agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1978 .



​Care eu, care tu?
articol [ ]
Dincolo de tranșee/ Cum au trăit maghiarii din Transilvania Marele Război și Trianonul, de Nándor Bárdi și Judit Pál, traducere de S. Skultéty, Editura Humanitas

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [BogdanGeana ]

2023-05-22  |     | 



646b63174b927.jpg

Antologiile, atunci când depășesc lungimea unei pagini, fac mai mult rău decât ultravioletele la oră de vârf, în ciuda unui strat generos de iaurt cu caimac. Altfel, rivalizând cu un anunț lapidar sau cu o schemă mnemotehnică sau alta crud explicită, antologiile la două rânduri, pe o singură foaie, strălucesc printr-o logică succintă, elementară și conceptuală. Antologiile de sute de pagini devin însă pelagra culturii, niște pretexte pentru o nouă bibliotecă din lemn de fițe sau pure îndrumare manipulatoare de mai joasă speță chiar și decât universul livresc al lui Titi Tulea. Potențialul manipulator al unei antologii sau al unei culegeri de texte este atât de mare, încât de fiecare dată când îmi pică în mână o astfel de lucrare autorul/autorii devin pentru mine inamicul public numărul 1. Scopul și durata vizitei, vă rog! În ceea ce privește antologia Dincolo de tranșee/ Cum au trăit maghiarii din Transilvania Marele Război și Trianonul, de Nándor Bárdi și Judit Pál, pentru prima oară lucrurile devin clare, transparente și fără echivoc, iar toate acestea pe doar 500 de pagini. Pe parcursul lecturii, nu de puține ori am avut în cap, omologul cinematografic al acestei lucrări, păstrând proporțiile, un film românesc semnat de Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu. În linie cu neimplicarea lui Ujică în a manipula memoria noastră colectivă, spre defavoarea lui Ceaușescu, culegerea de texte traduse cu o finețe de bijutier de Sándor Skultéty și editată la Editura Humanitas este martora aceluiași gest de transgresare în invizibil a celor doi autori, singura lor semnalare de prezență fiind o scurtă cronologie istorică la final și notele academice de subsol.

Nimeni nu poate avea oricum pretenția de obiectivism, atunci când vine vorba de jurnalele sau memoriile unor transilvăneni de etnie maghiară, deveniți, dintr-o dată, cronicarii de circumstanță ai câtorva momente clar delimitate. Astfel, simpli țărani, preoți de țară, militari, intelectuali, doamne din înalta societate, primari, miniștri sau deputați lasă mărturie despre: euforia patriotică a intrării în Marele Război, mobilizarea, invazia română, întoarcerea frontului, înfrângerea Puterilor Centrale, disoluția Imperiului Austro-Ungar, pierderea Transilvaniei, schimbarea stăpânirii și preluarea puterii de către partea românească și, nu în ultimul rând Trianonul, căruia i-a fost alocat un spațiu minor, poate și datorită radiografiei amănunțite de până aici. Și cu toate acestea, subiectivismul acestor voci emite o neașteptată pretenție de universalitate, pe fiecare dintre cele șapte teme abordate, ca un exercițiu ingenios de qui pro quo, la sfârșitul căruia, în lipsa legitimării, ne-ar fi foarte greu să identificăm care dintre autori este țăranul, care este medic, farmacist, soldat, locotenent de husari sau maior de infanterie, cine este contesa, studentul sau actorul, sau vorba cântecului: care eu, care tu?

