât de intens, încât empatizeazӑ cu echipierii, sau chiar se viseazӑ în teren, marcând goluri decisive.
Ideea asta, visul ӑsta rumegat şi împӑrtӑşit de atâtea ori, devine, dintr-o datӑ realitate (ficţionalӑ, desigur), în momentul când mercenarii purtӑtori de tricouri galben-negre trântesc un meci şi, descoperiţi fiind de autoritӑţile fotbalistice şi civile, sunt puşi în imposibilitatea de a mai juca fotbal, iar echipa este pedepsitӑ sӑ plӑteascӑ, cu bani şi cu ruşine, oalele sparte. Alternativa e clarӑ: sau gӑseşte, rapid, un lot de jucӑtori (fraieri, adicӑ sӑ joace gratis) şi un antrenor (la fel), sau echipa e retrasӑ din campionat şi se desfiinţeazӑ.
Galeria stegarӑ scandeazӑ mereu sloganul “Suntem noi, Steagu’ suntem noi!”. De data asta, sloganul se transformӑ în faptӑ, steagomanii devin chiar stegari şi intrӑ pe gazon pentru a apӑra culorile clubului din postura de jucӑtori, antrenor sau sponsori. E o vorbӑ la fel de veche ca şi jocul ӑsta sportiv: la fotbal toatӑ lumea se pricepe! Sigur cӑ e nevoie de o pregӑtire fizicӑ (realizatӑ pe serpentinele Tâmpei), sigur cӑ e nevoie de echipament (asigurat de o familie de microbişti), de un autobus pentru deplasӑri (da, dar numai pentru cele mai lungi, pentru cӑ cele scurte vor fi sponsorizate, cu sau fӑrӑ voie, de naşii de la CFR), de susţinӑtoare de efort (şi asta se rezolvӑ – un alt suporter aduce tot stocul de bere pe care îl avea în propriul magazin), de afecţiunea şi înţelegerea tribunei – simplu, doar sunt foştii şi viitorii colegi de suferinţӑ, nu? Sistemul de ecuaţii e rezolvat prin “schema lui Dobricӑ” şi echipa Braşovului încearcӑ sӑ urce pe un versant vertical şi alunecos, cu obiectivul declarat de a se salva de la retrogradare. E nevoie de mӑcar trei puncte …
Aventurile fotbaliştilor de ocazie sunt povestite cu har de portarul “eu”, cititorul devenind, poate şi fӑrӑ a fi braşovean şi ste(a)goman, suporter al echipei de “eroi locali”.
Suntem participanţi la un retur de campionat. Vedem meciurile de pe gazon sau din vestiar, ne bucurӑm pentru câte un gol stingher înscris de “ai noştri”, nu reuşim sӑ numӑrӑm cu câte goluri ne umplu sacul adversarii – nici nu conteazӑ, “nouӑ” ne trebuie doar trei puncte, fӑrӑ a lua în seamӑ şi golaverajul, obosim, ne lovim, ne ridicӑm, inventӑm (sau adaptӑm) scheme de joc, oricum surprinzӑtoare pentru antrenorii şi jucӑtorii adverşi, pentru cӑ nu sunt scoase din manualele moderne de fotbal, ne certӑm cu naşii din trenuri sau îi luӑm peste picior, fraternizӑm cu suporteri ai altor echipe, câştigӑm cumva respectul adversarilor – şi, poate surprinzӑtor, şi pe al suporterilor localnici, al acelora care înţeleg pasiunea pentru fotbal şi nu setea de mari rezultate, aşa cum se vede la susţinӑtorii marilor echipe, aceia care nu înţeleg cӑ fӑrӑ apariţia şi a unor rezultate negative fotbalul nu ar mai fi un joc atractiv, ci doar un film interpretat dupӑ un scenariu déjà vu.
