Văd pe raftul din casă ceva mai mult de patruzeci de volume - atâta am reușit să citesc/colecționez de “pe hârtie” – volume scrise de “îndrăgostiții” de poezie de pe www.poezie.ro. Dacă li se pare unora că “asta” e doar o "fata morgana", am să le spun că “încă”, aceștia, sunt prada unei iluzii – real, presupun, vor fi fiind ceva mai mult decât atâtea volume, probabil că sunt peste o sută și că, realmente, ignoranții nu au decât să-și vadă de ale lor, de propria existență, să lectureze copios sau/și să pro-moveze urmanov-ismul profesionist.
Accidental, astăzi, reciteam A. D. Xenopol – drag mi-e până nu se mai poate! Re-citeam! Interpretam:
Doamnelor, domnișoarelor, domnilor și domnișorilor,
de când s-o fost început literatura poeticească scrisă românească, scrisă de autori sub semnatură și pe responsabilitatea proprie, eu nu am văzut a fi vreunul care să își aroge dreptul univoc precum și primordialitatea dreptului de a se socoti și de a fi socotit de alții, el, precum că ar fi “scriitor”, ori “poet” de meserie. Asta pâna prin anii '50, pentru că mai apoi, precum o incontinență micțională... au apărut jeturi și șiroaie de scriitori și poeți profesioniști.
Eminescu a fost inspector școlar, apoi altele și altele, iar mai la urmă redactorul șef al unui ziar – faptul că se cutremura Parlamentul Romaniei când afla că Domnul Eminescu, un domn ce purta, altminteri, “balton”, voiește a le spune ceva parlamentarilor ... e altceva, altceva!
Trei sferturi de secol a fost “în regulă”, chiar ceva mai mult de atâta timp, apoi apar apele de ploaie, beniucii, jebelenii și universitatea/fabrica de “poieți” & round-around”. Sadoveanu pe o punte de vas de croazieră: maestre, creați?; nu domnișoară, doar șed!...; cine intră în universitatea de poezie poet, e!, spune un altul. Bine că Bârlădeanu nu a avut chemare, că talente avea!
În rezumat, la noi “poieți” de profesie “poeți”, precum și curtea acompaniatoare, nu au apărut decât după ordinele proletcult-ului aplicat aici. Ciudat mi se pare că azi asistăm la o resurecție a formulei proletcultiste în tot ceea ce este mai sensibil în spiritualitate. Văd, indiferent cât de bine dispus mă trezesc, că Președintele Academiei române este un “literat”, iar ăia de dinainte așijderea. De ce bre, de ce? De ce ăla, Dumnezeu să-l odihnească pe Moisil, care a spus că dacă statul are nevoie de curul său “8 ore pe zi”, e dispus să îl ofere, de ce ăsta de ce nu a ajuns Președintele Academiei române?, în ciuda tuturor evidențelor că avea “fabrică” de matematicieni fără de care, acușica, Microsoftul nu concepe să se miște? Tocmai el, care scria seară de seară poeme soției sale... și nu numai seara? Să fie oare din cauză că cibernetica era socotită o știință “burghezo-imperialistă”?
Nu vi se pare ciudat, chiar nu vi se pare!?

Ipotetic, socotesc că asistăm acum, după o moarte aparentă a proletcultului, la o recrudescență a sa, de dată recentă și, nu întâmplător, cu o aversiune canalizată spre a contra literatura pe suport virtual. Sunt pe cale să-mi supun ipotezele unor probe, punându-mi următoarele întrebări firești:

1. Există oare poezie virtuală și poezie paper, sau doar poezie de calitate; se pot identifica diferențele specifice?

2. Există avantaje sau/și calități ale expresiei poetice virtuale comparativ cu acelea ale poeziei pe suport de hârtie?

3. Poezia virtuală va fi un capitol de sine stătător în istoria literaturii, să spunem a celei române, sau va rămâne un gest insignifiant-grațios al tehnologiei?

Răspunsurile mele grăbite, în timp real, sunt:

1. Nu! Poezia este o formulă de expresie estetică, suportul nu contează. Îndrăznește cineva să blameze o întreagă cultură și poezia care a circulat și circulă încă oral? Puneți-vă această singură întrebare și aveți deja răspunsul, indiferent de pregătirea dumneavoastră în materie de critică și istorie literară, de critică și istorie a poeziei.

2. Poezia virtuală are încărcătura contingentului, circulă incomparabil mai repede, permite mult mai multora să își caute formule de expresie estetică, altele decât cele prefabricate – niciodată oamenii nu experimentează de dragul inutilității, foarte ușor însă, ei renunță la lucrurile depășite, la cele devenite inutile, ori la cele care le crează disconfort; nu acum, însă în scurt timp, fără a fi "ucisă", cultura scrisă pe hârtie va ceda locul celei pe suport virtual (departe de mine gândul de a emite o profeție, e suficient să vă analizați gestiunea timpului personal).

3. Poezia, literatura în general, de pe suport virtual va îngloba literatura scrisă pe suport tradițional, spre beneficiul expresiei estetice, atât de necesară omului de azi; tehnic vorbind, sumedenie de "operațiuni" care îngreunează accesul la "literele frumoase" vor fi depășite, tot eșafodajul de "marketare", necesar unei cărți scrise, practic este aneantizat – se vorbește despre deliciul unei lecturi stând în fotoliu; am să pot să o fac uitându-mă pe pereții unei case virtuale, depinde de gusturile fiecăruia!, am să pot să-mi culeg metaforele, dacă sunt creator de arte frumoase literare, mergând pe stradă, depinde de mine dacă am această chemare!, am să pot să primesc sau să fac operațiunile critice... în timp real.

Acesta sunt răspunsurile mele “pripite” la întrebările avansate mai sus!