Prenume: Alexandru
Nume: Dumitriu
Data nașterii: 09. 09. 1987

Locul nașterii: București
Sexul: M

Studii:
clasa I-a, Școala nr.3, Roman;
clasele II – VIII, Școala generală nr. 45, București;
în prezent este elev în anul terminal al Colegiului I. L. Caragiale din București.

Publicistică:
eseuri, articole și poezii în revistele Ordinea, Porto-Franco, Agora și Albina românească – publicație unde a fost inițial colaborator, iar acum este redactor –, redactor la ziarul Matinal.

Obiceiuri:
călătorește cu orice preț – cu personalul, cu rata, cu autostop, pe jos;
doarme mult, puțin, sau deloc, oriunde - inclusiv în cort ori în săli de așteptare din gări și autogări, sau printre urși;
călătorește însoțit de prieteni, de propriile gânduri și de presupoziții.
atras magnetic de Valea Juiului se duce acolo, nu îndemnat de obsesii, ci pentru că are un germene ce îi gestionează preferințele opționale.

Preocupări:
între 4 iulie 2004 și 14 mai 2005 a stat de vorbă cu sine însuși și cu Valea Jiului;
în noiembrie 2004 a avut un vis “De Crăciun”, al cărui scenariu nu a prins viață pentru că toate personajele au ieșit pe rând din scenă;
refuză cu obstinație profitul, însă dorește să pună pe picioare o instituție a profitului moral;
își dorește o casă de vacanță în bibliotecă;
vrea să scrie o carte care, printre altele asemenea depuse pe un raft fiind ea, să fie remarcată “după cotor” - cotor care să nu fie atât de mare cum este cotorul Istoriei Literaturii Române a lui Călinescu (în treacăt fie spus, cel mai impunător cotor o are cartea despre tezaurul de la Pietroasa, a lui Alexandru Odobescu, pe care sunt dispus și dornic să o dau cadou lui Alexandru, numai pentru a-i da prilejul să renunțe la comparatistică!).

De-scriere:
Dacă te așezi la masă cu Alexandru, îți vine să te întrebi: de ce nu s-a născut mai devreme?
Are plete, știe ce vrea, e orgolios, e umblat, are opțiuni categorice și, totuși, pot să jur că face parte din specia pe cale de dispariție a umaniștilor. Ar mai fi ceva de spus la adresa sa: face parte din rara subspecie a celor ce se numeau homo ludens.
... întâi îmi întinde o nadă, niște articole din ziare, un fel de margine a unui puzzle, genericul unui film intens ce urmează, complex și complicat totodată, cu o intrigă năucitoare și un final-surpriză; filmul are o perspectivă unică, viscerală, asupra ororii umane, însă autorul scenariului, ingenuu, îmi spune că nu lumea este de vină, ci prejudecățile perceptive.
Concesiv până în pânzele albe cu lumea, cu oamenii, cu natura hăcuită, cu habitudinile, cu existențele stârcite, cu granzii care exploatează toată valea plângerii prin care el itinerează obsesiv, Alexandru este și rămâne un om normal: “Trebuia să sun acasă, să o asigur pe mama că totul este bine. ...”
Acum, să vă explic!, Alexandru când scrie, nu numai că “aranjează” capitolele cărții profesionist, ci mai face și un artificiu, o echilibristică măiastră, scriitoricește vorbind: după inserții, descrieri, patinări, panoramări, incursiuni prin propriul interior, ori prin mizerabilitatea spațiului uman din valea văilor fără de ieșire, scoate din când în când câte un personaj pe care îl ia de guler, de cizme, de fustă, de dinți, de pahar, de portofel, de apartament, de cuvinte, de umblet, de neam, de nărav, de felul de a vorbi, de mamă, de tată, de copii și de existență și îl pune pe plăcuță, sub microscop, și mă/ne întreabă: nu este așa că acolo e un OM ca și mine, ca și tine?
Da, în fine, autorul ne avertizează mai spre sfârșitul volumlui că: “Aceste însemnări, nu le-am gândit ca pe un studiu antropologic cultural sau etnografic, ci doar ca pe o prefațare simplă a Văii Jiului, din perspectiva unui “intrus”; ca pe un demers pentru reabilitarea “ depanator” într-un fel a celor mulți, ce – din răutate sau din prostie – vituperează cu cruzime Valea Jiului, fără defensivă ...”

Da, Alexandre aveam plete. PRIN '74. MÃ DUCEAM CU TRENUL LA PETROȘANI, pentru că exista un tren ce ducea către Petroșani, din Roșiorii de Vede. Acolo, în Vale, erau doi buni prieteni ai mei din liceu: ea ingineră, iar el profesor ... să nu ai cu tine ceva alb, să nu ai!, îmi spuneau. Zece ani mai târziu, profesor find, am mers vară de vară în Retezat, via Petroșani, cu copiii mei de la școală. Într-un august ne-am bătut cu zăpadă, altă dată și altă dată și altă dată ... noi aveam la noi roșii, roșii din grădinile zarzavagiilor bulgari din Teleorman și le schimbam contra unor “impresii”, câte o lună pe an, timp de opt ani! În Petroșani mai aveam un prieten vechi, poet, acum decedat - altminteri absolvent de litere, dar a vrut să se facă miner, miner de șut, nu miner de discotecă precum Cosma, despre a cărui naivitate ireproșabilă vom discuta mai încolo ... De vorbă cu mine însumi și cu valea Jiului” - Ed. Realitatea, București, 2005.
“Acest din urmă popas în regiune ... mi-a decelat fără ocolișuri nevralgiile cumplite care cutreieră viața oamenilor de aici. Ca o statuie neinaugurată, acoperită de o pânză de păianjen înnegrită de praful huilei, pe care am dezvelit-o fără să îmi închipui ce ar putea ascunde. Pentru că până acum așa am văzut valea Jiului.”