Etapӑ dupӑ etapӑ, meciurile echipei de microbişti apropie echipa de retrogradare. Dar …
Dar eroii în galbeni negru au şi o viaţӑ proprie. Fiind un roman subiectiv, naraţiunea noastrӑ ne prezintӑ doar punctul de vedere al naratorului: o relaţie de tip Manole – Ana, adicӑ în care “meşterul eu” (recunoaştem aici ticul verbal al autorului) îşi vede sacrificatӑ cӑsnicia pentru cӑ “Ana” lui, chiar dacӑ spera sincer la început sӑ poatӑ accepta locul doi în zilele de meci, nu se poate lӑsa ziditӑ în fundaţia conceputӑ de soţul ei. Sentimentele lor par a rӑmâne nealterate, dar obstacolul numit “Steagu” e prea înalt pentru a fi trecut de oricare dintre cei doi. Şi atunci?
Atunci … apare partea scufundatӑ a icebergului. Apar banii negri şi “mafioţii” care îi lopӑteazӑ. Apare şi o conştiinţӑ mai labilӑ, care pare dispusӑ sӑ accepte o primӑ (substantialӑ) pentru a uşura o înfrângere şi un scor care ar avantaja o altӑ echipӑ a campionatului. În consecinţӑ, personajele devin, mai întâi, pradӑ a luptei sentimentelor, apoi pradӑ a mafioţilor. Inserţia asta de “interese extrasportive” contribuie la ridicarea tensiunii naraţiunii, apropiind şi introducând un punct culminant mult mai uşor de prevӑzut de cӑtre cititor, dar cu atât mai interesant din punct de vedere al creaţiei literare şi receptӑrii ei.
Climaxul naraţiunii este – nici nu putea fi altfel – ultimul meci al campionatului. Suporterii-jucӑtori, supermotivaţi, pornesc un meci pe care sunt “condamnaţi sӑ-l câştige”. Ca şi în realitate, trebuie sӑ lupte împotriva tuturor: echipa adversӑ, ai cӑror jucӑtori nu se joacӑ, arbitrul, publicul spectator, aflat într-o stare de surescitare normal pentru un astfel de moment al unei competiţii, uitӑ cӑ pânӑ ieri a susţinut echipa de amatori şi schimbӑ registrul, şi, binenţeles, mafioţii, care nu uitӑ cӑ au plӑtit pentru un anumit rezultat.
Ca în orice basm, binele triumfӑ. Conştiinţa rӑtӑcitoare se întoarce la calea cea dreaptӑ, Moro îşi atinge idealul cu mâ … nu, cu piciorul, înscriind golul unui campionat şi salvând Steagu’.
Hai sӑ depӑşim puţin condiţia de stegoman, şi sӑ analizӑm momentul naraţiunii. Rӑzvan Dobricӑ atinge aici, cred eu, un prag al mӑiestriei narative. Sigur cӑ orice cititor, suporter al Steagului sau al oricui, sau chiar indiferent faţӑ de fotbal, ghicise demult care avea sӑ fie deznodӑmântul. Chiar dacӑ, aşa cum spune un personaj, poate am vrea ca şi “rӑul” sӑ câştige mӑcar o datӑ, sunt sigur cӑ inima de mare suporter a lui Dobricӑ s-ar fi oprit odatӑ cu retrogradarea echipei inventate de el. Şi, odatӑ cu a lui, şi a cititorilor ste(a)gomani. O glumӑ bunӑ auzitӑ odatӑ spune cum Sfântul Petru l-a admis fӑrӑ examen în rai pe unul care ţinea cu Rapidul. “Destul ai pӑtimit pe Pӑmânt, nu mai trebuie sӑ pӑtimeşti şi dupӑ moarte”, i-ar fi spus portarul raiului. Prin analogie, destul suferim noi, suporterii braşoveni, cu Steagu cel adevӑrat, nu era cazul sӑ mai suferim şi într-o ficţiune. Descrierea jocului extrem de dur, a atitudinii jucӑtorilor adverşi, probabil instruiţi sӑ nu se limiteze la litera regulamentului în tentativa de a accede intr-o Cupӑ Europeanӑ, abordarea procesului de conştiinţӑ prin care trece Gicanu cel corupt, dar finalmente vindecat de boala asta, chiar cu riscul asumat conştient de a plӑti mult mai mult decât preţul primit pentru trântirea meciului, hotӑrârea cu care fiecare suporter-jucӑtor înfruntӑ vijelia – iar intrarea criminalӑ şi şi eficace a lui Rex este un exemplu concludent, ca şi determinarea lui “eu” de a intra în poartӑ, deşi are o “accidentare” gravӑ la mânӑ.
