TITLU CARTE: Glafuri pentru Pasărea-Nevăzduhului
FORMAT: B5 (Format academic)
NUMĂR PAGINI:371, alb-negru
PĂRȚI CARTE: 26 capitole (Glafuri proză + variante poetice), pentru fiecare dintre capitole
COPERTĂ LAMINATĂ, Format B5, COLOR
EDITURA PIM, 2021, în curs de apariție

Omul este acea pasăre care nu are aripi.
Omul este o pasăre adevărată fără aripi.
Man is that bird which doesn`t possess any wings.
(Iulia Elize)


Despre carte, prezentare de idei:

Titlul ales al cărții pornește de la metafora femeie, ca pasăre a Nevăzduhului, cu pas terestru, nedezvelit, onest și legat de pământ. Pesemne, are legătură cu ancestrala creație, Eva, dar numai tangențial și desigur mai mult foarte simbolic, dar și cu abordarea deică față de bucata de copac, care ține, într-însa, femeia nesculptată. Pesemne femeia ca pasăre a Nevăzduhului este o metaforă cu totul nouă și atipică, dar foarte importantă, pentru că și femeia, dar și pasărea, femeia ca pasăre a Nevăzduhului au, de fapt, ca atribut, frumusețea și probabil cele mai fragile și mai fine trăsături și neapărat de atribuție foarte specială. (Dacă femeia nu este o pasăre, atunci, cine e de fapt, pasărea, din Nevăzduhul terestru?) Pasărea Nevăzduhului se poate referi, de asemenea, la faptul că femeia, ca purtătoare genuină de frumusețe, își găsește pasul într-un mod atipic, ea este, de fapt, o pasăre nezburătoare și profund umană, cu două picioare, așadar a Nevăzduhurilor și a umbletului pe două picioare și uman, peregrinatoare în Nevăzduhul cel haotic și gratuit al umanității. Nevăzduhul fiind chiar locul unde se așază umblarea legănată a femeii, ca purtătoare de sorginte neapărat foarte nelegată. Deși aceste trăsături sunt aproape făcute cu notație, pentru că femeia pășește, totuși ea umblă căutându-și poate ancestralitățile vechi și deice, sau poate, prin mândrețe, angelice, atributul împrumutat și de cerul cu stele care i-au conferit frumusețea, dezvelirea din lemnul nesculptat încă, dar și ”aripa” Nevăzduhului. Adică umanitatea.

”În ziua aceea, mă dusesem să caut cea mai frumoasă bucată din lemn. Știam, trebuia să ies într-o altă pădure și în zona de lemn, să găsesc poate o femeie sau o pasăre. Să o văd, de fapt, acolo, în lemn, cum mă așteaptă, foarte tare, ca să o dezvelesc privirilor și să o vadă și ceilalți. Deși, eu de obicei caut cea mai permisivă bucată de piatră. Doar mie mi se arată, deocamdată, de obicei, numai această pasăre, numai această femeie, numai această coloană a infinitului. Și simt că făcusem bine și că îi dezvelisem coastele, pe fiecare, până când femeia mea s-a făcut, în ea însăși, infinit.

De am așezat-o, acolo, în locul cu liniște al orașului aceluia și nu am spus nimănui nimic, despre ea. Că văzusem, deja, femeia în infinit. Era, acolo, un fel de poartă care o păzea, care păzea infinitul. Iar infinitul era coloana cea mare, pe care nu demult am cam terminat-o și de care sunt foarte mulțumit. Sunt sculptor și aceasta nu degeaba. Și mi-am spus că, nu degeaba, Dumnezeu a lăsat la urmă femeia, pentru că Dumnezeu ascundea, de fapt, femeia, de mai de la începuturi. O văzuse, deja, Dumnezeu, în coasta bărbatului, pe femeie. Așa cum am văzut-o, și eu, în lemnul acela foarte deosebit, care mi-a arătat cum era, de fapt, femeia aceea. A văzut-o, mai la început, Dumnezeu, în coasta bărbatului, pe femeia perfectă, și atunci Dumnezeu a fost sculptor. Și a tras-o pe Eva afară din Adam și tocmai din coaste.

Care, știți, se aseamănă... Cu tot ce spun eu aici, deși nu similar. Cu Coloana mea, a infinitului, despre care, însă, eu, cât am trăit, nu am spus nimic la nimeni. Sunt un mare tăcut. Sunt așa cum sunt pustnicii.

Mă așez la Masa tăcerii și nu spun prea multe despre cum am văzut femeia, odată, sau coasta lui Adam și cum a văzut-o Dumnezeu. Cum a vizionat, El, acel infinit.

