agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2022-07-28 | |
Nume de carte: Frumusețea femeii desculțe: Stâlpi esențiali de poezie simplă
Editor: Editura PIM, Iași, Iulie, 2022 Tip carte: Antologie poetică, manuscris original, 2017, cu un an înaintea debutului în poezie Pagini-Format carte: B5, Format Academic Stadiu carte: În curs de tipar... Tip carte și de compoziție: 388 Pagini alb negru, poezie albă (dintr-un manuscris, din anul 2017) Copertă: Stilizată, laminată, cu amprente specifice Conține: Poezie veche, originală, vers alb Ciclu (simbolic): ”Cărțile zăpezii”, ale Luanei, Cartea a II-a Mărturisirea autoarei, cu privire la cartea ”Frumusețea femeii desculțe”, Editura PIM, Iași, Iulie, 2022... Poezie, cu parfum vechi și original... Poezii originale, 2017... Această carte a venit ca o datorie importantă, de a revalorifica, așa cum trebuie, după merit, și anume cel mai vechi Manuscris de-al meu, personal, de poezie albă, datând din anul 2017. Am gândit această carte, numită ”Frumusețea femeii descuțe” ca o revalorificare ulterioară a variantei de Volum, aproape definitivat, în Manuscrisul păstrat încă din anul 2017 și regăsit, în acest an, 2022. Și care, într-o formulă mai complexă s-ar fi concretizat, în anul 2019, într-o Trilogie mult amplificată, numită ”Trilogia femeii din noapte”, apărută la Editura Eurostampa, din Timișoara, în anul 2019, într-un proiect, așadar, de trei cărți. Aici, păstrând, însă, manuscrisul mai vechi, cu dorința de a redescoperi ”cea mai veche poezie” de sub semnătură, așa născându-se, de fapt, și această carte. Și pe care am recompactat-o, după original, nepierzând, însă, din vedere, cum spuneam, manuscrisul original (stâlpul creației originale) din anul 2017, fiind aproape complet nealterat... Mărturisesc, prefer titlul prezent ”Frumusețea femeii desculțe” și îmi pare rău că nu l-am folosit la timpul Trilogiei, editată la Timișoara, recuperându-mi, astăzi, ”vina”, foarte personală și mai subiectivă... Este, de fapt, un Volum de bază, originalul (După manuscrisul, din 2017), pe care vi-l pot trimite, sper, către îndrăgire, legându-l de ”Cărțile zăpezii” (sau ”ale Luanei Anghelos”), într-un trio, de trei volume, fiind o Colecție importantă, așadar, de trei cărți, foarte dragă mie, una de poezie de tip Contrafort, combinată, util și conceptual, numai simbolic, cu cele două ”Cărți de zăpadă”, prin generarea ”stâlpilor de poezie simplă” ajutători, care ajută la o mai bună specificitate a celorlalte două volume de poezie mai stilizată, de factură ”grea.” În acest mod, țin să îmi aduc aminte de unde am plecat, de fapt, și anume de la simplitate și de la note foarte specifice și cu o notă mai exactă, nealterabilă. Prin prisma evoluției, care, totuși, s-a petrecut, sper eu. Cunoscându-mă, foarte bine... ”Frumusețea femeii desculțe - Stâlpi de poezie simplă” reprezintă, poate, un volum de bază și ajutător, mult, cărților despre zăpadă și chiar și despre pădure, despre legătura ei cu natura, ca interese ale Luanei. Și care are sens, în rândul celorlalte de volume ”de zăpadă” sau ”ale zăpezii”. Dedic această carte D-nei Prof. Olimpia BARBU, întâia mea profesoară de Limba Română, care a crezut în mine, enorm, ca om îndrăgitor și de elită educațională și a analizei literare, a metodei de predare (Îmi aduc aminte, mă punea să îmi dau cu părerea, în fața Clasei, gimnaziale, cu privire la