Deznodӑmântul poveştii este, oarecum, neaşteptat. Deşi au salvat echipa şi onoarea oraşului, “eroii” sunt eliminate fӑrӑ nici un fel de respect sau regret de cӑtre oficialii (mercenari nou aduşi) clubului. “Eu” emigreazӑ, ca şi Gicanu, dar mâna rӑzbunӑtoare a mafiei fotbalului gӑseşte o metodӑ pentru a-l elimina pe cel care luase plata şi nu livrase “marfa”. Gicanu cade victimӑ unui “accident”, iar “eu”, împreunӑ cu ceilalţi membri ai echipei de suporteri, se reunesc pentru funeralii. Naratologic vorbind, este vorba de epilogul romanului, o ultimӑ întâlnire a cititorului cu personajele, pentru a le trece în revistӑ evoluţia, dupӑ ce rolul lor activ în istorie s-a încheiat.
De ce un astfel de roman, ne-am putea întreba. Eu mi-am rӑspuns simplu, printr-un text publicat acum câţiva ani[1]: suporterii adevӑraţi îşi imagineazӑ tot felul de scenarii care fac din echipa lor o realitate (sigur, livrescӑ) mai apropiatӑ de idealul lor. Apoi, aşa cum e cazul lui Rӑzvan Dobricӑ, dar şi al meu, scenariul iniţial îşi schimbӑ direcţia, ajungând sӑ arate cӑ, pânӑ la urmӑ, inchipuirea nu poate ţine loc vieţii sportive reale.
Poţi sӑ îţi imaginezi cӑ eşti vedeta echipei, poţi sӑ crezi cӑ a câştiga toate meciurile este ideal. Dar apoi revii cu picioarele pe pӑmânt şi îţi dai seama cӑ fotbalul numai atunci este frumos, când la începutul meciului nimeni nu ştie cât va fi scorul final şi pentru cine.
Oare cui îi este destinatӑ cartea lui Dobricӑ? Sigur, în primul rând o citesc cei ca el sau ca mine, suporterii Steagului. Dar, dacӑ înlocuieşti numele echipei (şi al oraşului ei) cu orice altӑ denumire realӑ de club de fotbal, romanul devine clar al acelei echipe şi al acelor suporteri.
Ar citi un strӑin de fotbal povestea asta? O amatoare de telenovele ar clasa jocul şi competiţia pe plan secund, punând accentul pe povestea lui “eu” cu Iulia, sau tentative de poveste cu Delia, iar pasiunea bӑiatului pentru fotbal ar fi doar elementul negativ care creazӑ piedici în calea iubirii. Aşa cum, de fapt, se cere în genul amintit.
Nu am spus, încӑ, nimic de stilul şi limbajul autorului.