Și poate sunt și femei care nu îi aparțin Domnului, ci numai coastelor lumii. Aceasta să fie o altă taină, dar mai păgână. Ele nu sunt din Eva, ele sunt neîmblânzite și sunt, de fapt, cai sălbatici, alergând în sălbăticii neștiute de nimeni în lume. Ele ne sunt necumințenia pământului, dar nevăzduhul e mare.

Sunt un foarte mare tăcut. Abia am acest scaun, de piatră. Să mă lăsați, așa bătrân și ostenit, cum e și Dumnezeu, ca să stau pe el... Și să mă odihnesc... Măcar un timp tăcut, să mă lăsați să mă odihnesc, așa și cum trebuie. Apoi, vă spun, iar, de păsări și despre săruturi, despre Poarta sărutului, despre Cumințenia pământului și perechea perfectă, în îmbrățișare, despre femei frumoase care sunt păsări și care sunt coaste foarte perfecte și nedescoperite, decât de Dumnezeu și, în special, de bărbatul ales. Despre femei care sunt perfecte, ca și cum nu ar fi decât infinit, nedescoperit de niciun sculptor din lume și de nicio privire nepotrivită, probabil. Pasărea Nevăzduhului este, de fapt, o femeie. Aceasta este taina și îmi pare rău că nu am sculptat, în lume, mai mult. Orice creator are, știți voi, acest regret, că nu se poate lua la taclale cu timpul sau cu Dumnezeu. Orice creator are nevoie de timp, să mă lăsați pe scaunele acestea de piatră, de la Masa mea cea tăcută, pe care mi-am făcut-o, ca să mă odihnesc...”

(Iulia ELIZE – În interviu, imaginar, cu Constantin Brâncuși).

Cartea este structurată, de fapt, pe mai multe părți, adică sunt în număr de douăzeci și șase, fiecare debutând, după caz, cu povestea imaginată de Autoare, ca tipic specific de proză foarte surprinzătoare, culeasă, cu o tematică numai notată și contextuală, urmând, ca în plan imediat următor, să apară și varianta de teatru liric sau de versificație (vers clasic), după specificul și structura de temă, proprii și amprentate scriitoricește.

Sunt, apoi, povești și, desigur, alte izvoade și ”broderii de temă” cât se poate de autentice, de la care pornește poezia clasică, sunt teme, abordate, așadar, specific, în carte, putându-se menționa, în ordine cvasi-cronologică: Vârsta fără de moarte, Prințul Făt-Duioșenie, Stânele și viața sătească, Drumurile cosmice, Balada și ”Povestea” Mioriței, abordată specific după filon românesc, apoi, despre Pasărea-Nevăzduhului, Icar, Pădurea arhaică, Copacul tainic, Hamalul, Mireasa de-a doua, Cununa de sânziene, Sărăcia și bogăția, Legenda zidirii în piatră (Legenda Mănăstirii Argeșului), Fata bătrână, Baladă florii de mătase, De cătănie, Nefericita femeie (Afrodita, Daphne), Nunta frumoasă a omului, Tema dorului și al consolărilor onirice, Tema morții, Fata de la cumpănă, Geneza, Luparii, Cerbul, în mitologia română, Spectrele luminoase, Bătrânețile, O poveste romanțioasă după fir imaginar de roman (Păgâna), Maternitatea femeii frumoase. Cu aproximație, în cele 26 de capitole, sunt cuprinse, de fapt, 30 de teme foarte importante și foarte mari, anume, în întreaga carte, ca tot. Ca excepție, de reîntoarce la ochiul trecutului, cartea cuprinde variante de teatru liric ale unor teme consacrate, intrând aici ”Vârsta fără de moarte”, baladă lirică inspirată, de fapt, după basmul ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, ca sursă de inspirație atipică și ca punct de plecare, dar și, de pildă, versuri lungi, după Balada Mănăstirii Argeșului sau după Balada Miorița.

Sperăm ca lectura acestor spuneri lirice sau povești, în metru liric, trecute prin filonul stilizat și foarte mult metrizat poetic și, de ce nu, prin limbajul ales, unul de nișă al teatrului liric, foarte stilizat, să placă, împricinat, mult, după frumusețe, spre bucurarea atât cititorului foarte pretențios după ”cuvântarul” cu vorba la el, cât și pentru căutătorul numai de o foarte simplă, nu simplistă, surprindere. Prin acest demers, se caută de fapt frumusețea limbajului și a structurilor de fragranță frumoasă, cu tehnici din teatrul liric, dar și, de pildă, încântarea genuină, derivându-se, parcă, după fragranța cea parcă cea generativă de foarte alese și pe placul descoperitorului, reacții.

În carte, s-au folosit fragmente culese din următoarele romane, scrise de Autoare: romanul ”Tresăriri”, anul apariției 2014, romanul ”Pasul roșu al zilei” , anul apariției 2016, romanul ”Crini pe o felie de pâine”, anul apariției 2016, ”Se iubiseră mult într-o rază de lună”, anul apariției 2020, ”Miei albi sau Ulițele cele vechi ale cerului”, anul apariției 2020, așadar, deja, publicate, și din romanele ”Petale de trandafir în mâinile micului înger Dalina”, ”Mai frumoasă decât floarea de rodie”, și ”Busuiocul cel sfânt al cerbilor”, în curs de elaborare și de tehnicizare, ulterioară. Bogăția temelor și tematica foarte amplă este urmărită, probabil, de Autoare, dar, credem, nu deranjează, întregului textual. Fiind un evantai plin de sensuri. Deschiderea, de fapt, a acestui delicat obiect de artizanat cultural, sau a cărții, generează, poate, surprindere, prin armonia versurilor dar și prin tematică, unificate printr-un stil parcă matur și bine stăpânit. Pe lângă munca de construcție a glafurilor în poezie clasică, lirică, în parte, această carte a fost elaborată, și pentru o mai mare cunoaștere a cărților (romanelor) scrise până acum.

Părțile (cele douăzeci și șase) (26) ale cărții, după tematica specifică și cu fidelitate în ordinea de abordare:

Vârsta fără de moarte, Prințul Făt-Duioșenie, Stânele și viața sătească, Drumurile cosmice, Balada și ”Povestea” Mioriței, abordată specific după filon românesc, apoi, despre Pasărea-Nevăzduhului, Icar, Pădurea arhaică, Copacul tainic, Hamalul, Mireasa de-a doua, Cununa de sânziene, Sărăcia și bogăția, Legenda zidirii în piatră (Legenda Mănăstirii Argeșului), Fata bătrână, Baladă florii de mătase, De cătănie, Nefericita femeie (Afrodita, Daphne), Nunta frumoasă a omului, Tema dorului și a consolărilor onirice, Tema morții, Fata de la cumpănă, Geneza, Luparii, Cerbul, în mitologia română, Spectrele luminoase, Bătrânețile, O poveste romanțioasă după fir imaginar de roman (Păgâna), Maternitatea femeii frumoase.


ADĂUGIRI CU PRIVIRE LA CARTE...:

FRAGMENTE SEMNIFICATIVE, DIN CARTE:


Cristal sau Povestea de lângă apa stătută


În Țara aceea, Cristal era, de fapt, numele Lumii, așa cum Pământul nu e numele numai al țărânei, ci a întregii cuprinderi a oamenilor. Și numai un izvor de apă stătută era, în acele ținuturi, care cunoștea un secret mare. Că fiecare fată, dacă îl atingea, apa lui devenea mai veselă și mai curată decât viața! Dar izvoarele și râurile tăceau, tot curgând... Și curgând... Iar Lumea era fericită și blândă, fără nicio pricină a apelor de a șopti cuiva vreo taină cât de mică... Dar și lumea aceea, poate să fi avut o hibă, pe care nimeni nu ar fi cunoscut-o, pentru că lumea nu și-o spunea! Hiba era, desigur, o nucă, în care cineva ascunsese grâul nefericirii! Sau cine să știe...
— Cum te numești, fată frumoasă?
— Cristal, mă numesc. Și sunt cea mai frumoasă fată cu părul de aur! Și fata și-a dat la o parte, cu mâna, părul ei lung, în care erau aninate fire frumoase de aur.
— Și tu, fată mai oacheșă și pe la ochi cu umbre foarte verzi și cu luciri de smarald? Că ești sălbăticuță și dulce, că te privesc!
— Cristal este numele meu. Dar locuiesc foarte aproape de pădurea aceea, unde tata are numai o colibă.
— Și tu, fată mai mică, că abia ce te-am văzut, ce stai ascunsă la marginea acestui pustiu, chinuindu-te să crești floarea aceasta mică, care seamănă cu bujorul? Care este numele tău, fată mică și foarte frumoasă?
— Cristal. Așa mi-a spus mama, și mi-a lăsat în grijă floarea aceasta, ca să învăț cum să o cresc. Pustiul e mare!
— Tu, Împărăteasă a acestor ținuturi cu fete, cine ești?
— Mă numesc Cristal și am în grijă toate fetele de pe pământ. Fiecare, din ele, mai are în grijă câte ceva, pentru că așa suntem noi, mereu avem grijă, chiar și de stele...
— Și care este numele acestor fete, Împărăteasă?
— Cristal.
— Cum te numești, Împărăteasă? Spune-mi, rogu-te, foarte sincer...
— Împăratul acela bătrân, când m-a văzut, de pruncă, în leagănul de lemn și de aur, în care m-au pus, mi-a spus numele de Cristal. Dar tu cine ești, bărbat frumos, care ai venit pe la noi?
— Eu sunt Prințul-Duioșenie!
— Prințul Duioșenie, ce nume este acesta?
— Îmi dai și mie, Împărăteasă, o fată cu care să mă căsătoresc?, a spus, însă, el, privind-o foarte sincer și blând, Prințul.
— Pe care din fete o vrei, Prințule?
— Pe Cristal! Pe care o vrei tu!
— Pe care Cristal?
— Nu știu...
— Atunci ia, rogu-te, floarea aceasta frumoasă și mică, ce seamănă cu bujorii, și întoarce-te peste exact trei ani, până când mă voi hotărî!
S-a înduplecat prințul, auzind ce îi cerea Împărăteasa aceea, a fetelor tinere și foarte frumoase, de acolo, dar nu s-a mai întors niciodată. A luat, cu grijă, floarea și nu s-a mai întors. Neînțelegând că, de fapt, ar fi vrut să se dea drept soție și aleasă a inimii tocmai pe ea însăși.
— Pe care Cristal mi-o vei da?
— Pe mine, prințule. (Zisese, de fapt, Împărăteasa Planetei de Cristal.)