unele texte) încă de la acea vârstă fragedă, prezentându-mi-l pe Mihai Eminescu, ”vârându-mi”, simplu, dragoste, înăuntrul inimii și sufletului, pentru Studiile umane... Și, în speță, pentru Literatură, mai ales pentru cea Națională, tocmai la acea vârstă, și punând, tot mereu ca și un fel tot de notă de tip contrafort, un fel de semn intern, în conștiința și în sufletul meu, care aveau să se dezvolte mai târziu, de acolo, pornind tocmai de la acea simplitate. Normală la acea vârstă și pe care eu o redescopăr și astăzi, prin ”stâlpii esențiali de poezie simplă”... Nu am fi, cred eu, astăzi, prea complicați fără simplitatea din noi... Ci nu am evolua, dacă nu ne-am cunoaște foarte fidel, sorgintea... Volumul de față, prin modul de a fi gândit, de mine, conferă, așadar, niște contraforturi, însă nu neapărat necesare, dar utile, frumoase, bine centrate, inteligibil, lesne, și cu note mai clare chiar și pentru cititorii începători, pentru celelalte două volume ale zăpezilor, din seria întâmplată. Nu tocmai conform planului de scriere, ci numai al muncii, o întâmplare care sper că va face o bună plăcere cititorului și neapărat fiind numai întru bucuria simplității descoperirii. Acest Volum este, de fapt, unul de stabilizare... De punctare a unor repere și a unor puncte de plecare, pentru celelalte două volume ”Cărțile de zăpadă și ale Luanei”, care conțin poezie ”mai grea”... Totuși, în mod normal, Volumul de contraforturi ar fi trebuit să fie cel dintâi publicat, fiind niște poezii de bază. Mai înainte așadar de volumul din 2021, deja menționat, primul Volum de zăpadă și al Luanei Anghelos. Dar, țelul numai a fost nițel amânat... Prin redescoperirea manuscrisului inițal, din anul 2017, care a fost regăsit și valorificat, după original. Nu este vorba, decât despre ”timp”. Oricum, manuscrisul prezent a fost definitivat în anul 2017, cu mult înainte de Cartea ”Ninsese mult, Luana Anghelos, iar dumneata aveai numai bundița ta roșie, făcută din petale” - Găsindu-i-se, acum, și locul meritat printre cărțile mele, alături de ”Volumele zăpezii”, cele două cărți ale Luanei, anume: ”Ninsese mult, Luana Anghelos... iar dumneata aveai numai bundița ta roșie, făcută din petale” (2021, Iași) și ”Ieri noapte, Luana, zăpada a fost mult prea albă” (2022), două cărți care sunt cam pe aceleași tipic și cam același palier, și anume două Volume pe care eu le consider de stare și de atmosferă, fiecare cu multe specificități, și care conțin poezie de maturitate, de după momentul anului 2017. Acest Volum este, de fapt, prima mea carte de poezie, după variantele original vechi, care însă nu a fost publicată la timpul ei, 2017, ci numai acum, în anul 2022, luna Iulie. Pe când debutul real într-un volum de poezie, a fost amânat, nu spre 2017, ci tocmai în anul 2018, fapt care acum mă poate împinge, astăzi, să arăt, cu adevărat, primele mele poezii... Mărturisesc: În anul 2019, am emis prima mea Trilogie, de poezie albă, urmată de alte cărți, în speță, de exemplu, romane... Poate, acum, a venit timpul să scriu și despre ”zăpadă”, despre curățenie și puritatea sufletului și a actelor sale de factură sufletească și profund spirituală, iar acest volum, care este o amplificare pe un singur palier, a ”Stâlpilor de poezie simplă”, vine să ajute, cum trebuie, sper, șirul de volume cu Titlu ”de zăpadă”. Intenția mea de a prelua și de a expune scheletul