Interacţiunile au loc într-un mediu unde nu se vorbeşte limba românӑ literarӑ, iar Rӑzvan Dobricӑ este un bun cunoscӑtor al acestui mediu. De aceea, el va pune în gura personajelor exact acele cuvinte pe care te-ai putea aştepta sӑ le auzi în tribuna unui stadion unde se joacӑ fotbal – iar licenţele de limbaj sunt cât se poate de naturale, ca şi argotismele fotbaliştilor şi microbiştilor. Stilul narativ este adaptat, de asemenea, la acţiune şi personaje. Subiectiv, voit emfatic, euphemistic sau sensibil în anumite episoade ale povestirii, textul trebuie sӑ reflecte starea de spirit a personajelor în situaţiile date. Cu siguranţӑ, dialogurile sunt foarte reuşite, ceea ce nu înseamnӑ cӑ autorul ar rӑmâne în urmӑ ca valoare în pasajele care descriu fapte, activitӑţi: dinamice, de joc de fotbal; intime, sentimentale, în scenele casnice; pline de umor în unele scene suprinse în timpul deplasӑrilor suporterilor sau ale echipei. Sӑ adӑugӑm un detaliu stilistic deloc lipsit de importanţӑ: asemenea unui mare romancier, un inventator în domeniu, Honoré de Balzac, Dobricӑ introduce în text amӑnunte reale şi amintiri din viaţa adevӑratӑ a Steagului şi a jucӑtorilor care i-au scris primele pagini de istorie. Deci, încӑ un argument pentru ipoteza mea cӑ romanul nu este scris numai pentru “iubitorii fotbalului”, vorba lui Gheorghe Minoiu, ci şi pentru cei care vor sӑ citeascӑ o carte bunӑ, indiferent de tema abordatӑ.
Sӑ-mi fie permis ca, dupӑ o discuţie criticӑ asupra romanului lui Rӑzvan Ionuţ Dobricӑ sӑ continuu cu o incursiune în prezentul real.
Nu ştiu ce sau cine l-a inspirat pe Dobricӑ sӑ scrie acum 7 ani o poveste care a … devenit realitate în perioada urmӑtoare. În zilele noastre, echipa braşoveanӑ trece printr-o perioadӑ care nu diferӑ prea mult de ficţiunea cӑrţii. Jucӑtorii profesionişti, locali sau alogeni, care au dus echipa prin prima ligӑ a României au plecat, forţaţi de falimentul clubului FC Braşov. Echipa a intrat în colaps, dar un grup de suporteri, printre care şi Rӑvan Dobricӑ, au fӑcut-o sӑ renascӑ, ce-i drept, la alt nivel şi cu alte obiective în competiţii. De câteva luni, în teren joacӑ un grup de “copii ai oraşului” (expresia nu îmi aparţine), pânӑ mai ieri juniori pe la şcolile locale de fotbal, azi jucӑtori iubiţi şi respectaţi de tribunӑ. Iar preşedinte al noului club purtӑtor al culorilor tradiţionale, galben şi negru, este nimeni altul decât cel care, într-un joc al imaginaţiei, era salvatorul echipei. I-am pus odatӑ, dupӑ un meci acasӑ (comentat, tot de el, în transmisia video live pe internet şi câştigat la un scor puţin previzibil) întrebarea: este, oare, romanul lui o profeţie? Nu a rӑspuns atunci, probabil cӑ nici acum nu mi-ar rӑspunde, dar analogiile dintre imaginaţia din 2012 şi realitatea din 2019 sunt evidente. Mai puţin partea referitoare la mafia fotbalului şi interesele absconse din jurul competiţiei sportive, adicӑ, dupӑ cum tot eu i-am spus odatӑ, poate am (el a) reuşit sӑ avem o echipӑ formatӑ din jucӑtori care ţin cu Steagu şi joacӑ din convingere pentru culorile galben/negru.
Eu, ca cititor şi comentator de literaturӑ de ficţiune, îl felicit pe Rӑzvan-Ionuţ Dobricӑ pentru opera sa şi îi urez sӑ continue. Hai Meştere, pe când urmӑtoarea carte? Iar ca suporter stegoman, îi urez mult succes preşedintelui AC SR (poate şi M, dar cred cӑ nu depinde de el) Braşov . Are de apӑrat ONOAREA DE A FI STEGAR!
[1] https://unursinoras.wordpress.com/2012/10/30/putini-isi-mai-aduc-aminte-de-mihai-athanasie-petrescu/
[i] Rӑzvan Ionuţ Dobricӑ EROI LOCALI, Braşov, Editura Aula, 2012