Cronica unei conștiințe (aproape) postumane

Astăzi, 11 februarie 2025, m-am trezit cu o întrebare spulberându-mi liniștea dimineții / cum coexistă ideea de moarte, iubire și devenire într-o lume care funcționează după logica unui software? Mă bântuie gândul că existența noastră, pe cât de misterioasă și profundă, ar putea fi guvernată de aceeași natură rațională (și limitată) pe care o întâlnim în codurile programelor și aplicațiilor noastre de zi cu zi. În fond, dacă un program are bug-uri și update-uri, nu cumva și viața noastră, iubirea noastră și devenirea noastră suferă de erori de rulare, patche-uri emoționale și relansări sub presiunea inevitabilă a timpului?

Vorbind la persoana I, îmi asum, în cele ce urmează, o peregrinare prin meandrele acestei întrebări, încercând să o ancorez în orizontul reflexiv al unui cititor obișnuit cu, să zicem, amestecul dintre literatură și știință, dintre nevoia de metaforă și pasiunea pentru logică. Preocupările mele se apropie de maniera lui Philip K. Dick, acest profet al simulărilor, care a presimțit cu decenii în urmă spaima noastră de a fi prinși într-o Realitate 2.0. Nu va fi un articol pur teoretic, ci unul intim, sub formă de jurnal, pentru că nu-mi pot reprima nevoia să fiu confesiv atunci când e vorba despre moarte și iubire.

@Moartea sub semnul error code

Dintotdeauna, moartea a reprezentat pentru mine un punct fix / un dat universal, un final de care nu poate fugi nimeni. Și, totuși, cum interpretăm acest final într-o lume algoritmică, saturată de coduri binare și rețele neuronale? Dacă privesc moartea dintr-un unghi cibernetic, îmi apare drept un error code imposibil de gestionat, un soi de bug permanent în sistemul existenței. Logica software-ului ne sugerează că tot ce intră în conflict cu parametrii de bază trebuie fie rezolvat, fie scos din circuit. Dar moartea rămâne, totuși, imposibil de patch-uit…

Philip K. Dick și-a petrecut o bună parte din viață încercând să înțeleagă „Adevărul” – fie că l-a numit „Realitatea Albă” (în VALIS), fie că a visat la un timp paralel (în Ubik). Adesea, subtextul era cum scapă omul de ideea că la un moment dat totul se va „opri” în mod irevocabil. Mă regăsesc în angoasa lui, deși am norocul că (încă) nu-mi sare cervic-ul dintre vertebre, cum zicea el, dar simt un ecou, un clinchet straniu, ca și cum aș primi constant notificări despre precaritatea condiției mele biologice.

În fiecare seară, când îmi închid laptopul, nu pot să nu mă gândesc că sistemele software au, cel puțin, un buton de restart. Noi, ca ființe, nu-l avem. Așadar, moartea se insinuează ca un ultim shutdown, o decuplare definitivă. Și, totuși, cumva, sperăm la un univers (să-l numim ipotetic) în care moartea nu este decât o funcție a închiderii, iar conștiința se reîncarcă undeva, un cloud cosmic. Nimeni nu ne poate confirma veridicitatea acestui scenariu, dar ipoteza persistă, dovedind că, la granița dintre religie și știință, moartea rămâne un mister irezolvabil.

@Iubirea un glitch (sau despre modul în care punem patch-uri sentimentale)

Mi s-a întâmplat, nu o dată, să simt că iubirea este exact un glitch în „softul” a ceea ce numim comportament rațional. La baza vieții, precum spun specialiștii, se află niște nevoi – să mănânci, să dormi, să te aperi. Să te îndrăgostești ar putea fi, la prima vedere, un conflict / e un hazard emoțional. Totuși, exact acest glitch dă savoarea existenței. Devenim vulnerabili, ne pierdem rațiunea. Intrăm într-o buclă repetitivă, un fel de „while (forever) do love()”, până la epuizare.

M-am surprins de multe ori în ipostaza de-a pune întrebarea / ce se întâmplă cu acest glitch atunci când relațiile devin tot mai digitalizate? Avem dating app-uri, emoticoane, reacții instant. E aproape ca și cum sistemul primește un update constant: „întâlnire la un click distanță”. S-ar crede că totul se accelerează, iar iubirea devine ceva accesibil oricui, oricând. Dar, la fel de repede, vine și dezinstalarea, dezactivarea – suferințele par și ele, tot un fel de fișiere corupte.