Trilogiei editate în 2019, o intenție, de această dată, de la Iași, după Timișoara, sper că este una bine gândită, vrând să păstrez, cu bine, sentimentul inițial și poeziile de contrafort, care sunt esențiale pe ”evidențierea” unui drum scriitoricesc... Eu sper că mi-am făcut datoria, cu bine și pe cât am putut. Chiar și în acest Volum cu parfum vechi. Cu bucuria că am valorificat, aici, sensul unui Manuscris, care nu ar fi trebuit, deloc, să se piardă... ”Drumul este mereu înainte, dar rădăcinile ne țin, încă, foarte bine coloana și vertebrele...” Cu aceste cuvinte, cred că totul a fost, deja, spus și explicat, așa după cum scriitoarea a simțit că trebuie și că este util. Într-adevăr, este un fior deosebit, de a regăsi un Manuscris foarte vechi, stâlp principal și chiar, îndrăznesc, de tărie veche... Doritorii de carte mă pot contacta, în mediu ”E-mail”, vă voi răspunde, în mod negreșit, tuturor. Aștept și edituri mai mari, cum tot cititorul și scriitorul așteaptă, de fel, pentru o mai mare abundență de cultură română, o ”ajungere” nobilă, către cititor, care sperăm că ”va veni”. După părerea mea, o carte este, mereu, litera care cheamă, și ale ei talazuri, să ne ocupe ”înspăimântarea și tot dorul omenesc”. (Iulia Elize, Autoare...) Poezii din Manuscrisul, din anul 2017, revalorificat, într-o nouă carte... ”Frumusețea femeii desculțe”, Editura PIM, Iași, Iulie, 2022 Ni s-au scuturat salcâmii Ni s-au scuturat salcâmii daică dragă, pe morminte… ce risipă prea-duioasă… și ce blândă… ce bălaie… uite dadă rândunica cum nu uită să alinte dincolo, în crânguri ude firul ce de-atâta teamă a și prins ca să asude… și tu, dadă, nu mai plânge lasă purpuriul ăsta soarelui când cucerește și te învelește-n lapte măi luniţă măi hangiță când torni vinul lupilor și nebuniei vinul alb – în nopți de smoală ce cunoaște ca un câne tot ce creste și se schimbă și apune și renaște ce rotește se rotește… toarnă vinul, măi, dăduță, că io-ți dau oricum și pâne… Știi tu oare, măi, leliță, - că bulina gămălia unei stele dorul ei ce vrea s-apară îți va creste-n piept și mâine praful ce vei fi va trece-n al ei sânge așa simplu și călduț în năucire… și prin flăcări și țărână prin înecăcioase unghii de portocaliu și verde prin atâtea legănele ce or vrea de-atunci s-o prindă te va tine minte luno - mamă-înceată, puțin-vrândă, vei fi dadă-într-însa dadă pentr-un pui de azalee răzgâiată și căpoasă dadă dulce dadă bună dadă moale pentru dânsa-astru ce va fi de-atunci o zână printre alte roșii piepturi – călătoare și frumoasă te va tine minte, dadă miliarde și cu una de rotiri năucitoare… va fi tine, când dansează! daică dragă, puțin-vrândă ni s-au scuturat salcâmii ce risipă prea duioasă… S-au dus și ai mei, dăduţă și sunt singur eu cu mine eu – sub flori crescând în sânge din atâtea luni stinghere ce-au fost luni cum ești tu, dadă și-acum sunt, sfioase, piepturi pentru azaleea-aceasta uriașă, schimbătoare cu atâtea flori rotinde, cu porniri capricioase ce tot zboară ce îmi zboară și prin gânduri când îmi cer și mie carnea preafrumoasele crăiese în lucirea - curioasa - de când mi-au luat pe mama, de când mi s-a dus mireasa... Spune, Sati Spune-mi tu, Sati de ce urmele acestea care mi-au intrat în tălpi, ca niște cuie îmi par acum preafrumos mirositoare, dacă privește Domnul spre mine, dacă ușile bisericii se dau la o parte și pentru oasele mele, ca să