agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3572 .



Culpabilitatea ca stare poetică
articol [ Carte ]
notă de lectură la Cartea Ioanei Ștefănescu Bogdan și Paul Bogdan

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cosmin dragomir ]

2005-10-11  |     | 



Deseori îmi impun să mă așez în impostura unui critic: pretențios, veleitar ori ba, tranșant, vehement, care, cu siguranță, nu are întotdeauna dreptate. Probabil sunt masochist. Dar numai probabil. Ce îi lipsește unui critic tânăr în ziua de azi: lecturile (volumul imens de lecturi) – vezi utilizarea „imposturii” și obiectivismul.(Promit să revin cu un articol despre tinerii critici). Însă nu doresc acum să mă abat de la miezul articolului: „Poezii”- Ioana Ștefănescu Bogdan – Paul Bogdan, editura ARARAT 2004. Un cuplu căsătorit de poeți. Oare ce o fi la ei în familie? NU NE INTERESEAZÃ!
Din păcate astăzi, aici, nu voi vorbi decât despre poetă, am momentan motivele mele, printre care lenea are loc de cinste. Pe Paul îl las pentru mai târziu. – O scurtă paranteză revenind la obiectivitate : mulți autori pe care i-am cunoscut în ultimii ani mi-au făcut bucuria de a-mi dărui (dona pentru cele comercializate) cărțile lor (vezi și articolul lui Radu Coșașu din Dilema Veche nr 89). Pe mulți i-am citit. Despre puțini am scris. De ce? Citesc cartea entuziast (deseori sunt dezamăgit) apoi las timpul alene să aștearnă impresii la rece. Apoi citesc alți autori sperând, ca în momentul întocmirii cronicii să par dacă nu erudit - și nu erudit – ci, mai degrabă, intelectualizant. Fără a face corelări mai mult sau mai puțin fericite, astăzi scriu despre poezia Ioanei Ștefănescu Bogdan. Voi fi obiectiv. Promit. Dacă nu abilitații să se autosesizeze.
Volumul de față, în jumătatea sa mai consistentă (și mă refer strict la numărul de pagini) acordat fiecărui autor în parte – observabilă cizelata pedanterie a bărbatului retrăgându-se burghez în folosul femeii – îmi place și îmi displace. Observați obiectivitatea! Nu îmi plac și știu că nici lor titlurile, într-o majoritate covârșitoare declamate în primul vers, nepoeticizate, asanate de divagații precoce. Nu îmi plac nici poemele din ciclurile „Verbe pe care le-am întâlnit” și „Fecioara”. În primul poezia se rezumă la digresiuni onirico-filozofante, în care coloana vertebrală se diluează benign în defolosul poeziei, iar în „Fecioară” poeta se pierde pe cărărui ultra-bătute fără a-și însemna drumul cu firimituri de pâine. Din prisma mea amestecul Cezarei eminesciene în bazarul cotidian nu ține nici de post-modernism și nici măcar de lirică în general, apoi „publicitate”-a lamei tranzitând venele venele ca liant spre moarte nu mai impresionează.
Cam astea ar fi în mare reproșurile.

***
La prima lectură observasem o stranietate. La următoarea mi-am confirmat bănuiala. Ioana Ștefănescu Bogdan, scrie într-o stare de culpabilizare lamentabilă și nu ca defulare cu bonusuri de împlinire. Scrie intercondiționată de legătura (cu dese trimiteri biblice) bărbat-femeie. Motto-ul „poezia nu e decât proiecția ființei noastre în celălalt” pare a fi ușor fals, nefiind echidistant în versuri: „sunt în Paradis, iubite / un singur fruct am mâncat / și eu / și am fost pedepsită cu John”(pagina 24), sau acordul minulescian „nu știi că acolo unde eu mă termin / începi tu?”(pagina 50), sau „Numai bărbatul are istoric /.../ Noi, femeile, / apărem întâmplător / modificând destinele / cu o zbatere de gene” (pagina 63), sau „Fiecare femeie iubește de mai multe ori / fiecare bărbat iubește o singură dată și e probabil / să iubească aceeași femeie” (pagina 79).
Însă, dacă facem abstracție de păcatul înfăptuit cu John (în traducere liberă Ioan. fără traducere X) sentimentul religios (nu de decadență sau fanatism ) se conturează extraordinar în poemul Eva. Aici ne învârtim besmetici într-un cerc. Regresiune temporală (ceea ce nu înseamnă neapărat regres) prin corpolizarea Evei, reîntregirea ei cu bucăți de ADN (ah! Câtă tehnologie) împrăștiate de-a lungul timpului, strânse și iar împrăștiate pe timpul lui Noe, adunate și învinse în trupul Mariei și recunoscute acum drept reprezentare a gineceului universal, „forfecarea ridurilor” strânse buchet pe frunte ca o crispare viscerală a păcatului, „rochia de bal” simbol al gătelii, al ascunzișiului, a mascării unei fețe cu un alt chip, sau al unui chip cu o altă față, „destrămarea” ca unică soluție a întrebărilor fără răspuns, „pierderea”, „transformarea în șarpe” (ușor de preconizat), invocația divinului. Toate însă contrastează în linearitate logică cu versul „Dar am pășit înainte” – un ritualic spălat pe mâini neîmplinit – urmat de descoperirea platonismului. Însă poemul nu se termină aici. Efectul vine în întâmpinarea finalului, însă nu la urmă, când pacea regăsită îți pierde monotonia fericirii și este ornată cu suspansul reintegrării în cerc. „Bocetul” o readuce în câmpul de interacțiune cu imaginile precedente. Bocetul se transformă în cântec, și ciclul se încheie iarăși tinzând spre infinit dar neatingându-l. Ultima parte, cea în care Eva este modelată îmi aduce aminte de frământările eroului lui Herman Hesse din „Narcis și Gură de Aur” . Ultimul vers te pocnește în moalele capului, îți dă amețeli și te trimite la culpabilitatea de care vorbeam: Eva capătă trăsături de bărbat.
Deși totul pare a da impresia de pioșenie, poezia Ioanei Ștefănescu Bogdan nu este așa. Revolta vine mai târziu, dar concentrată: „hai să lăsăm dracului un singur vers / în viață / sensul ei, de viață / și să aterizăm cu pieptul pe nisipul fierbinte / mai dă-o dracului de mare / marea e pentru pești / mai dă-l dracului de soare / și de cele patru zări / pe care nu le-a pipăit nimeni”(pagina 53) Trebuie să recunosc, este partea care m-a impresionat cel mai mult, bineînțeles nedezlipită de context.
Înainte de a încheia nu pot să nu remarc trei imagini superbe: ”nurii verzi ai bălților / adăpostesc fulgi de nea / încât cred că / nuferii au fost / sânii / unor nimfe părăsite la altar / în zi cu viscol” (pagina 23); „Acum, întoarce-te spre răsărit / cât soare! / mai vezi că plâng?” (pagina 34) și „îmi trimitea scrisori / pe frunze / îngălbenite de ploi / ne înveleam cu ele, bătea vântul / ne trezeam goi”(pagina 36).
Poezie de rit vechi, mult mai apropiată de lirismul care a consacrat specia, poeticizare domestică arareori gratuită, teme fundamentale: fără a inova, poezia Ioanei Ștefănescu Bogdan aduce ceva nou, poate un suflu atât de binevenit în peisajul postmodern.
PS: autoarei îi plac veverițele. Mult. Le întâlnim în două dintre poezii: „Mea culpa cu alune” și „Anumite femei”. Rostul lor să ni-l explice autoarea

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!