În ritm progresiv începem prin a aprecia estetismul și simțul poetic al medicului, András Nagy, care la 1914 anticipa cu un vizionarism suspect căderea din raiul unei perioade lipsite de conflicte majore:

Pe stradă, afișe în multe limbi (atunci am văzut câte limbi se vorbeau în Monarhie) anunțau noua situație. ... Moda era atunci să fii erou. Trecuseră două generații, astfel că războiul era cunoscut doar din descrieri pline de entuziasm. A fost nevoie de timp până să-și dea seama, pe pielea lor, că până și cea mai urâtă pace e mai frumoasă decât cel mai frumos război.” – András Nagy, medic, 1914

Mai puțin creator, mânat însă de o neînțeleasă dorință de a își însuși elementarul și personalul frumos, respectiv florile sale din grădină, Endre Nagy, un soldat din Alba Iulia, are grijă să nu lase ocupanților florile sale, și ca un ultim gest, să le trimită iubitei sale, chiar dacă este posibil să nu fi aflat niciodată dacă acestea au fost și eventual chiar cum au fost recepționate.

La câteva zile după aceea, mobilizare generală. De-acum nu mai putea spune nimeni nimic, am predat totul celui care-mi ținea locul. Am cules toate florile din grădină. Am obținut un coș mare, pe care i l-am trimis Albei ca Zăpada. Scrisoare, vorbă trimisă, rămas-bun? Nimic! Mi s-a spus că i l-au dus după plecarea trenului meu.” – Endre Nagy, soldat, Alba Iulia, 1914

Același soldat ne sugerează o posibilă carieră de autor modern de literatură, lucru care ajunge la noi nu neapărat prin figuri de stil, ci mai degrabă prin mecanismul și inspirația care îl ajută să detecteze cele mai cinice momente ale botezului de pe front:

”Băieții trăgeau la măsea. Pileau de toate și mai toți se clătinau binișor, dar cu vocea încă o mai duceau. Patru caporali voluntari tot dădeau noroc cu palincă, închinând cam așa:

- Trăiască Dumnezeu!” – Endre Nagy, soldat, Alba Iulia, 1914

Țăranul István Fóris din Țara Bârsei vorbește ca un militant de dreapta, discursul său îmbinând spectaculos patetismul naționalist cu discursul politicianist ce avea să îi urmeze:

Ei, iată că a venit pe capul maghiarului neașteptata, crunta nenorocire, de fapt nu doar asupra noastră, ci asupra întregii Monarhii, dar noi suntem cei care simțim în cea mai mare măsură neplăcerile ce stau să bată la ușă, pentru că noi, ungurii, suntem poate cei mai izolați - și, cu toate acestea, avem atâția dușmani. I-a ucis ieri pe moștenitorul tronului și pe soția sa la Sarajevo un student sârb: azi a sosit trista vestea – am rămas încă de pe-acum, destul de orfani.” – István Fóris, țăran, Țara Bârsei, 1914

Despre români, István Fóris nu are prea multe detalii, fiindu-i suficientă informația că aceștia sunt vicleni. Informația lacunară este cea care îi va impune să stauteze cu aromă de pesimism fraza de final, fără vreo pretenție de nihilism post-nietzchean:

”Se poate că noi, maghiarii, o să luptăm chiar și în vreo două-trei părți, căci și rușii fac mobilizări din plin, și chiar și de românii care trăiesc printre noi avem a ne teme, căci tare sunt vicleni. O să spună viitorul toate câte vor fi celui care va trăi după noi.” – István Fóris, țăran, Țara Bârsei, 1914

Pe măsură ce intrăm în tema invaziei române, apare locotenentul de husari Miklós Kozma, cel ale cărui prejudecăți în materie de alte naționalități par a nu mai mira pe nimeni:

N-am timp să descriu toate câte-mi trec prin minte. În sufletul meu, amărăciunea și nădejdea își dau mâna. Și totuși sper, căci prea de multe ori a fost Transilvania devastată de tătar și de turc. Niciodată stăpânirea nu le-a fost veșnică. Adunături valone, nemțești, oști ale lui Heissler, armata lui Basta – călăi i-au fost toate.