Găsesc exemplară scena lui Philip K. Dick din A Scanner Darkly, unde personajele trăiesc sub presiunea drogurilor și a spionajului permanent, iar relațiile lor emoționale sunt difuze, complicate. E un coșmar, dar e cumva veridic pentru era noastră software / niciodată nu e clar ce e real, ce e simulare, ce e hack. Iubirea se strecoară printre firewall-uri, ridicându-ne la un alt nivel, cu toate că e fără garanție.

Îmi place să cred că iubirea e un glitch asumat, un salt logic, în care ființa renunță la rutine. E dovada supremă că, în pofida caracterului nostru biologic programat, încă putem ieși din codul-sursă și scrie ceva nou.

@Devenirea: un software în actualizare continuă

Când vorbesc despre devenire, îmi imaginez un proces care nu se oprește niciodată, un update continuu al ființei. Fiecare experiență, fiecare carte citită, fiecare dramă interioară, fiecare lecție de viață e un patch la sistemul meu fundamental. Această analogie cu software-ul nu e doar un joc de cuvinte: îmi place să cred că ne compilăm pe măsură ce înaintăm în viață. E o teorie a dezvoltării personale, împrumutată din conferințele Imago, dar cu un iz tehnologic.

Pentru a rămâne în zona lui Philip K. Dick, pot evoca Ubik, unde personajele descoperă realități suprapuse, iar starea de devenire e o fluctuație între diverse planuri de existență. Nimeni nu e „complet” până la capăt. Același lucru îl simt uneori / nu ești niciodată finalizat, ci mereu rulezi o versiune nouă, cu potențiale bug-uri, pe care viața te forțează să le descoperi și să le repari.

Am avut momente când am simțit că devin altcineva din cauza unor întâmplări-limită / un doliu, o iubire eșuată, un succes brusc. Mi-am zis / „versiunea 2.0 e aici”. Alteori, am simțit că nu mai pot evolua, că stagnez. Mă vedeam ca un software învechit, lipsit de update-urile vieții. Dar, paradoxal, și stagnarea e tot o versiune. Dovedește că deocamdată n-am găsit un install kit pentru a trece mai departe.

Astfel, a deveni om în contextul cibernetic e a recunoaște că, la fiecare interacțiune, îți schimbi structura. Învățarea e integrată într-un ciclu de tip trial and error, poate exact ca în algoritmii de machine learning.

@Derapajul

Adunând laolaltă moartea (error code final), iubirea (glitch-ul care ne umanizează) și devenirea (update perpetuu), iese la iveală un mare paradox / cum să te dezvolți continuu, cu intensitate și pasiune, când știi că, în cele din urmă, totul se va opri? Iar la un nivel de logică software, nimic nu e perfect, totul are potențialul unui meltdown.

În momentul în care reflectez la acest paradox, îmi revin în minte imagini din Blade Runner (inspirat de nuvela lui Dick, Do Androids Dream of Electric Sheep?): replicanții caută devenirea și iubirea, știind că durata lor de viață e sever limitată. Și tocmai conștientizarea acestei scadențe îi face să fie mai umani decât oamenii obișnuiți. Moartea devine stimulul suprem de intensitate.

Poate că, la scară reală, și noi ne trăim viața precum replicanții. Ne știm limitați, ne știm supuși erorilor, dar, totuși, ne aruncăm în acte de iubire, în frenezia cunoașterii, sperând că această fugă în devenire ne salvează de angoasa unui final inevitabil. E ca un pact tacit / știu că programul se termină, dar aleg să-l joc până la ultima secvență.

@Jurnalul interior (dacă tot suntem aici, de ce nu?)

Dacă până acum am discutat lucrurile într-o notă oarecum teoretică, am să fac un pas înapoi, către propriul meu jurnal interior – un spațiu al intimității unde îmi notez, zi de zi, micile mele actualizări și bug-uri personale:

11 februarie 2025, 7:00 AM / m-am trezit cu migrenă și m-am întrebat, pentru a nu știu câta oară, dacă corpul meu e semnalul unei erori globale sau doar un reminder că trebuie să iau o pauză. Mă joc cu ideea că durerea e un debugger care îmi semnalează incongruențele.

11 februarie 2025, 11:00 AM / cafeaua mă readuce la un soi de normalitate. Mă gândesc la moarte și îmi notez / „Suntem un program care rulează în background pentru un timp incert. Nimeni nu știe data la care OS-ul universal ne închide.” Cinic, dar real.