intre plecatul, aplecata și oasele, să se lase la pământ și să plângă, Mă iubești, Doamne? Și mă chemi la Tine, cu milă? Spune-mi tu, Sati că eu mai mult curaj, nici să am... căci la mine nu vin mieii la semn, nici ierburile și nici pomul nu se apleacă pline de roadă, nu sunt frumoasă, nici blândă nu sunt, spune-mi tu, Sati de ce urmele de ce urmele, Sati? lasă-mi ochii să se împle de lacrimi lasă-mă, Sati genunchii mei rămân ca și un clopot mic sub zăpadă, Dumnezeu mă iubește. Balada trandafirului Moale-i lumea o scânteie îngerească ce-a pornit să se descheie ca să lase fericirea să se nască și să curgă cuante line stau la pândă și curgând, pe noi ne fac, câtă liniște în ceruri - stă să cadă raiu-acuma pe-închisoarea unui drac; Abătuți privim sub stele ce frumos trecea păstorul; trist și palid pare-n seară o baladă ce-i născută să se culce să apună și să doarmă moale-i lumea și păstorul, cu mireasa lui, c-o duce și-o s-o lase lângă templul unde luna stă pe cruce Lumea-n două se desparte dragostea își ia tacâmul și în două se împarte părul lui miroase-a foame și-a târziu pe tine, doamnă, te-am iubit cât nu pot spune trandafirii din morminte iar au prins, frumoși, să urce triști și palizi ca de lună pentru tine, doamnă scumpă,-așa frumoasă și nebună m-oi culca acum sub țărnă ca să-ți crească trandafirul de te duci, acum, în templu, să te ia un zeu străin sub pământ, din mine, dorul crește în curând și m-oi face trandafir... moale cum îți este moartea, de m-oi face floare-n tine, templul fuge, noaptea crește tot mai albă și mai albă, cât am stors din mine viața cât pe câmpuri am murit se ridică luna-n cruce și așază dimineața tot mai mare mai adâncă și mai plină de albit ea, frumoasă și mai albă decât rochia Mariei nu-i norocul să o prindă de înnăditura iiei și trecând pe-acolo, moarte, noaptea mea frumoasă, mare, dau să cresc crăițe, laur, sânziene și narcise ca să îmi păstrez mireasa doar în unul dintre vise moale-i lumea la apus și pe ochii mei i-Iisus. cât de aspră e în glie trandafira` urcătoare! ce-a fost dragoste odată, astăzi - cuminecătură, floare. Cuvântul Fecund trupul cuvântului se zbate în călimară de parcă ar vrea să se prefacă în timp în glas în popas în scoarță în scâncet al vieții în doi dintr-unul singur în trei din doi în început în refren al inimii pulsând culori mereu aceeași armă și rugăciune a sufletului să zboare să se zbată să atingă să se depărteze lacrimă încondeiată în tuș precum un ou roșu. Ev după ev... Te-aș fi așteptat, ani lungi la fel cum pescarii așteaptă sirenele-n larg năuciți, cu plasele pline de pești, noaptea, pe lună plină te-aș fi căutat ca pe un inorog pribegind ev după ev, tot mai tânără, tot mai departe ireal te-aș fi iubit dar ce bine ce favor împărțim aceeași pulsație a secundei și atât de aproape mulțumiri norocului brut același fericit scâncet de la nașterea universului atât de simplu s-ar fi destrămat perdeaua de fum atât de firesc s-ar fi rupt meandrele însingurării de ai fi venit, și încă te aștept ani lungi când pescarii în larg sunt vrăjiți de fecioara din undă și apele-acestea sunt pline de aur și peste când pe afară atunci când felinarele dorm pe sub alcov de salcâm inorogul pășește. Tu, mielule Chiar moartea-i la cârmă, are cârpe sub unghii a murit, Dumnezeule, steaua /s-a stins/ a apus/ s-a împrăștiat în abis am murit și eu/ tata m-a îngropat în țintirim văzut-am