Cristal

Pe planetă, doar cristale și pădure, de găsește
Ochiul tău, cel păzitorul, vatră pentru oameni goi...
Treci prin lume de prostire, oameni noi, neomenește
E Cristalul lumii, poate, i-un Pământ cu straie noi!
Spune-mi tu de-i al tău nume mai presus ca Ionul Sântul
Este, poate... numai firea ce numește trandafiri...
Te-am ghicit, nu știi de-acuma cine îs, și legământul
Cel de nume, de trădata-i, să nu-ți vină de-amintiri!
Cine-i fata mai plăcută ochiului decât pădurea?
E Cristal! Dar cea micuță, care stă, sub strai, plângând...
Cine ești făptură mică, ai doar șase ani, aiurea
Ții o floare mică albastră și-o iubești cu tine-n jind;
Sunt Cristal. Dar sub năframă chipul stă să se arate
Căci voi crește... Cine-i fata cu pasiune, alergând
Numai să mă țină-aproape... Sunt Cristalul, tot fugind...
Cine e Împărăteasa tremurând fără păcate...
De ce plângi? Îmi dai o fată ca s-o țiu pe lângă mine
În trei ani, de vii voinice îți promit c-o să mă leg!
Și-atunci plec... Cine e fata? De promit, căci mă dezleg
Sunt prea multe fete-n lume și pe-acasă-s lângă mine...
Și pe care mi-ai fi dat-o? Fata aceea, spui, că... plânge?
Doar tăcerea mi se zbate ca o lacrimă cu sânge
Că negaseși legământul și pe mine, chiar, m-ai rupt
Numai frumusețea-mi steie ca o stea pe-un pântec supt.


Fata bătrână

(Poezie cu refren)

Dacă, ieri, eram femeia, părul meu de aur fin
Azi, privesc căutătoarea și la trupul meu mă-nchin
Îmi aduc, aminte, tristă, uduiri ca de pădure
Când treceam, cu părul galbin și cu ochii ca de mure
Sunt umbriri ca de pădure, care-mi tot stăteau în păr
La Crăciun, vorbeam, adesea, despre florile de măr
Și prin căși, cu pețitorii, m-așteptau, încet, să ies
Din odăi mult parfumate și din basme sau eres
Mai demult, eram frumoasă și cu glezne prea subțiri
Doar s-aștept cum luna urcă, toată spusa de la miri
Mi-au cules câmpia-întreagă ca să-mi zacă, la izvor,
Mă priveau cu ochi albaștri, dacă sta-voi în pridvor,
Maica aducea plăcinte și din vin, puțin, luau
De sunt zână sau aievea, maica mea, așa-întrebau!
Rădicau, de prin cantale, vinul cald, cu școrțișoară
Mama mea, mai spune-mi, încă, nu-s bătrână domnișoară
Capul meu, de ieri, prinsese, fire albe să se facă
De-mi părea că-s mai greoaie și cu pasul ca de dacă
Iar ulciorul, sub izvoare, numai ieri, mi-ai așteptat
Azi, îmi pare greu, dar dulce, mă azvârl, bolnavă-n pat
Spune-mi, mamă, că-s frumoasă, nu mă da din bătături
Doar pentru bărbatul care mi-a cules un rug de muri
Să îl văd cum, iarăși vine, că nu m-o uita de tot
Dar mă trage bătrânețea, nu mai pot, din trup, s-o scot
Trunchiul ăsta de pădure, frunza-aceasta de stejar
Ce îmi cheamă, iar, zăpadă chiar în părul meu de jar
Ce îmi pare... `Cotătorea, parcă ieri, mi-a arătat
Că fățuța mea de spumă, înc-un pic, mi s-a lăsat;
Spune-mi, mamă, că-s lăptoasă și că mirele-aici...
Dar, în schimb, să nu mă bată bătrânețea cu un bici;
Părul meu cel galbăn-pară, doar puțin îmi e mai trist
Însă ochiul meu de fată e, de mult, un ametist
Zac pe perini, mult prea tristă, de nectar nu am băut
Iară merii de prin `grădini și cireșii mi-i fac scut.
Îs frumoasă, mamă, încă, bate jarul roșu-n foc
Cu pumniții, încă tineri, prind viața de `mijloc
Văz că nu-s ca tine, mamă, nu sunt glasuri de copii
Mai pustie ca pământul, fac păpușile copii
Și mai văz, la mine-n mână, iar stă raza ca de dar...
Câți copii aveai? Vreo șapte... Trup uscat de la pieptar
Cred că, ieri, eram păpușă, dar, azi, nici soț nu am
Ca să fac doi prunci cu dânsul și să-mi cresc, în nume, neam
Dacă, ieri, eram femeia, părul meu de aur fin
Azi, privesc căutătoarea și la trupul meu mă-nchin
Îmi aduc, aminte, tristă, unduire de pădure
Când treceam cu părul galbin și cu ochii mei de mure
Sunt umbriri ca și mălinul, mi se legănau pe păr
Jos, feciorii dau să plece și se sparie, tresăr
Nu mai vin, din odăițe, cu un zâmbet să-i închin
Zaci pe `perini tăvălite, beau durerea mea, de vin
Dar tu, Mire și Mireasă, mult, să stați îmbrățișați
Binecuvântată fie, Nunții, ăștia, caii-înaripați
Doar soruța aceasta mică și uscată, de la lut
Binecuvântări de luturi, c-un păr galbăn a avut
Și, mai ieri, era frumoasă, pețitorii vin la ea,
Doar să-i ceară împrumuturi și cutia cu fidea
Ca să deie la copiii, ce, mai ieri, o îndrăgeau
Amintire de la fata, cu flăcăii, că erau...
Dar tu, Mire și Mireasă, mult, să stați îmbrățișați
Tinerețea e mai scurtă, de ți-o dai și o împarți
Omul tinăr grijă n-are, doar să-mpartă aur fin
Și, la urmă, îi rămâne numai cupa cu venin
Tristă,-n casă, o bătrână, încă-un mire așteptat...
Părul galbin o apasă și doar lui i s-a-nchinat;
De plâng merii și cireșii, din poveștii târzii de lut,
Că bătrâna fată-ascultă numai ce n-a cunoscut;
Capul meu, de ieri, prinsese, fire albe să se facă
De-mi părea că-s mai greoaie și cu urma ca o dacă
Sunt ulciorul! La izvoare, numai ieri, m-ai deșertat
Azi, îmi pare greu, mai dulce, mă azvârlu, aspră,-n pat
Spune-mi, mamă, că-s frumoasă, nu mă da din bătături
Doar pentru bărbatul care mi-a cules un rug de muri!
Să îl văd cum, iarăși, scapă, că nu m-a uitat de tot
Stau pe jar, și-n lacrimi, ochii, de trecută-s, nu mai pot
Ce frumoasă ești, Ileana, câte stele ții în păr!
Și, zic, mâini prea albe cotă, prin instanțele-n răspăr...
Numai stele ții sub straie, sub pieptar, cu șapte vieți
Ce se vaită, cred că fata toarnă apă în găleți
La fântână de mersese, e Ileana lui Pătruț,
Stau prea hâd, să știu de dânsa, pe sub spaima mea de struț
Că frumoasă fu femeia și visam, la al ei braț
Doar să spăl, cu apă dulce, trupul ei, cel de nesaț
Să mai stau, cu dânsa,-n ierburi, să i-adorm, ferice,-n păr
Să vorbesc cu ea, de toate, de păcatele-n răspăr
Însă, mult, nu îmi dădură pașii mei, la ea, în cat!
Dinadins, o pedepsiră, pentru că nu s-a mai dat
Iar ulciorul, de izvoare... Numai ieri, nemăritat
Ieri, femeie prea bătrână, nimeni nu o mai videa
Cum un cerb o cotă, dulce, dacă uită a ținea
Doar izvorul și pădurea și o vulpe, să le văd
Cum m-ar plânge lângă apa, care-i ține de prăpăd
Azi, îmi pare greu, dar dulce, mă azvârl, bolnavă,-n pat
Iar ulciorul, de izvoare, numai ieri, nemăritat!
Spune-mi, mamă, că-s frumoasă, nu mă da din bătături
(Doar pentru bărbatul care mi-a cules un rug de muri!)


Întâlnirea de la fântână


Motto:

Frumusețea coapsei tale, lângă mine, nu rămâie
ci te-îndepărtează, mândră, și cu talpa de zăpadă,
Seara, uite, că lasă-va doar un dor de despărțire
Când te ungi pe la picioare cu mult mir și din tămâie
te desparți de tine însăți, miezul nopții e pe căi
îl aștepți, înfrigurată, tot cu ochii la fereastră
poate capeți de la stele, de pe uliți, din sat, mire
parcă-afară latră-un câine, pe la poartă, ochii răi
nu le pasă că la suflet tu ești roșie-albastră
pe la gât ți-ai pus o perlă, la urechi păreau safire
multă larmă-n noapte asta... tu o pui în curigăi
și aștepți din nou șoptirea de la florile din glastră.

(Din ”Coronița fetei”)


Dimineața, mult, îmi bate, cu mânuța, iar, în ușă
Ca să merg să iau găleata și spre uliță, să ies
De privesc cărarea dulce, parcă aflu-un înțeles
Ce-ar fi vrut să zică maica,-ndepărtata mea mătușă;
De prin coșuri adunate zac mormanele de linguri
Fericirea mi-e prin blide și în oale de pe foc
Pe afară, numai vântul, porumbeii sunt prea singuri
Și mai bat, de prin gâtlejuri, numai zvonuri de noroc
Demâncare, să tot facă, e femeia, și să steie
Mai departe, iar, de plită, de-a făcut la mămăligă
Pe afară, multă treabă, mult porumb e pe tuleie
Porumbeii vor porumbul, Porumbarul, mult, îi strigă...

Cum doresc, prea, libertatea, cum o vor acele păsări,
Să mă duc și să mă zvârlu prin uliți de piatră udă?
De nu-mi vii, la mine-n poartă, de mă leși și de nu `răsări
Jur că soarele, chiar mâine, mi se va lăsa în undă...
Ca un prinț de aur moale, lângă mine, lung, veni-va
Ca să-mi cote, de astrâns-am, apa bună, de fântână
Mult plânge-vor ochii tulburi, zgârietă mi-e ogiva
De nu vii la mine-n poartă, că-s o tânără stăpână...

Te aștept, cu toți voinicii, ca să vezi cum trage apă
Cea mai dulce dinte fete și cea fără stăpânire

Și cu gura mea ce dulce, ți-o voi da, când se adapă
Porumbelul, la fântână, și aripa ta de mire.

Deci te chem cu voiniceii să privești cum strânge spuza
Cea mai mândră de prin sate, nu bătrâna, nu lăuza.

De pe cap, să-mi iei coroana, ce-i de aur, trandafirii
Niște bobocei mai galbini, frunzulițe aurii
Și pe mâini să-mi pui inelul, mai presus de vorba firii
Și atunci, în jurul nostru, ape dulci s-or tot mări;
Căci... văzură, ieri, perechea, dar și mâne or s-o vadă!
Nu există-n mâini trădare, nu există nici rocadă...
Liniștită stă mireasa, apucând, din nou, să coase
Pentru fii, o cămășuță, foarte liniștită-n oase.

Dimineața, mult, îmi bate, cu mânuța, iar, în ușă
Ca să merg să iau găleata și spre ulițe, să ies
De-mi privesc cărarea dulce, parcă aflu-un înțeles
Mult mi-a spus că măritișul, păcăleală-i, o mătușă!
Dară` ei, privind la mine, cununița mea din păr
Să le dau acum de-o parte, pentru varză din ciubăr
Măritișul, cununiță a femeii prea deștepte
Fata veche, o bătrână, ce-o umbla pe drumuri drepte
Dă-ți coroana, mai departe, ochii-mi plânși de mult zăcură
Trandafirii prinși în mână, o să-i țin pe lângă `mini
Și mă uit, cu dinadinsul, la pierduta de prescură
La îndepărtate poarte, ce-ascund coroniți cu spini...
Dă-mi, Tu Doamne, doar uimirea!
Să mă pot, iar, bucura!
Și de vine, iar, flăcăul iasomia o pica!
De departe, o priviră, doar un zvon și Dunărea.


ANEXĂ:

DATE BIOGRAFICE:

Autoarea Iulia ELIZE se naște la data de 15 Mai 1980, în Alba Iulia, părinții ei fiind ingineri, dar și fratele, într-o familie cu numai doi frați. De mică, este pasionată de literatură, adolescentă fiind, câștigă un premiu III. la un concurs epistolar, organizat de Poșta Română. Finalizează cursurile Școlii Generale Nr. 2, din Alba Iulia, în anul 1994. Este sprijinită foarte mult, înspre Limba română, de doamna Profesoară Barbu Olimpia, care o împinge către universul poeziei eminesciene, urmând ca poezia lui Eminescu să fie și un model, mult mai târziu, în poezia clasică, aflându-i-se acestuia aproape toate secretele de compoziție de poezie clasică. (De pildă, în cărțile: ”Suspinele cele mai vechi pe care le-am auzit”, 2020, ”Luana și cumpenele ei foarte albe”, 2021). Mai târziu, în timpul colegiului, activează în cadrul cenaclului literar licean, sub oblăduirea Profesoarei de Limba Română, Cerbu Mioara. În această perioadă, scrie primele poezii, mai timide (pe atunci, având 15 sau 16 ani) și publică, foarte puțin, în revista colegiului. Parcurge între anii 1994-1998, cursurile Colegiului ”Horea Cloșca și Crișan”, Secția ”Informatică”, îl absolvă în anul 1998, cu o diplomă de informatician și de ajutor în programare. Îndemnată de părinți, renunță la literatură, dar și la informatică, dedicându-se studiului pentru o profesie, ”mai la modă”, de economist, urmând să intre la cea mai înaltă instituție academică de profil, din țară (ASE, București). Așadar, în anul 1998, intră cu bursă de studiu, la Academia de Studii Economice din București, în cadrul Facultății de Relații Internaționale București, aici, se specializează în macroeconomie în cadrul secției de Afaceri Internaționale, cu o teză specifică în domeniul economiei mondiale. Finalizează studiile în anul 2002, revine apoi în orașul natal, Alba Iulia, unde profesează în domeniul studiat (ca economistă). Chemând-o foarte deosebit, pasiunea cea veche, adică literatura, începe, din nou, să scrie, încă de prin anul 2002, sporadic (poeziile ”Odă lacrimilor” și ”Zbor frânt”, cele mai vechi poezii păstrate). Scrie și publică în mediul on-line, mai serios din anii 2004 și 2005, adică de la 24-25 de ani, mai ales pentru a ține legătura cu ceilalți scriitori și cu mediul mustuitor literar și pentru a primi feedback. În paralel, primele poezii (mai serioase) le publică în revista albaiuliană ”Discobolul”, în anul 2007, îngrijită de scriitorul și dramaturgul Eugen Curta, care o sprijină foarte mult, prin ajutorul și exemplul personal. Acesta reprezentând și debutul ei pe suport scris, după perioada foarte timidă a poeziilor de liceu (publicate într-o revistă liceană). Capătă, așadar, modelul de conduită, imboldul, care nu aveau să o mai părăsească. Lipsa preocupărilor literare pe perioada studiilor elevate (facultatea) se compensează printr-o revenire puternică a scriitoarei, întâi la poezie, apoi și în domeniul prozei. Iulia Elize, pe numele ei real, Iulia Baciu, începe așadar să scrie cu consecvență și își îmbunătățește semnificativ tehnica literară, publică în mediul on-line. Este publicată în revista Sintagme Literare, de la Dudeștii Noi, Județul Timiș, cu care are o colaborare fructuoasă, pe parcursul mai multor ani (Între anii 2016-2020). Continuă să scrie și să publice, în diferite reviste, tipar și on-line, în special la Dudeștii Noi, scris, tipar, însă și pe site-uri specifice cum ar fi revista ”Literatura de azi”, sub acreditarea binevenită din partea Uniunii Scriitorilor din România (Între anii 2015 și 2016, fiind publicată, de fapt, aici). Publică romanul de debut, ”Tresăriri”, la Editura ALTIP, Alba Iulia, în anul 2014, pe care îl va regândi, ulterior, tocmai în cartea ”MAI FRUMOASĂ DECÂT FLOAREA DE RODIE” însă mult mai amplă (în plan de elaborare și finalizare, ulterioară). Consecutiv, în anul 2016, publică romanele ”Pasul roșu al zilei” și ”Crini pe o felie de pâine”, la Editura PIM, din Iași, în cadrul ciclului romanesc intitulat ”PARADISUL DURERILOR”, un ciclu care conține două romane cu acțiune temporală aproximativ consecutivă și îmbrățișată, dar care pot fi lecturate și independent. Câștigă recunoașteri importante și câteva premii, la concursuri literare naționale și, mai ales, internaționale. De pildă, cel mai mare premiu, de până acum, obținut în anul 2018, este, de fapt, Marele Premiu al Festivalului Internațional de Creație literară ”Titel Constantinescu”, de la Râmnicu Sărat, cu volumul de poezie clasică ”Cântecele frumoasei Addo”, carte publicată în același an, la Editura RAFET (anul apariției, așadar, 2018). De fapt, un fulminant debut poetic, avizat de critica judecătoare și premiat, în anul 2018, cu lauri deosebiți. Autoarea publică, de asemenea, și în ziare de informație și în reviste locale de literatură, în Almanahuri anuale generale, pe perioada mai multor ani, într-o strădanie literară evidentă (Almanahul Sintagme Literare pe anii, 2016, 2017, 2018, 2019). Mai câștigă o recunoaștere la un important concurs al Uniunii Internaționale a Femeilor din România, cu un eseu despre Regina Maria a României, în cadrul unui proiect internațional. În anul 2019, câștigă un alt premiu, cu publicare de carte, un proiect finanțat de Comuna ”Dudeștii Noi”, emițându-se cartea de balade și poeme filosofice ”Suspinele cele mai vechi, pe care le-am auzit”, aceasta însemnând a doua carte reprezentare a unui premiu, de până atunci, și a cincea carte din colecția de autor. Pe lângă acest premiu, la Timișoara, apare, tot pe parcursul anului 2019, o importantă antologie de poezie, numită de fapt, ”Trilogia femeii din noapte”, cuprinzând, în trei volume ample, poezia de colecție scrisă de Iulia ELIZE pe parcursul a 15 ani de activitate și de lucru cu scrisul, însumând aproximativ (aproape) 500 de poezii, numai în vers alb. Autoarea publică, în anul 2020, și o reeditare a baladelor, prin cartea ”Suspinele cele mai vechi, pe care le-am auzit”, dar ediție completă, având 280 de pagini, adică mult mai amplă și mai substanțială, așadar, decât aceea premiată la Dudeștii Noi, de numai 130 de pagini. Apare, apoi, reeditarea romanului ”Crini pe o felie de pâine”, un proiect îmbunătățit și îmbogățit, regândit, de fapt, ca roman clasic și cu inserții noi, de fizică cuantică, cu considerente personale și atipice, apărut tot în același an, 2020. În manuscris, autoarea mai are, încă, în plus, anumite proiecte: ”Petale de trandafir, în mâinile foarte micului înger, Dalina”, publicând, în schimb, ”Miei albi sau Ulițele cele vechi ale cerului”, apărut tot în anul 2020, și care este, de fapt, un roman pe temă de idilă și de atmosferă rurală și un roman mioritic și cât se poate de mitic, așadar. La începutul anului 2021, mai apar cărțile de poezie ”Luana și cumpenele ei foarte albe”, ”Ninsese mult, Luana Anghelos, iar dumneata aveai numai bundița ta roșie, făcută din petale”, o antologie foarte mare de poezie clasică, incluzând poezii revăzute din trecut (Luana și cumpenele ei foarte albe), apoi, respectiv, versuri albe, tematice (Ninsese mult, Luana Anghelos...). De fapt Luana Anghelos fiind un alter ego poetic, Luana fiind un nume asemănător ”Iuliei”, iar mama numindu-se Anghel (de aici, Anghelos). Tot în anul 2021, de asemenea, ca plan, și ”Glafuri pentru Pasărea-Nevăzduhului”, reprezentând o carte de ”glafuri” literare sau țesături artizanale clasice și în proză, pe anumite teme foarte mari, specifice.


CĂRȚI PUBLICATE DE AUTOAREA ELIZE IULIA, PÂNĂ ACUM:

2014 TRESĂRIRI
2016 PASUL ROȘU AL ZILEI
2016 CRINI PE O FELIE DE PÂINE
2018 CÂNTECELE FRUMOASEI ADDO
2019 SUSPINELE CELE MAI VECHI, PE CARE LE-AM AUZIT
2019 LUMINIȘUL CU SICOMORI
2019 LAMPAȘUL DE LA SUD DE RÂU
2019 CEAINICUL CALD AL JASMINEI
2020 SUSPINELE CELE MAI VECHI, PE CARE LE-AM AUZIT (EDIȚIE COMPLETĂ)
2020 SE IUBISERĂ MULT ÎNTR-O RAZĂ DE LUNĂ
2020 MIEI ALBI sau ULIȚELE CELE VECHI ALE CERULUI
2021 CUMPENELE FOARTE ALBE ALE LUANEI
2021 NINSESE MULT, LUANA ANGHELOS, IAR DUMNEATA AVEAI NUMAI BUNDIȚA TA ROȘIE, FĂCUTĂ DIN PETALE
2021 MAI FRUMOASĂ DECÂT FLOAREA DE RODIE
2021 GLAFURI PENTRU PASĂREA-NEVĂZDUHULUI