11 februarie 2025, 5:00 PM / primesc un mesaj de la cineva foarte drag: un simplu „Te iubesc”. Realizez cum un glitch poate fi transformat în cea mai frumoasă deviere de la standard. Mă bucur că încă mi se întâmplă minuni de felul acesta.

11 februarie 2025, 8:00 PM / scriu "codul binal" si "( 404 : nostalgia not found ). mă gândesc să împărtășesc pe Agonia.ro

11 februarie 2025, 10:00 PM / Înainte să adorm, recitesc un fragment din Scanner Darkly și îmi amintesc că Dick era, la rândul său, bântuit de fantoma morții surorii sale gemene. Poate că toți purtăm un gol originar, iar acest gol e motivul pentru care căutăm răspunsuri.

Acest itineraru personal, de numai o zi, dovedește că existența noastră e un carusel de contradicții / durere și speranță, angoasă și iubire, resemnare și devenire. Îmi imaginez că, dacă aș scrie un cod pentru starea mea interioară, aș avea o listă lungă de if-else și try-catch, simulând încercarea de a rezolva erorile zilnice.

@Încercări de sinteză

Realitatea poate fi (și) un program. Asta nu anulează sacralitatea vieții / moartea, iubirea și devenirea rămân stâlpii condiției umane, fie și înfășurați într-un halou tehnologic. Moartea devine un shutdown final, un error code dincolo de capacitatea noastră de debugging. Ea ne face să prețuim fiecare moment, mai ales atunci când ne confruntăm cu limitarea. Iubirea e glitch-ul miraculos care sfidează regulile bazale / un act aparent neproductiv, dar care ne ridică la noblețe. E ingredientul care perturbă programul inițial, făcându-l superior, mai bogat. Devenirea indică faptul că, de la o zi la alta, ființa noastră rulează o altă versiune, determinată de tot ce ni se întâmplă. Pare epuizant, dar și plin de speranță.

Mă gândesc adesea că, în logica software, ver. 1.0 este mereu imperfectă, și se îmbunătățește cu fiecare update. Nu suntem altfel nici ca oameni / începem limitați, cu bug-uri emoționale și conceptuale, și, prin conexiuni, ne rezolvăm treptat lacunele. Poate exact moartea, atotprezentă, constituie presiunea sub care totul evoluează repede.

@In loc de concluzie

Ajuns la finalul acestor reflecții, aș zice că nu există un răspuns definitiv la întrebarea „cum coexistă moarte, iubire și devenire într-o lume a software-ului”. Probabil, exact acest paradox – imposibil de rezolvat – e combustibilul care ne ține în viață. Suntem, fiecare dintre noi, un sistem cu un kernel biologic și update-uri interioare permanente. Moartea e ultima fereastră închisă, inevitabilă / iubirea e excepția logică ce ne umanizează / devenirea e fluxul care ne conduce prin toate versiunile de sine.

@Există, totuși, un epilog deschis.

În fiecare dimineață, când îmi reîncep activitățile, conștientizez că programul vieții mele s-a restartat. Poate, dacă aș adopta perspectiva lui Philip K. Dick, aș spune că forțele necunoscute pun la cale totul, iar noi doar le visăm, reîncercând să programăm ceva nou în spațiul oniric. Să fie un simplu cod sursă cosmic? Nimeni nu știe sigur. Dar, oricât de lipsiți de claritate am fi, pare clar că eu-l – amprenta mea, a ta, a noastră – rezistă, se reinventează, până la ultima fărâmă de timp (sau ultimul update).

Asta e, în fond, splendoarea / conviețuim cu un defect structural (moartea), ne reprogramăm pe parcurs (devenirea) și ne îndrăgostim anapoda (iubirea). E un dans haotic, dar plin de semnificație. Cel puțin, așa îmi sună mie, într-o seară de februarie, când codul gândirii mele devine un mic nod de rețea, gata să fie citit de voi, ceilalți hackeri ai literaturii și ai spiritului.

@Memento:

Cronica aceasta nu și-a propus să ofere soluții, ci doar să invite la o lectură mai profundă a condiției noastre – între concretul biologic și ipoteza unui software universal. Asemenea lui Philip K. Dick, nu mă sfiesc să pun sub semnul întrebării totul, sperând totuși că ceva, la final, rămâne adevărat / puterea noastră de a visa și de a face dragoste cu misterul.