„Elitismul modern trebuie să-și descopere o încifrare democratică.”


(acest text este urmarea articolului: Cît de des te întrebi dacă nu ești la fel de cinic ca toți ceilalți?



Să fie rațiunea cinică – formulare paradoxală – unul din avatarurile rațiunii în măsura în care își asumă cu ambiție realizări practice? Iar critica ei doar încercarea de a-i deconspira structura, de a o demasca, de a o devoala, arătînd-o în toată nuditatea sa?


Iluzia dialogului pașnic

Emanciparea luministă admite doar consimțămîntul liber, învățătura nu are nevoie, nu trebuie să apeleze la mijloace extra-raționale. Convingerea îi este suficientă.

Scenariul dialogului presupune doar o paradisiacă legislație a rațiunii: partenerii ar fi musai nepărtinitori, nesubjugați de propria conștiință, nedeterminați de legăturile lor sociale, disponibili pentru o discuție liberă și fructuoasă, gata să se supună prin consimțămînt liber argumentelor mai solide și să ajungă la un consens.

Aderarea la adevăr s-ar produce imediat prin sacrificarea generoasă a opiniei anterioare. Durerea renunțării la opinia proprie s-ar preschimba miraculos în dragoste pentru adevăr și pentru solidaritatea pe care acesta îl naște. Perdantul ar fi de fapt un cîștigător, căci prin cedarea sa se produce (re)concilierea.

Limitele Luminilor se dezvăluie printr-o luminare nereușită, prin faptul că scenariul utopic, idila epistemologică pacifistă, viziunea academică asupra lumii nu rezistă confruntării cu realitatea și oponenții refuză să se așeze onest la masa dialogului. De aici frustrarea luminilor și schimbarea tacticii.


Rațiunea înarmată

Eșuarea dialogului prietenesc, a ficțiunii lui curative, duce inevitabil la trezirea realistă și trecerea rațiunii iluministe pe picior de război. Ea va avea acum de luptat cu puterile dominante, cu tradiția, cu prejudecățile (obișnuințe inerte și opinii bine păzite, care țin ocupat spațiul conștiinței) – toate oponenți nedoritori de dialog. Atitudinea militantă, nepacifistă va trece la schimbul de lovituri, la gestul polemic de răspuns.

Pretenția universalității raționalului atrage Luminile în vîltoarea politicii, pedagogiei și propagandei. Iar aici ele devin un complex tactic, se contaminează de impuritatea și iraționalitatea acțiunii. Au de a face cu conștiințe inamice, lipsite de bunăvoința cunoașterii, care nu văd în ele decît o putere adversă și se apără cu furie de dialog. De acum înainte se impune lămurirea acestei rezistențe, precum și achiziționarea unor mijloace suplimentare, extra-raționale de legitimare a adevărului.

Rațiunea tinde inevitabil să devină ceva hibrid atunci cînd își depășește limitele, ceva teratologic, o corcitură greu de acceptat – și Luminile pot fi simbolul istoric și practic al intervenției ei hazardat militante în lume. Ca urmare a dorinței naive de a impune adevărul luminînd conștiințele, ea întîmpină o opoziție inamică și se angajează cîinos într-un nimicitor război al conștiințelor.


Critca ideologică sau războiul conștiințelor

Critica ideologică se naște ca armă de luptă împotriva unei conștiințe baricadate în conservatorism și autosuficiență și ca instrument de exersare a autoconsolidării propriei teorii și poziții. Refuzul e problematizat, tematizat. Dialogul curativ se preschimbă în investigație diagnostică , oponentul devine caz, conștiința sa obiect, eul mecanism al rezistenței care îi determină rătăcirile și iluziile. Operațiunile critice au iz de campanie militară și de explorare detectivist-chirurgicală (fie ea vivisecție sau necropsie). Trebuie demascate mecanismele falsei și dependentei conștiințe: minciuna, eroarea, ideologia.

Războiul conștiințelor, moștenitor al unei vechi tradiții satirice, capătă caracter de cruzime cinică: regizează prezentări nude, demascări, puneri la zid. Morga serioasă – costumul și cravata academică – a noii critici ideologice, dorința ei de respectabilitate burgheză, o face să eșueze însă în disecție pedantă. Incapabilă să mai aspire la a face din opozant un partizan, ea va expune doar muzeal ideile extirpate și abil conservate.

Prin critica ideologică se tinde către ambiția adevărului de a-și adjudeca pretenții de putere care anihilează adversarul. O teorie impune o ierarhie prin faptul că le demască pe altele. Ea e superioară astfel în războiul conștiințelor – ca sinteză de putere și de mai bună înțelegere.

Devine de-a dreptul legitimă aroganța de a-l înțelege pe oponent mai bine decît se înțelege el însuși. Căci ai acces prin spate și pe delături la mecanismele extraraționale ale opinării: interese, pasiuni, fixații, iluzii. Cunoști dependența ideilor de ce se ascunde în spatele lor, de rădăcinile lor practice: omenesc-prea-omenescul, egoismele, privilegiile de clasă, resentimentele, autarhia puterilor dominante.

Conștiința cu necesitate falsă este cea funcțională. În mințile oamenilor se află exact acele rătăciri care trebuie să fie acolo pentru ca sistemul să funcționeze. Ideologiile sunt de fapt falsa adevărată conștiință, erorile potrivite în mințile potrivite (deși false, au adevăr funcțional). Cinismul seniorial acceptă că membrii utili ai societății trebuie să-și apropie unele iluzii adevărate pentru ca lucrurile să funcționeze bine și să poată planifica naivitatea celorlalți.


(ca antrenament nu-s rele: Cinismul poetic , Fățărnicia aguridei , Prostul n-are destin )