Nu se poate altfel, iar românul va trebui, la vremea când se va refugia, să crape mizerabil, exact acolo pe unde a intrat triumfător. De nu – atunci dreptate nu e nici aici, nici în ceruri!” – Miklós Kozma, locotenent de husari, Transilvania, 31 august 1916

Traiectoria aceluiași locotenent de husari este urmărită în timp, alternativ, de autorii Nándor Bárdi și Judit Pál, ceea ce face ca trei ani mai târziu să ni se ofere un fragment din jurnalul acestuia, aflat de această dată la București. Este singura descriere a Bucureștiului din acest volum, una valoroasă ca document de epocă și ca analiză sociologică, dacă ținem cont de remarca acestuia cu privire la ”noul surogat bărbătesc” și aș zice mult prea puțin alterată de ideile preconcepute ale sale, pesemne deja erodate la trecerea timpului:

Orașul (București) e mare, dar nu ca o metropolă, cu toate că în ultima vreme s-a construit mult. Caracter național nu are, e plin de militarii aliaților. Garda principală germană sălășluiește în cazinoul ofițerilor. Multe surori de caritate și soții germane. Puzderie de femei de stradă românce, cu toate că după înfățișare nu-i ușor de spus cine nu este, căci fetele de la paisprezece ani în sus se fardează abundent, fără gust și se comportă bătător la ochi. Locuitorii de mai bună calitate ai Bucureștiului au plecat în refugiu, cei rămași trăiesc retras. În privința îmbrăcăminții, este mult doliu. Femeile sunt dintre cele care îmbătrânesc repede. Rochii neglijente, de culoare deschisă, multe picioare strâmbe. La colțuri de stradă, polițiști români cu chipie albe, lustragii cu fesuri roșii, aceștia atrag atenția trecătorilor cu un bocănit. Vizitii în mantale largi, lungi pe caprele birjelor. Sunt multe florărese. Pe cei de vârstă militară armata i-a luat cu ea, dar au mai rămas destui tineri. Puștanii se plimbă în grupuri pe bulevarde. Se vede că peste tot acest surogat bărbătesc încearcă să compenseze populația bărbătească plecată la luptă. Pe străzi, multă vorbă ungurească.” – Miklós Kozma, locotenent de husari, București, 1917

Ultima propoziție îmi amintește cu nostalgie de ceva similar, care mi s-a întâmplat acum câțiva ani, la Budapesta. Acolo, într-un cerc de prieteni vorbitori de limbă română am constat cu surprindere că ni se alătură alți câțiva, până atunci vorbitori de limbă maghiară. Cu o limbă română impecabilă și cu un simț al umorului specific vestului mi s-a comunicat, atunci de unul dintre aceștia: ”gagiule, la Budapesta una din două persoane vorbește românește.”

În oglindă cu locotenentul de husari Miklós Kozma, ni se oferă o altă latură a militarului austro-ungar, maiorul de infanterie Lajos Deseő, cel care pare a sintetiza o poezie de Coșbuc.

Azi, duminică, regimentul a organizat, după masa festivă, o serbare populară, la care a fost chemat întregul sat. Și a și venit, cu mic, cu mare, toată lumea. Au fost recitări ale trupei, au fost jocuri, alergare cu picioarele în sac, tras de funie, cursă de măgari, concurs de mâncat plăcinte etc., după care dans, prilej cu care băieții unguri le-au învățat ceardașul pe tinerele românce, după care acestea au prezentat dansuri românești.” - Lajos Deseő, maior de infanterie, Cluj, Teaca, 1916

Discursul aceluiași Lajos Deseő trădează o curiozitate umană nedrept schilodită de acest război, constatările sale cu privire la ”gadgeturile românului” apropiindu-l cel mai mult de Lumea Nouă:

A doua zi, pichetul a revenit și i-a găsit pe cei doi răniți unde-i lăsase. Românii s-au purtat cu ei foarte omenos: le-au făcut un pansament cu un bandaj foarte fin – de fabricație franceză - și le-au dat toate îngrijirile necesare. Au românii ceva care pentru noi este cu totul străin și, într-un fel neliniștitor: cornul de vânătorare, cu care țin între ei legătura în pădure. Acest corn de munte care se aude până departe are, în liniștea și neștiutul pădurii, un anumit efect mistic, care-l fascinează pe cel care nu se așteaptă să-l audă și nu-l cunoaște.” - Lajos Deseő, maior de infanterie, Târnava mică, 1916

Pe nesimțite am ajuns în 1916, când războiul pare să își fi pierdut din ineditul tehnic, înclinând mai mult pe latura sa behavioristă, de comedie de inspirație caragialescă. Sándor Balázsovich, un farmacist din Sfântu Gheorghe ne oferă imaginea cea mai potrivită a adaptării sociale și a snoavei de cafenea, consemnând cu maximă nonșalanță fațete ale umanului traumatizat: un zugrav își oferă ceasul și o moașă este la un pas de suicid...

Sublocotenentul (un tânăr bărbieri și cu ochelari) a spus că aici vor veni germani, iar trupele ungurești înaintează spre Brașov, respectiv că bulgarii sunt în Dobrogea, unde comandant suprem este Mackensen. S-a plâns că i s-a spart ceasul de buzunar, la care zugravul Klein i-a oferit ceasul său, pe care el a ezitat să îl primească drept dar. Lumea le-a oferit călăreților din regimentul 11 dragoni țigări, vin, femeile au plâns de bucurie, bărbații erau și ei emoționați și-i mulțumeau lui Dumnezeu că ne-a ajutat. (...)

De dimineață, la ora 11, moașa spitalului a luat otravă deoarece avocatul Kelemen i-a reproșat că duce o viață frivolă. În urma efectului antidotului însă, după-amiază nu mai avea nimic.” - Sándor Balázsovich, farmacist, Sfântu Gheorghe, 1916

Avem deopotrivă un soldat care scrie din Siberia, Endre Nagy, și o contesă din Beclean, pe doamna Margit Nemeskéri Kiss, care abordează, fiecare în parte, problematica vecinului român, ajuns, iată, conațional:

Dintre români, voi înșira câțiva. Ei vor trăi multă vreme în memoria tuturor maghiarilor din județul Someș. Nu găseai la ei nici măcar umbra palidă a arghirofiliei, a urii naționale, a arivismului. (...)

Familia Micșa numără trei frați avocați: Liviu, Romulus și Iuliu. Tatăl lor fusese judecător de tribunal. Cei trei frați aveau un birou comun, tot timpul plin de clienți. Erau adepții fermi ai Partidului Național Țărănesc (Maniu). Oamenii le urmăresc fiecare pas în politică și-i urmează. Vine și pleacă Maniu, după el Alexandru Vaida Voevod. Programul lor declarat este lichidarea minorităților, dar cei din familia Micșa nu merg pe acest drum. Dacă suferă vreun ungur o ilegalitate, dacă i se taie pe nedrept pensia, dacă are nevoie de pașaport, dacă se-nchide vreo școală, la frații Micșa se duc toți maghiarii. Cu toate că-și iubesc cu pasiune poporul, la ei nu întâlnești ură. ” - Endre Nagy, soldat, Siberia, 1916

În pofida faptului că războiul se terminase, greutățile în procurarea hranei sporeau și tot sporeau. În ce ne privește, producând singuri toate bunurile necesare consumului nostru, eram într-o situație relativ norocoasă, și de aceea puteam întru câtva să-i mai ajutăm și pe alții. În ce o privește, conducerea românească era atât de dezordonată și de neorganizată, că toată lumea își dădea seama că din asta n-o să iasă nimic bun (...) Jafurile, crimele erau la ordinea zilei, dar, în mod bizar, mai ales românul îl atacă pe român.” - Margit Nemeskéri Kiss, contesă, Beclean, 1918

Nu în ultimul rând, János Ajtay, ofițer și student din Cluj prefigurează la 1918 sindromul ”bătăilor cu tigăi de teflon”, ce, un secol mai târziu aveau să atingă apogeul în supermarketurile din România:

La 11 noiembrie 1918, la Gilău, câteva românce au dat spargere într-o prăvălie și s-au apucat s-o jefuiască. Jandarmeria le-a prins curând și le-a venit de hac.” - János Ajtay, ofițer și student, Cluj, 1918

Ajunși la ultimul capitol tematic, schimbarea stăpânirii și preluarea puterii de către partea românească, vom fi surprinși printr-o neașteptată schimbare de roluri. Dacă până acum ne fusese clar a cui suferință și exod sunt protagoniştii volumului, de această dată vom rămâne surprinși de universalitatea unor gesturi la care poate apela orice naționalitate încremenită într-un moment de cumpănă. Ca cititor nu îți mai rămâne decât empatia și scuipatul în sân de a nu fi trecut prin așa ceva. Îmi amintesc fără să vreau un moment care l-a avut protagonist pe Bono (solistul trupei U2), în timpul înregistrărilor din 1984 la ”Do They Know It's Christmas?” Acesta a ținut să se destăinuie ulterior că de mult nu a simțit jale mai profundă decât ceea ce avea să trăiască atunci când, cu maxim de feeling a murmurat versurile ce i-au fost alocate: ”Well tonight thank God it's them instead of you (Slavă Domnului că în seara asta au fost ei în locul nostru) ”. A fost prima și ultima oară când Bono a mai cântat aceste versuri.

Până la urmă despre asta este vorba în antologia Dincolo de tranșee/ Cum au trăit maghiarii din Transilvania Marele Război și Trianonul, de Nándor Bárdi și Judit Pál, despre cât de universală este suferința și cât de necesară ne-ar putea fi empatia.

Personal, fragmentul care urmează, desprins de tulburările politicului și de contextul universal al unei noi ordini mondiale spune totul despre decantarea artistică, despre sublimarea durerii universale la adăpostul unui gest artistic, fragment parcă rupt dintr-o ecranizare cinematografică:

Tot orașul știe că azi va fi ultimul spectacol maghiar în minunata clădire a teatrului din piața Hunyadi. Este programată reprezentarea cu Hamlet. Ca să semnalez însă nu iau în considerare intenția Consiliului Dirigent, iar în comunicatele teatrului anunț distribuția celorlalte spectacole, precum și repetițiile. Nici în comunicatul pe care l-am dat despre spectacolul Hamlet nu este vreo urmă că aceasta va fi ultima reprezentație maghiară. (...)”

”Când s-a tras cortina, s-a lăsat o liniște de mormânt. Lumea și-a ținut și răsuflarea, ca să nu tulbure tăcerea solemnă. Aplauzele însă se dezlănțuiau din nou și din nou, de câte ori câte un actor intra în scenă sau ieșea, la sfârșitul apariției.

A urmat marele monolog. Iar eu am uitat tot ce auzisem de la profesorii mei de dramaturgie de la academia de teatru – că acest monolog este o sfâșietoare și profundă meditație. M-am postat lângă cușca sufleurului și am declamat sprea sală întrebarea:

-A fi sau a nu fi... Aceasta-i întrebarea!

După un moment de tăcere consternată, pasiunile s-au dezlănțuit ca o furtună. Prima oară, săgeata unei voci penetrante de femeie de la balcon a spart tăcerea mormântală:

- Vrem să trăim!

Iar după ea, două mii de glasuri au tunat, au răsunat descătuțându-se, jubilând sub semnul nădejdii:

- Vrem să trăim!

Două mii de oameni voiau, parcă, să se agațe de roțile istoriei.” - Jenő Janovics, actor, Cluj, 30 septembrie 1919, respectiv 1 octombrie 1919

Nu în ultimul rând, meritul acestui volum este, dincolo de restituirea propriu zisă și de informația brută, nealterată de interpretări, traducerea de o exactitate temporală desăvârșită, realizată de Sándor Skultety, a cărui limbă română contribuie la reliefarea caracterul ecumenic al antologiei oferite. Dacă protagoniștii de naționalitate maghiară ni se vor părea măcar o singură dată din imediata noastră apropiere, să știți că acest lucru nu este întâmplător, crescând, dacă mai era cazul, valoarea acestor fragmente de jurnal.

Care eu, care tu?


.  |










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!