turme de oi/ miei albi/ miei pestriți/ în viața purtată înainte de măcelari genele mele-s caise când din ceruri albastre îi simt da, mielule, da tu să cobori atunci când e vremea când timpul se va deschide exact ca o scoică ajunsă cu bine la țărm ai grijă să nu plângi/ să nu urli/ să nu scoți niciun sunet odihnește-ți tu, mieluțele, cornițele tale acum turma ta s-a așezat de acum înspre răsărit mielușaua îți ascultă răsuflarea ta caldă ea ți-a dat viață, ea îți este aproape, ești carne din carnea ei, lapte din laptele ei tu știi dacă tăișul și spaima vor fi aproape de tine ea te unge cu sângele ei, nu te lasă câinii mai păzesc încă pajiștea, oamenii buni au murit de mult ei știau să iubească frumos, ei locuiau printre ruguri de mure și tu te-ai așeza lângă mure? de mult au murit oamenii buni, îți spun, nu visa nu plânge, tu odihnește-te, mielule cuțitul e bont, dar rânjesc măcelarii nu eu nu-s măcelar, măi, mieluțele eu nu omor mieii/ adu-ți aminte sunt câinii ei țin încă lupii departe cuțitele sunt ruginite, dar sub cuțitul morții s-au înroșit și oasele mele m-au tăiat și pe mine să nu plângi nu tu bea din laptele ugerului greu cu gust de otavă tu urcă pe spaimă, doar ești viță din vița oiței, laptele ei cald îți este încă pe buze ea te netezește pe creștet, îți scrie viață cu limba ei aspră în liniște și cu limba ei te îmbracă i-o pace deplină, ca și cum te-ai juca printre miei, pe coline mici înverzite m-aș scufunda și eu în înaltele ierburi dar am murit de mult, din mine a crescut un cais vezi tu, mielule moartea-i la cârmă, are cârpe sub unghii tu să cobori, mieluțele, până pe pajiștea moale. Domnule T. Nu înțeleg, domnule T., de ce mai rămâi aici lângă mine unde este atât de frig încât pereții prind să înflorească subit unde bunica și mai ales copilul pe care abia l-am născut nu mai învață decât cei mai mici pași unii înfloriți ca pereții ce ne plâng așa înfloriți după cum sunt ei care ne plâng pe noi, domnule T., pe noi și gerul din jur departe dumnezeu se salvează trecând ușor ca păpădia către stelele lui pe cer este atâta liniște și îngerii sunt cu adevărat fericiți și mai ales foarte albi și prea liniștiți culegând papucei pentru picioarele fragile ale zânelor/pentru copaci/pentru fluturi/pentru tot ce pășește prin zăpadă da în cer e totul foarte bine, domnule T. acolo nu va fi frig niciodată pereții cerului nu vor arde nicicând ci doar vor străluci, preafrumoși, ca niște lumânări cu ceară portocalie Iisus îmi zâmbește de acolo din cer, domnule T. nu înțeleg, domnule T., de ce mai rămâi aici lângă mine aici, sub cer, e atât de frig încât culeg flori de câmp de pe pereți/și zăpadă culeg aici oamenii seamănă cu niște litere T., domnule T. iar niște câini foarte reci alunecă pe gheață chiar în iarna aceasta care a început să se-aștearnă domnule T. să nu uiți domnule T. că ție îți place mai ales primăvara iar la mine, aici, este foarte frig sufletul meu mestecă pâine uscată și nuci. Zbor frânt Te-am uitat măcar într-o lacrimă sub buzele tale mai curge Iordanul măcar pentru o clipa m-ai uns și am privit cum se înalță spre cer Dumnezeu. îmi întind o mână spre tine și nu mai știu unde mi-am uitat mâna ochiul meu tresare lângă o pleoapă uitată de ce materia a putrezit lângă mine? șoptești vag nu-i nimic... la capătul lui infinit Alfa s-a întâlnit cu Omega. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate